Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Septembrie 2012

Organul de simţ al veşniciei

Posted by Paxlaur pe 28/09/2012

Atunci când vrem să transmitem o idee ne trezim că folosim o mulţime de cuvinte. Uităm că fiecare cuvânt adăugat complică lucrurile. Şi ce este cel mai trist e că deseori sensul ideii se pierde în desişul cuvintelor. Începem cu dorinţa clară de a spune ceva şi terminăm prin a nu şti ce am vrut să spunem.

Astăzi am văzut cât de diferit e Domnul şi cuvântul său: în puţine rânduri a spus lucruri măreţe.

1. Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub cer îşi are hotărât timpul său (Qohelet 3,1). Altfel spus „există un timp pentru toate!”- păcat că nu înţelegem întotdeauna acest adevăr şi mereu suntem grăbiţi spre altceva, spre următorul nivel. Am dat naştere la generaţia repede, grăbită etc. Abia aştept ziua când nu mă va mai claxona nimeni într-o intersecţie doar pentru că am ratat pornirea cu o fracţiune de secundă!

2. Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei!  (Qohelet 3,11) Este propoziţia care mi-a sunat toată ziua în minte: fiecare avem în noi, în inima noastră, gândul veşniciei. Toţi suntem destinaţi unei veşnicii. Însă nu trebuie să uităm că organul de simţ al veşniciei este inima. În consecinţă bine ar fi să ne ascultăm mai des şi cu atenţie inima. (Ce bine ar fi dacă toţi ne-am da seama că lupta din această viaţa nu e să supravieţuim până la 80-90 de ani, ci să facem faţă eternităţii. Atunci altele ar fi grijile noastre! S-ar schimba un pic programul de weekend!).

3. Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece (Ps 143,4). Cine ştie unde vom fi mâine? Şi un pesimist ar putea spune imediat: „Care mâine?! Nici măcar peste o oră nu se ştie dacă mai sunt!”

4.  Isus i-a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sunt eu?” Petru a luat cuvântul şi i-a răspuns: „Mesia lui Dumnezeu” (Lc 9, 20). Este acesta şi răspunsul meu?

5. Fiul Omului va avea mult de suferit: el va fi respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, va fi ucis, dar a treia zi va învia” (Lc 9, 22).

Aici e esenţialul: El a înviat şi va veni din nou pentru a fi bucuria noastră. Noi trebuie să ne obişnuim să nu ne mai comportăm ca nişte oameni care trăiesc în perioada de după Cristos („El a fost şi gata!”), ci ca nişte oameni care se pregătesc să-l primească pe Cristos. Cel viu trăieşte şi revine!

Vineri, 28 septembrie 2012 

Vineri din saptamâna a 25-a de peste an
Ss. Venceslau, m. *; Laurentiu Ruiz si îns., m. *

LECTURA I
Fiecare lucru de sub cer îşi are hotărât timpul său.

Citire din cartea lui Qohelet 3,1-11
1 Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub cer îşi are hotărât timpul său: 2 un timp pentru a se naşte, un timp pentru a muri; un timp pentru a sădi şi un timp pentru a recolta; 3 un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca, un timp pentru a distruge şi un timp pentru a construi; un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde; 4 un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa; 5 un timp pentru a arunca pietre şi un timp pentru a le strânge; 6 un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde; un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca; 7 un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase la loc; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi; 8 un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî; un timp pentru război şi un timp pentru pace. 9 Cu ce se alege cel care munceşte, din toată truda sa? 10 Am văzut toate îndeletnicirile la care-i supune Dumnezeu pe oameni. 11 Toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut sunt bune la timpul lor. Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei, deşi omul nu poate cuprinde de la începutul şi până la sfârşitul vieţii lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 143,1a şi 2abc.3-4 (R.: cf. 1a)
R.: Binecuvântat să fie Domnul, căci el este ocrotitorul meu!
1a Binecuvântat să fie Domnul, stânca mea!
2abc El este ajutorul meu şi tăria mea,
turnul meu de apărare şi eliberatorul meu.
El este scutul care mă apără. R.

3 Doamne, ce este omul, că te îngrijeşti de el,
sau fiul omului că îl iei în seamă?
4 Omul este ca o suflare,
zilele lui sunt ca umbra care trece. R.

ALELUIA Mc 10,45
(Aleluia) Fiul Omului a venit să-i servească pe alţii
şi să-şi dea viaţa pentru răscumpărarea tuturor.
 (Aleluia)

EVANGHELIA
Tu eşti Mesia… Fiul Omului va avea mult de suferit.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 9,18-22
Într-o zi, 18 pe când Isus se afla într-un loc singuratic pentru rugăciune, fiind acolo şi ucenicii săi, le-a pus această întrebare: „Cine zice lumea că sunt eu?” 19 Ei i-au răspuns: „Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, alţii că eşti un profet de altădată, care ar fi înviat”. 20 Isus i-a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sunt eu?” Petru a luat cuvântul şi i-a răspuns: „Mesia lui Dumnezeu”. 21 Şi Isus le-a poruncit cu asprime să nu spună nimănui aceasta; 22 şi le-a explicat: „Fiul Omului va avea mult de suferit: el va fi respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, va fi ucis, dar a treia zi va învia”.

Cuvântul Domnului

Anunțuri

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , , | 4 Comments »

Nu mă pot mişca

Posted by Paxlaur pe 27/09/2012

Puţine lucruri sunt mai enervante decât dorinţa de a te mişca atunci când nu poţi: te împiedică aglomeraţia, ghipsul, paralizia sau poate o funcţie, o meserie, care necesită nemişcare sau doar gesturi precise. E atât de supărător să simţi în timpul slujbei că o muscă îţi tot dă târcoale şi ţi se aşază pe faţă, pe urechi, peste tot şi tu nu o poţi alunga, căci nu e momentul pentru astfel de gesturi.

Cu mult mai bine cred că înţeleg această imposibilitate cei paralizaţi. Ei nu se pot mişca şi ah!, cât şi-ar dori de mult. Câtă nevoie au nu doar să alunge o muscă, ci şi să şteargă un bob de sudoare, o lacrimă sau să alunge o furnicătură. La fel e şi cu cei care au mâinile sau picioarele în ghips, mai ales vara când căldura accentuează nevoia de a-ţi atinge pielea.

Când luna trecută am vizitat sediul preşedinţiei Ungariei, la Budapesta, am rămas uimit de cei doi soldaţi care, deşi afară erau 40 de grade şi erau bine echipaţi în uniforma lor încât curgeau apele de pe ei, nici măcar nu clipeau. Puteam să jur că sunt statui. Exact ca cei din garda elveţiană de la Vatican.

Să nu te poţi mişca. Gândul ăsta m-a înfiorat astăzi în capelă în timpul adoraţiei. Voiam să mă mişc ca să îndepărtez disconfortul creat de o gâză, dar aş fi distras atenţia confraţilor cufundaţi în adoraţie. Deşi a durat doar câteva secunde a fost teribil.

Însă mi-a fugit privirea şi gândul la Domnul. Ceasuri întregi, ore pline de suferinţă, în care nu s-a putut mişca. Deşi ar fi avut nevoie să şteargă sudoarea, sângele, să alunge gângăniile, nu se putea mişca: era pironit! Dacă mie mi-a fost greu trei secunde, oare cum i-a fost lui 3 ore?! Eu simţeam disconfortul unei singure gâze ce-mi dădea târcoale, dar la el era disconfortul a sute de răni, sute de picături de sudoare şi sânge, oameni şi animale, păsări şi gâze care-i dădeau târcoale. Şi el nu se putea mişca… Şi când mă mai gândesc că stătea neclintit pentru mine, mă apucă şi mai mult tristeţea.

L-au pironit pe cruce, i-au ţintuit mâinile şi picioarele, dar ceea ce nu au ştiut ei e că niciodată nu-i vor putea opri inima, bătăile şi mişcările ei spre oameni. Ea va fi mereu izvor de sânge şi apă, iubire şi iertare, Euharistie şi Botez.

Ceea ce nu au ştiut ei şi ne face pe noi să cântăm îndurările Domnului, este că deşi nemişcat, privirea sa ne-a putut îndrăgi. De la înălţimea crucii ne priveşte pe toţi. Nu i-au putut pironi ochii. Şi acum ne priveşte cu dragoste aşa cum s-a uitat la Ioan şi la Maria, la tâlharul cel căit şi la cerul ce începea să se întunece.

Şi câtă mângâiere primim de la cel nemişcat de pe cruce prin cuvintele pe care le-a rostit, căci buzele sale, deşi însetate şi sângerânde, au continuat să vorbească. Astăzi suntem noi acel Ioan care auzim: Iat-o pe mama ta! Astăzi mă simt eu cuprins de iertarea sa: Tată, iartă-i că nu știu ce fac. Astăzi aş vrea să mă simt destinatarul cuvintelor sale: vei fi cu mine în paradis! Nici astăzi, deși-l imobilizează, îl dispreţuiesc, îl pironesc sau îl alungă, nici astăzi nu-l vor putea face pe Isus să tacă, iar cuvintele sale de mângâiere se vor aşterne mereu peste rănile noastre.

Nu se putea mişca şi totuşi, nemişcat, a făcut atât de mult bine: i-a atras pe toţi la sine! Inima sa a continuat să iubească, ochii săi au continuat să privească tămăduitor, buzele sale au continuat să ofere cuvinte de mângâiere. Adevărul este că deşi l-au răstignit nu l-au putut stăpâni, ci el a continuat să domnească. Au făcut din el un om al durerilor care atât de mult a suferit în ceasurile nemişcării încât şi soarele a simţit nevoia de a-i oferi un semn de îndurare şi… s-a întunecat. Nu se putea mişca şi pătimea atât de tare în strânsoarea cuielor, însă în locul lui s-a mişcat pământul întreg, pământul s-a cutremurat zguduit de durerea pe care o trăia! Nimeni nu a rămas nemişcat la suferinţa sa. Până şi centurionului i s-a mişcat inima, a îngenunchiat şi a strigat: „Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu”.

Ei n-au ştiut, dar pe noi ne-ai binecuvântat cu splendoarea luminii tale şi ştim că nici măcar mormântul, giulgiul şi veşmintele nu te-au putut ţine nemişcat. Ai înviat şi acum cutreieri întreaga lume şi eu mărturisesc că tu, Domnul cel fixat în cuie pe lemnul crucii, eşti Dumnezeul care mişti toate inimile spre tine. Cu siguranţă tu eşti cel care mişti paşii pe calea împlinirii poruncilor tale. Tu faci soarele să răsară cu fidelitate şi să se mişte de la răsărit până la apus, iar luna o mişti în forme şi culori care îmbucură ochii noştri şi ne fac să-ţi cântăm slavă. Tu eşti cel care aşezi luna la fereastra noastră şi pomilor pădurii le dai culori care ne desfată privirea. Tu eşti cel care dai gust vieţii noastre, iar clipelor noastre de durere le oferi mângâieri veşnice. Tu singur poţi mişca sufletele noastre să umble pe muntele fericirilor. Ţie să-ţi fie slavă şi cinste şi toate să se mişte spre numele tău. Amin.

PS Mulţumesc Doamne pentru acea gânganie care, deşi m-a stânjenit o clipă, mi-a dat posibilitatea să meditez – să ador şi să implor în rugăciunea spre mişcarea sufletului meu – sfânta ta nemişcare de pe lemnul crucii.

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Oameni care surprind!

Posted by Paxlaur pe 27/09/2012

Despre Dumnezeu se spune că niciodată nu poate fi luat prin surprindere. El ştie tot. Însă se pare că are o „slăbiciune” în a ne lua pe noi prin surprindere şi nu ratează nicio ocazie pentru a-şi dovedi măiestria.

Oricine se opreşte o clipă şi face acum doi paşi în urmă prin viaţa sa găseşte repede un moment (cel puţin un moment!) când Dumnezeu, prin cele întâmplate, l-a surprins. Poată că nu am înţeles atunci de ce lucrurile trebuie să se întâmple aşa. Uneori îmi amintesc că m-am revoltat: mi se părea că eu am o idee mai bun, un plan care promite mai mult. Acum văd că totul era cum nu se putea mai bine, dar pentru a înţelege a trebuit să treacă mult timp şi multă suferinţă.

Cel mai mult mă surprinde Dumnezeu când privesc la modul în care el se „foloseşte” de oameni, cum îi alege pentru diferite misiune, cum îi învaţă şi-i călăuzeşte tocmai acolo unde ştie că e bine să ajungă. Istoria (şi nu doar a Bisericii!) e plină de oameni care în aparenţă nu promiteau nimic, încât şi părinţii lor erau îngrijoraţi şi-şi spuneau „Oare ce am să mă fac eu cu tine?! Ce se va alege de viaţa ta?!”. Şi tocmai ei, cei mici şi nebuni în ochii lumi, au dat un curs incredibil istoriei. Cei mici au fost înălţaţi şi acum sunt de neuitat.

Unul dintre aceştia este şi sfântul Vincenţiu de Paul, preotul a cărei copilărie nu promitea nimic răsunător. Şi iată că şi astăzi, la mai bine de 400 de ani de la naşterea sa- 24 aprilie 1581, este menţionat în lumea întreagă pentru lucrările surprinzătoare pe care le-a făcut.

Ziua de 27 septembrie mă trimite mereu cu gândul la viaţa sa şi la îndemnul pe care el îl făcea: „Să-l iubim pe Dumnezeu, fraţii mei, dar să-l iubim pe contul nostru, prin oboseala mâinilor noastre, prin sudoarea feţei noastre”. Grija sa au devenit cei mici şi săraci şi numele său a fost mereu însoţit de supra numele „părintele săracilor”. Despre el se spune că prin mâna sa au trecut mai mulţi bani decât prin mâna oricărui alt ministru de finanţe, însă totul mergea spre săraci.

Acest om surprinzător a fost  hirotonit preot la 19 ani şi înainte de a se stabili la Paris, timp de doi ani a fost prizonier al mahomedanilor. Însă felul său de a se comporta l-a uimit pe stăpânul său musulman. Astfel, nu doar că stăpânul l-a eliberat, ci s-a şi lăsat botezat, convertindu-se!

În sfântul Vincenţiu de Paul se regăsesc în întregime cuvintele evangheliei de astăzi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; 35 căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; 36 am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine” (Mt 25,34-36). În acest om se adeveresc şi cuvintele Apostolului: „Fraţilor, 26 voi cei chemaţi de Dumnezeu, uitaţi-vă la voi înşivă: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi, în felul în care judecă lumea, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. 27 Dar Dumnezeu le-a ales pe cele nebune în ochii lumii, pentru a-i da de ruşine pe cei înţelepţi. Le-a ales pe cele slabe în ochii lumii, pentru a da de ruşine pe cei puternici. 28 Dumnezeu a ales ce era de mică valoare şi dispreţuit de lume, ceea ce nu era nimic, ca să nimicească ceea ce era, 29 pentru ca nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu (1Cor 1,26-29).

„Vincențiu era mângâietorul celor întristați, mare apărător al orfanilor și ocrotitor al vădu­velor”, ne spune antifona de la Benedictus. Iar dorinţa sa de a fi părinte pentru cei mici şi săraci l-au făcut să dea viaţă mai multor instituţii pentru ca opera începută de el să dăinuie. Astfel a înfiinţat confraternitatea „Doamnelor Carităţii”, „Slujitorii Săracilor”, „Congregaţia Preoţilor Misiunii” (sau „Lazariştii”, cărora le-a încredinţat dubla misiune de a contribui la formarea viitorilor preoţi şi de a organiza predici adecvate – tocmai „misiunile” – mai ales pentru oamenii de la ţară) şi mai ales „Fiicele Carităţii”. Totul spre lauda lui Dumnezeu şi ajutorul celor săraci, simpli.

Sfântul Vincenţiu a murit la Paris în 27 septembrie 1660, însă opera sa a rămas şi ajută şi astăzi mii de săraci.

Este adevărat că pe Dumnezeu nu-l putem surprinde, însă dacă ne lăsăm conduşi de el putem surprinde lumea, le putem smulge oamenilor o suferinţă de pe suflet, putem reda unui chip un zâmbet pierdut, putem da unui sărac ceva din viaţa noastră, din pâinea noastră. Este adevărat că nu toţi avem multe de oferit, însă toţi avem ceva de dăruit: un cuvânt de mângâiere, poate un zâmbet, poate un colţ de pâine.

Astăzi am să mă las surprins de Dumnezeu pentru ca să pot şi eu să-i surprind pe alţii, să le ofer ceea ce ieri le-am refuzat, să le dăruiesc ceea ce ieri am ţinut ca un egoist pentru mine.

Şi am să închei cu un fragment din scrierile sfântului Vincenţiu care ne face să înţelegem că slujirea săracilor trebuie preferată oricărei alte lucrări:

Atitudinea față de cei săraci nu trebuie să fie condi­ționată de ceea ce apare în exterior în ei și nici de cali­tățile lor interioare. Mai curând, trebuie să-i consi­derăm în lumina credinței. Fiul lui Dumnezeu a voit să fie sărac și să fie reprezentat de cei săraci. În pătimirea sa, aproa­pe că nu mai avea înfățișare de om; apărea ca un nebun înaintea neamurilor, o piatră de scandal pentru iudei; și totuși, el se consideră evanghelizator al săracilor: M-a trimis să vestesc săracilor vestea cea bună (Lc 4,18). Trebuie să intrăm în aceste sentimente și să facem ceea ce a făcut Isus: să-i îngrijim pe săraci, să-i mângâiem, să-i ajutăm, să-i recomandăm.
El însuși a voit să se nască sărac, să-i primească în compania sa pe săraci, să-i slujească pe săraci, să se pună în locul săracilor, ajungând să spună că binele sau răul pe care îl vom face săracilor îl va considera făcut persoanei sale divine. Dumnezeu îi iubește pe săraci și, prin urmare, îi iubește pe cei care iubesc săracii. În realitate, atunci când este iubit cineva, sunt iubiți prie­tenii și slujitorii săi. Astfel, avem dreptate să sperăm că, din iubire față de ei, Dumnezeu ne va iubi și pe noi. Atunci când mergem să-i vizităm, să încercăm să-i înțelegem pentru a suferi cu ei și a ne pune în dispoziția interioară a Apostolului care spunea: M-am făcut totul pentru toți (1Cor 9,22). De aceea, să ne străduim să
devenim sensibili față de suferințele și lipsurile aproa­pelui. Pentru aceasta, să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea spiritul milostivirii și al iubirii, care să ne umple inima, și să ni-l păstreze.
Slujirea săracilor trebuie preferată oricărei alte lucrări. Nu trebuie să fie întârzieri. Dacă în timpul rugă­­ciunii aveți de dus un medicament sau un ajutor unui sărac, mergeți liniștiți. Oferiți-i lui Dumnezeu acțiunea voastră, unind cu ea intenția rugăciunii. Nu trebuie să vă preocupați și să credeți că ați greșit dacă pentru slujirea săracilor ați lăsat rugăciunea. Nu înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu atunci când este lăsat Dumnezeu pentru Dumnezeu, adică o lucrare a lui Dumnezeu pentru a face alta.
Dacă lăsați rugăciunea pentru a îngriji un sărac, să știți că a face aceasta înseamnă a-l sluji pe Dumnezeu. Dragostea este superioară tuturor regulilor și toate tre­buie să facă referință la ea. Ea este o mare stăpână: trebuie să facem ceea ce ne poruncește. Toți cei care în viață îi vor iubi pe săraci nu vor avea nici o teamă de moarte. Așadar, să-i slujim cu reînnoită iubire pe săraci și să-i căutăm pe cei mai părăsiți. Ei sunt domnii și stăpânii noștri.

Din Scrierile sfântului Vincențiu de Paul, preot
(Cf. Correspondance, Entretiens, Documents, ed. P. Coste, Paris 1920-1925, passim)

Joi, 27 septembrie 2012 

Joi din saptamâna a 25-a de peste an
Sf. Vincentiu de Paul, pr. **

 

LECTURA I
Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 1,26-31
Fraţilor, 26 voi cei chemaţi de Dumnezeu, uitaţi-vă la voi înşivă: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi, în felul în care judecă lumea, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. 27 Dar Dumnezeu le-a ales pe cele nebune în ochii lumii, pentru a-i da de ruşine pe cei înţelepţi. Le-a ales pe cele slabe în ochii lumii, pentru a da de ruşine pe cei puternici. 28 Dumnezeu a ales ce era de mică valoare şi dispreţuit de lume, ceea ce nu era nimic, ca să nimicească ceea ce era, 29 pentru ca nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu. 30 Într-adevăr, numai datorită lui, voi aparţineţi lui Cristos Isus, care a fost trimis de Dumnezeu pentru a fi înţelepciunea, dreptatea, sfinţirea şi mântuirea noastră. 31 De aceea, după cum este scris: „Cine vrea să se laude, în Domnul să se laude!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 111,1-2.3-4.5-7a.7b-8.9
R
.: Binecuvântat este omul care se îngrijeşte de cel sărac.

1 Fericit este omul care se teme de Domnul,
care îşi află bucuria în poruncile sale!
2 Seminţia lui va fi puternică în lume
şi neamul celor drepţi va fi binecuvântat. R.

3 În casa lui va fi belşug şi bogăţie,
dreptatea lui rămâne pe vecie.
4 El răsare ca o lumină în întuneric pentru cei drepţi,
el este blând, îndurător şi drept. R.

5 Fericit este omul care are milă şi ajută cu bucurie,
el îşi rânduieşte bunurile cu dreptate.
6 El nu se clatină niciodată
şi dreptatea lui va fi amintită veşnic;
7a nu se teme de vorbele rele. R.

7b Inima lui e tare şi se încrede în Domnul;
8 inima lui este în siguranţă, nu are nici o teamă,
în cele din urmă îi va vedea nimiciţi pe duşmanii săi. R.

9 El este darnic faţă de cei săraci,
dărnicia lui nu cunoaşte margini,
iar puterea lui se înalţă în slavă. R.

ALELUIA Mt 5,7
(Aleluia) Fericiţi cei milostivi,
căci ei vor afla milă. (Aleluia)

EVANGHELIA
Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 25,31-46
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 31 „Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. 32 Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, 33 şi va pune oile la dreapta sa iar caprele la stânga sa. 34 Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; 35 căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; 36 am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». 37 Atunci cei drepţi îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? 38 Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? 39 Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». 40 Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». 41 Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! 42Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; 43am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». 44 Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». 45 El le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». 46 Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică”.

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii, Vincentiu de Paul | Etichetat: , , | 6 Comments »

Strălucirea ochilor şi valoarea unei priviri

Posted by Paxlaur pe 26/09/2012

Multă vreme am auzit vorbindu-se despre rugăciunea inimii: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul”. Este rugăciunea prin care îţi faci inima să bată pe ritmurile iubirii divine. Este rugăciunea care îţi umple inima de smerenie şi recunoşti măreţia lui Dumnezeu. Dar, mai ales, este rugăciunea prin care recunoşti bogata milostivire a Domnului, bunătatea şi iertarea sa. Este rugăciunea care ţi-l aduce pe Dumnezeu înapoi din exil.

Însă nu tuturor ni se potriveşte această rugăciune. Ar fi excelent ca ea să facă parte din viaţa noastră, însă simţim că nu putem chiar toţi să respirăm pe ritmul acestei invocaţii. Nu suntem toţi creaţi pentru a fi „pelerinul rus”. Însă pentru toţi rămâne valabilă invitaţia apostolului: „Rugaţi-vă fără încetare” (1Tes 5,17).

În acest punct devine clar faptul că fiecare trebuie să-şi găsească rugăciunea care i se potriveşte. Unii se roagă cu inima, alţii se roagă cu buzele, fără a fi doar o rugăciune exterioară sau gesturi de farizeism. Unii oameni pur şi simplu au toată ziua pe buzele lor cuvinte de laudă sau de mulţumire la adresa lui Dumnezeu. Oricând îi întâlneşti îţi vorbesc despre Dumnezeu sau te invită la un scurt dialog cu Domnul. Pentru ei a trăi înseamnă a vorbi despre și cu Dumnezeu sau a sta îngenunchiați în adorație și rugăciune. Ei şi-au găsit felul lor de a se ruga.

Aţi privit vreodată la un copil care cere ceva? La un copil care se roagă de părinţi să primească atenţie, să primească un dar sau iertare. Sau aţi privit la acel copil care, deşi nu ştie să vorbească bine, îşi manifestă recunoştinţa faţă de cei din jur așa cum simte și poate el? I-aţi văzut privirea, ochii?! Ei bine, ochii cer mai mult decât buzele; privirea lor e mai insistentă decât cuvintele; iar strălucirea ochilor exprimă o recunoştinţă neegalată de niciun alt gest! Sunt splendizi acei ochi, acele priviri pline de cereri şi mulţumiri. Ochii sinceri sunt irezistibili!

Astăzi, căutându-mi felul meu de a mă ruga, mi-am spus că eu voi alege rugăciunea ochilor, a privirilor. Când priveşti la cineva poţi fi încercat de o sumedenie de gânduri. Însă la fel de bine când priveşti la cineva poţi fi pătruns de o mulţime de rugăciuni. Am ajuns să aleg această rugăciune a ochilor după ce am stat minute în şir şi m-am uitat la un crucifix: atât m-am uitat la acea cruce până am început să clipesc pe ritmul picăturilor de sânge pe care le simţeam că se scurg din trupul atârnat pe lemn. Clipirea mi-a devenit rugăciune unită cu jertfa, atât de unită încât nu mai ştiu dacă eu clipeam după ritmul inimii sale sau inima sa bătea în pas cu ochii mei. O privire duioasă, plină de compasiune, poate face un chip al durerilor să-ți surâdă, să te mângâie! În schimbul tăcut și dureros de priviri poți auzi: „Vei fi cu mine în Paradis!”.

Rugăciunea ochilor e la fel de pătrunzătoare pentru suflet ca şi rugăciunea inimii, pentru că mereu vedem ceva, mereu observăm ceva. Fiecare focalizare devine ocazie de rugăciune. Privesc acest răsărit de dimineaţă şi imediat văzul transmite inimii şi minţii dorinţa de a mulţumi creatorului. Privesc spre chipurile prietenilor şi gândurile la ei îmi devin rugăciuni de preamărire pentru darurile prieteniei. Privesc lacrimile care se scurg de pe chipul unui bolnav şi simt că imediat trebuie să mă rog, să cer un har, să cer o minune. Fiecare privire devine imbold la rugăciune, uneori chiar privirea e rugăciunea pe care i-o ofer Domnului.

Rugăciunea ochilor îmi dă posibilitatea să sanctific tot ceea ce mi se întipăreşte pe retină. Practicând această rugăciune mi se pare că nervul optic, cel care până acum prelua imaginile şi le trimitea către creier, dintr-o dată a devenit conectat şi la inimă. Fiecare imagine coboară spre inimă şi devine rugăciune. Totul este purificat, sanctificat, valorizat.

Am să privesc cu nesaţ culorile acestei toamne şi am să transform în rugăciune fiecare frunză pe care o voi vedea. Îmi voi ridica privirea când voi străbate lumea şi pentru fiecare chip întâlnit îl voi lăuda pe Creatorul frumuseţii. Nu voi obosi în a privi spre cei săraci, spre cei bolnavi, spre cei singuri sau marginalizaţi, iar rugăciunea ochilor va fi imbold spre acţiunea mâinilor, a trupului, pentru a-i mângâia şi a aduce în viaţa lor o rază de speranţă.

Iar când voi sta cu ochii închişi voi lăsa să-mi răsune cuvintele psalmistului sau cuvintele arzătoare din Cartea Proverbelor pe care le-am citit astăzi la sfânta Liturghie: „Doamne, eu îţi cer două lucruri, nu mi le refuza înainte ca eu să mor: 8 Ţine departe de mine falsitatea şi minciuna; nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie; dă-mi numai hrana de trebuinţă, 9 ca nu cumva, bogat fiind, să mă lepăd de tine şi să zic: „Cine este Domnul?”, sau nu cumva, fiind în mizerie, să ajung un hoţ şi să profanez astfel numele Dumnezeului meu” (Prov 30,7-9).

Ştiu că această rugăciune a ochilor îmi va da posibilitatea să predic mai bine împărăţia lui Dumnezeu, să stau alături de cei bolnavi, să pătrund în inimile mâhnite. Toţi ştim că oamenii când vor să te simtă nu se mulţumesc doar să te asculte sau să te prindă de mână, ci te privesc în ochi. E proba de foc: ochii spun cine suntem și ce simțim cu adevărat! Ochii vor fi cei care vor vorbi despre împărăţia lui Dumnezeu, care se vor aşeza mângâietori pe trupurile celor în suferinţă, care vor aduce alinare celor care aşteaptă cuvinte de mângâiere.

Privirea mea vreau să devină ochii prin care Dumnezeu vede lumea şi o binecuvântează, dar şi rugăciunea pe care Dumnezeu o ascultă şi o îndrăgeşte. Privirea mea vreau să fie o poartă prin care Evanghelia intră în lume, dar şi o uşă prin care suferinţa este izgonită din viaţa celor dragi. Privirea mea vreau să o ţin aţintită asupra acestei lumi şi asupra oamenilor pentru ca inima mea şi inimile lor să fie mereu îndreptate spre cer: ochii îţi pot ridica sufletul în cer!

De astăzi ne vom înţelege din priviri!

NB. Ceea ce nu pot cuvintele sărăcăcioase, pot ochii luminoşi! Ceea ce nu transmite sinceritatea inimii ascunse, transmite strălucirea ochilor mereu vizibili! Mângâierea pe care nu o poate oferi aşezarea unei mâini peste o durere, o poate oferi calmul unei priviri ce se aşterne peste un suflet!

Miercuri, 26 septembrie 2012 

Miercuri din saptamâna a 25-a de peste an
Ss. Cosma si Damian, m. *

LECTURA I
Doamne, nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, ci numai hrana de trebuinţă.

Citire din cartea Proverbelor 30,5-9
5 Orice cuvânt al lui Dumnezeu este sigur, el este un scut pentru cei care-şi caută adăpost în el. 6Nu adăuga nimic la cuvintele lui Dumnezeu, ca să nu te dojenească şi să nu fii găsit mincinos. 7Doamne, eu îţi cer două lucruri, nu mi le refuza înainte ca eu să mor: 8 Ţine departe de mine falsitatea şi minciuna; nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie; dă-mi numai hrana de trebuinţă, 9 ca nu cumva, bogat fiind, să mă lepăd de tine şi să zic: „Cine este Domnul?”, sau nu cumva, fiind în mizerie, să ajung un hoţ şi să profanez astfel numele Dumnezeului meu.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 118,29.72.89.101.104.163 (R.: 105a)
R.: Legea ta, Doamne, este o făclie pentru picioarele mele.
29 Ţine-mă, Doamne, departe de calea minciunii
şi ajută-mă să merg pe calea ta. R.

72 Pentru mine mai mult preţuieşte Legea ta,
decât mii de lucruri de aur şi argint. R.

89 Cuvântul tău, Doamne, rămâne în veci,
neschimbat ca cerul. R.

101 Îmi ţin paşii departe de orice cale a răului,
pentru a păzi cuvântul tău. R.

104 Devin mai priceput păzind poruncile tale,
de aceea urăsc orice cale a minciunii. R.

163 Urăsc şi nu pot suferi minciuna.
Dar iubesc legile tale. R.

ALELUIA Mc 1,15
(Aleluia) Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, spune Domnul;
întoarceţi-vă la Dumnezeu şi credeţi în evanghelie. (Aleluia)

EVANGHELIA
I-a trimis pe cei doisprezece să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 9,1-6
1 În acel timp, Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai săi, le-a dat putere şi autoritate asupra duhurilor rele şi să-i vindece pe cei bolnavi. 2 Apoi i-a trimis să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi 3 şi le-a spus: „Să nu luaţi nimic cu voi la drum, nici toiag, nici sac de merinde, nici pâine, nici bani şi nici haină de schimb. 4 Dacă vi se oferă găzduire într-o casă, rămâneţi în ea până veţi pleca din localitatea aceea. 5 Şi dacă oamenii nu vă vor oferi găzduire, ieşiţi din localitatea aceea, scuturându-vă praful de pe picioare; aceasta va fi o mărturie împotriva lor”. 6Cei doisprezece au plecat şi au mers din sat în sat, predicând evanghelia şi vindecându-i pretutindeni pe cei bolnavi.

Cuvântul Domnului

Posted in Diverse, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , | 9 Comments »

Iubirea mea, mama mea şi rudele mele

Posted by Paxlaur pe 25/09/2012

Am plecat dis de dimineaţă ca să ajung acolo unde credeam că te voi întâlni. Nu-ţi mai povestesc acum prin câte am trecut pentru a ajunge la tine. Mi se părea că totul mi se împotriveşte, că natura şi oamenii s-au dezlănţuit împotriva mea, dar credeam cu tărie că tot acest efort îmi va fi răsplătit. Totuşi, deseori mi se părea că exagerez, că fac prea mult. De mai multe ori, în mijlocul pericolelor de pe drumul spre tine, mă opream şi mă întrebam: „Oare chiar merită? Oare chiar mă iubeşte pe cât spune? Oare chiar îi va fi emoţionantă venirea mea?” Şi multe altele. Dar brusc simţeam cum cerul prindea grai, chiar şi pământul, florile şi animalele, firicelul de iarbă vorbeau şi strigau inimii mele: „Mergi mai departe! Merită! Te iubeşte nespus! Abia te-aşteaptă!” Şi începeam să alerg, să lupt… doar că să ajung acolo unde erai tu. Mi se părea că dacă mă opresc nu mai am pentru cine să trăiesc. Mi-era teamă că dacă mă întorc am să mor departe de tine. Nu-mi vedeam viaţa fără prezenţa ta în jurul meu.

Niciodată n-a fost uşor să ajung la tine, să ajung lângă tine. Dar mereu îmi spuneam că merită, că de data asta va fi mai bine. Şi mai ales eram convins că o dată voi merge pentru ultima dată, adică eram convins că nu voi mai pleca de lângă tine, că nu mă vei mai alunga. De fapt, că nu te voi mai alunga eu.

Azi îmi spuneam că acum e acea ultimă dată: te voi găsi, ne vom privi şi mă vei lăsa să sar în braţele tale şi-mi voi odihni sufletul şi gândurile la pieptul tău; odată ajuns mă vedeam cum aştern pe inima ta toate grijile mele, le scriu acolo, nu ca să le uit, ci ca să le rezolv ajutat de tine! Azi eram convins că acolo, la pieptul tău, îmi vei învăţa inima să bată.

Dar…când am ajuns era atâta lume în jurul tău. Nimeni nu făcea linişte ca să-mi auzi strigătul. Nu mă lăsau să trec. Nu te ajungeam cu întinderea mâinii mele. Abia dacă te vedeam. Dar nu asta m-a durut. M-a întristat că nu ţi-ai făcut tu loc spre mine. Ai fi putut trece uşor printre ei, căci în faţa toţi se dădeau la o parte. Nici măcar nu te-ai întors să mă vezi cum mă agit, acolo, în spatele lor, în umbra lor, a celor care te sorbeau din ochi, a celor care, ca şi mine, te voiau doar pentru ei.

Ah, ce mâhnire!

Dar nu m-am descurajat. Eram hotărât să nu plec până nu mă ţii în braţe! Ţi-am trimis vorbă. L-am auzit pe cel ce ţi-a şoptit: „Iubirea ta e afară. Te aşteaptă!”. Credeam că în aceeaşi clipă te vei întoarce spre uşă şi-mi vei zâmbi, mă vei recunoaşte dintr-o mie. Dar nu. Nici măcar o privire, un zâmbet, o ridicare a mâinii… Nimic! Nici măcar un gest după toate câte le-am făcut pentru tine?!

Cât pe ce să mă prăbuşesc! Ce-am făcut greşit?! De ce nu eşti cum mi-am închipuit? De ce nu ai fugit spre mine? De ce nu ai strigat să se facă linişte ca să asculţi atent ce-ţi şoptea inima mea deznădăjduită?! De ce nu m-ai luat în braţe ca să mă pot odihni?

Am rămas în picioare. Nu m-am prăbuşit. Doar că acum nu mă mai ţinea iubirea, ci dorinţa de a şti răspunsurile, de a vedea unde am greşit. Te chemasem, ţi se spusese, că eu, iubirea ta, alesul inimii tale, eram afară şi nu ai ieşit, nu ţi-ai întors privirile, nu ai păşit spre mine. Şi trebuia să ştiu de ce.

Şi am făcut linişte în mine şi în jurul vieţii mele, am alungat zgomotele cu o rugăciune şoptită şi atunci te-am auzit învăţându-mă: „Iată iubirea vieţii mele. Ei sunt!” Şi i-ai privit pe cei din jurul tău. „Ei sunt, cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Lc 8,21).

Ah, de-aş fi înţeles simplitatea iubirii, dorinţa arzătoare a inimii tale, strălucirea ochilor tăi din ziua în care m-ai privit şi mi-ai spus: „Fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Lc 11,28). Ah, de-aş fi înţeles că nu distanţa parcursă contează, că nu obstacolele depăşite sunt importante, ci împlinirea cuvântului tău, ascultarea de cuvântul tău. Ah, dacă aş fi înţeles că aveai motive să nu te întorci spre mine, pentru că în jurul tău erau alţii mai vrednici de tine.

Abia atunci am înţeles că privirea ta se aşterne peste viaţa credincioşilor tăi; abia atunci am înţeles că aveam mult de muncit. A fost fracţiunea de secundă care mi-a deschis ochii şi mi-a răspuns neliniştii: „Tu mă iubeai prin ceea ce făceai pentru mine. Însă eu nu te iubeam prin viaţa mea care nu împlinea cuvântul tău”. Trebuia să merg şi să împlinesc cuvântul tău. Atât!

Aceea a fost clipa în care m-am întors să plec, hotărât să împlinesc poruncile tale, să dau trup cuvântului tău, să dau viaţă glasului tău prin viaţa mea. După nici doi paşi, m-ai ajuns, m-ai cuprins şi m-ai lăsat să te aud spunându-mi „Iubire!”. Şi m-ai cuprins în inima ta!

Da, de acum îţi sunt mamă pentru că am să te nasc în multe suflete; de acum îţi sunt frate pentru că am să-ţi fac cunoştinţă cu toţi prietenii mei; de acum suntem rude pentru că am să împart totul cu tine şi toată inima mea va fi a ta! De acum suntem de nedespărţit pentru că am să păzesc şi am să împlinesc poruncile tale. 

Marţi, 25 septembrie 2012 

Marti din saptamâna a 25-a de peste an
Sf. Nicolae de Flüe, pustnic

LECTURA I

Diferite cugetări.

Citire din cartea Proverbelor 21,1-6.10-13
1 Inima regelui este în mâna Domnului ca un curs de apă pe care îl îndreaptă încotro vrea. 2 Fiecare crede că toate căile lui sunt drepte, dar cel care pătrunde inimile este Domnul. 3 A practica dreptatea şi a fi nepărtinitor la judecată sunt lucruri mai plăcute Domnului decât a aduce jertfe. 4 Cei nelegiuiţi strălucesc privind de sus, umflându-se de mândrie, dar aceasta nu-i decât un păcat. 5 Planurile omului harnic îi aduc numai câştig, dar omul leneş este totdeauna în pierdere. 6 Comorile câştigate prin minciună sunt iluzie trecătoare care duce la moarte. 10 Cel rău nu doreşte decât să facă rău şi nu are nici un fel de bunăvoinţă pentru aproapele său. 11 Când cel batjocoritor este pedepsit, cel simplu devine înţelept şi ştiinţa lui creşte atunci când cel înţelept este instruit. 12 Dumnezeu cel drept priveşte la casa celui fărădelege şi-i prăbuşeşte pe cei nelegiuiţi în nenorocire. 13 Cine îşi astupă urechea la strigătul săracilor va striga şi el la rândul său, dar nu va fi auzit.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 118,1.27.30.34.35.44 (R.: cf. 35a)
R.: Condu-ne, Doamne, pe calea poruncilor tale!
1 Fericiţi sunt cei neprihăniţi pe cale,
care umblă în legea Domnului. R.

27 Fă-mă să înţeleg calea poruncilor tale
şi voi cugeta la lucrările tale minunate. R.

30 Am ales calea adevărului,
mi-am propus să urmez hotărârile tale. R.

34 Dă-mi înţelepciunea să cunosc legea ta
şi s-o împlinesc din toată inima. R.

35 Călăuzeşte-mă pe calea poruncilor tale,
căci ea este bucuria mea. R.

44 Voi păzi de-a pururi legea ta,
totdeauna şi pe vecie. R.

ALELUIA Lc 11,28
(Aleluia) Fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu
şi-l împlinesc, spune Domnul. (Aleluia)

EVANGHELIA
Mama şi rudele mele sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 8,19-21
19 În acel timp, mama şi rudele lui Isus au venit la el, dar nu puteau să ajungă până la el din cauza mulţimii. 20 Cineva i-a spus: „Mama şi rudele tale stau afară şi doresc să te vadă”. 21 El le-a răspuns: „Mama şi rudele mele sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc”.

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , | 6 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: