Arhiva pentru septembrie 2012

Organul de simţ al veşniciei

Atunci când vrem să transmitem o idee ne trezim că folosim o mulţime de cuvinte. Uităm că fiecare cuvânt adăugat complică lucrurile. Şi ce este cel mai trist e că deseori sensul ideii se pierde în desişul cuvintelor. Începem cu dorinţa clară de a spune ceva şi terminăm prin a nu şti ce am vrut să spunem.

Astăzi am văzut cât de diferit e Domnul şi cuvântul său: în puţine rânduri a spus lucruri măreţe.

1. Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub cer îşi are hotărât timpul său (Qohelet 3,1). Altfel spus „există un timp pentru toate!”- păcat că nu înţelegem întotdeauna acest adevăr şi mereu suntem grăbiţi spre altceva, spre următorul nivel. Am dat naştere la generaţia repede, grăbită etc. Abia aştept ziua când nu mă va mai claxona nimeni într-o intersecţie doar pentru că am ratat pornirea cu o fracţiune de secundă!

2. Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei!  (Qohelet 3,11) Este propoziţia care mi-a sunat toată ziua în minte: fiecare avem în noi, în inima noastră, gândul veşniciei. Toţi suntem destinaţi unei veşnicii. Însă nu trebuie să uităm că organul de simţ al veşniciei este inima. În consecinţă bine ar fi să ne ascultăm mai des şi cu atenţie inima. (Ce bine ar fi dacă toţi ne-am da seama că lupta din această viaţa nu e să supravieţuim până la 80-90 de ani, ci să facem faţă eternităţii. Atunci altele ar fi grijile noastre! S-ar schimba un pic programul de weekend!).

3. Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece (Ps 143,4). Cine ştie unde vom fi mâine? Şi un pesimist ar putea spune imediat: „Care mâine?! Nici măcar peste o oră nu se ştie dacă mai sunt!”

4.  Isus i-a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sunt eu?” Petru a luat cuvântul şi i-a răspuns: „Mesia lui Dumnezeu” (Lc 9, 20). Este acesta şi răspunsul meu?

5. Fiul Omului va avea mult de suferit: el va fi respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, va fi ucis, dar a treia zi va învia” (Lc 9, 22).

Aici e esenţialul: El a înviat şi va veni din nou pentru a fi bucuria noastră. Noi trebuie să ne obişnuim să nu ne mai comportăm ca nişte oameni care trăiesc în perioada de după Cristos („El a fost şi gata!”), ci ca nişte oameni care se pregătesc să-l primească pe Cristos. Cel viu trăieşte şi revine!

Vineri, 28 septembrie 2012 

Vineri din saptamâna a 25-a de peste an
Ss. Venceslau, m. *; Laurentiu Ruiz si îns., m. *

LECTURA I
Fiecare lucru de sub cer îşi are hotărât timpul său.

Citire din cartea lui Qohelet 3,1-11
1 Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub cer îşi are hotărât timpul său: 2 un timp pentru a se naşte, un timp pentru a muri; un timp pentru a sădi şi un timp pentru a recolta; 3 un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca, un timp pentru a distruge şi un timp pentru a construi; un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde; 4 un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa; 5 un timp pentru a arunca pietre şi un timp pentru a le strânge; 6 un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde; un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca; 7 un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase la loc; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi; 8 un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî; un timp pentru război şi un timp pentru pace. 9 Cu ce se alege cel care munceşte, din toată truda sa? 10 Am văzut toate îndeletnicirile la care-i supune Dumnezeu pe oameni. 11 Toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut sunt bune la timpul lor. Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei, deşi omul nu poate cuprinde de la începutul şi până la sfârşitul vieţii lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 143,1a şi 2abc.3-4 (R.: cf. 1a)
R.: Binecuvântat să fie Domnul, căci el este ocrotitorul meu!
1a Binecuvântat să fie Domnul, stânca mea!
2abc El este ajutorul meu şi tăria mea,
turnul meu de apărare şi eliberatorul meu.
El este scutul care mă apără. R.

3 Doamne, ce este omul, că te îngrijeşti de el,
sau fiul omului că îl iei în seamă?
4 Omul este ca o suflare,
zilele lui sunt ca umbra care trece. R.

ALELUIA Mc 10,45
(Aleluia) Fiul Omului a venit să-i servească pe alţii
şi să-şi dea viaţa pentru răscumpărarea tuturor.
 (Aleluia)

EVANGHELIA
Tu eşti Mesia… Fiul Omului va avea mult de suferit.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 9,18-22
Într-o zi, 18 pe când Isus se afla într-un loc singuratic pentru rugăciune, fiind acolo şi ucenicii săi, le-a pus această întrebare: „Cine zice lumea că sunt eu?” 19 Ei i-au răspuns: „Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, alţii că eşti un profet de altădată, care ar fi înviat”. 20 Isus i-a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sunt eu?” Petru a luat cuvântul şi i-a răspuns: „Mesia lui Dumnezeu”. 21 Şi Isus le-a poruncit cu asprime să nu spună nimănui aceasta; 22 şi le-a explicat: „Fiul Omului va avea mult de suferit: el va fi respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, va fi ucis, dar a treia zi va învia”.

Cuvântul Domnului

Nu mă pot mişca

Puţine lucruri sunt mai enervante decât dorinţa de a te mişca atunci când nu poţi: te împiedică aglomeraţia, ghipsul, paralizia sau poate o funcţie, o meserie, care necesită nemişcare sau doar gesturi precise. E atât de supărător să simţi în timpul slujbei că o muscă îţi tot dă târcoale şi ţi se aşază pe faţă, pe urechi, peste tot şi tu nu o poţi alunga, căci nu e momentul pentru astfel de gesturi.

Cu mult mai bine cred că înţeleg această imposibilitate cei paralizaţi. Ei nu se pot mişca şi ah!, cât şi-ar dori de mult. Câtă nevoie au nu doar să alunge o muscă, ci şi să şteargă un bob de sudoare, o lacrimă sau să alunge o furnicătură. La fel e şi cu cei care au mâinile sau picioarele în ghips, mai ales vara când căldura accentuează nevoia de a-ţi atinge pielea.

Când luna trecută am vizitat sediul preşedinţiei Ungariei, la Budapesta, am rămas uimit de cei doi soldaţi care, deşi afară erau 40 de grade şi erau bine echipaţi în uniforma lor încât curgeau apele de pe ei, nici măcar nu clipeau. Puteam să jur că sunt statui. Exact ca cei din garda elveţiană de la Vatican.

Să nu te poţi mişca. Gândul ăsta m-a înfiorat astăzi în capelă în timpul adoraţiei. Voiam să mă mişc ca să îndepărtez disconfortul creat de o gâză, dar aş fi distras atenţia confraţilor cufundaţi în adoraţie. Deşi a durat doar câteva secunde a fost teribil.

Însă mi-a fugit privirea şi gândul la Domnul. Ceasuri întregi, ore pline de suferinţă, în care nu s-a putut mişca. Deşi ar fi avut nevoie să şteargă sudoarea, sângele, să alunge gângăniile, nu se putea mişca: era pironit! Dacă mie mi-a fost greu trei secunde, oare cum i-a fost lui 3 ore?! Eu simţeam disconfortul unei singure gâze ce-mi dădea târcoale, dar la el era disconfortul a sute de răni, sute de picături de sudoare şi sânge, oameni şi animale, păsări şi gâze care-i dădeau târcoale. Şi el nu se putea mişca… Şi când mă mai gândesc că stătea neclintit pentru mine, mă apucă şi mai mult tristeţea.

L-au pironit pe cruce, i-au ţintuit mâinile şi picioarele, dar ceea ce nu au ştiut ei e că niciodată nu-i vor putea opri inima, bătăile şi mişcările ei spre oameni. Ea va fi mereu izvor de sânge şi apă, iubire şi iertare, Euharistie şi Botez.

Ceea ce nu au ştiut ei şi ne face pe noi să cântăm îndurările Domnului, este că deşi nemişcat, privirea sa ne-a putut îndrăgi. De la înălţimea crucii ne priveşte pe toţi. Nu i-au putut pironi ochii. Şi acum ne priveşte cu dragoste aşa cum s-a uitat la Ioan şi la Maria, la tâlharul cel căit şi la cerul ce începea să se întunece.

Şi câtă mângâiere primim de la cel nemişcat de pe cruce prin cuvintele pe care le-a rostit, căci buzele sale, deşi însetate şi sângerânde, au continuat să vorbească. Astăzi suntem noi acel Ioan care auzim: Iat-o pe mama ta! Astăzi mă simt eu cuprins de iertarea sa: Tată, iartă-i că nu știu ce fac. Astăzi aş vrea să mă simt destinatarul cuvintelor sale: vei fi cu mine în paradis! Nici astăzi, deși-l imobilizează, îl dispreţuiesc, îl pironesc sau îl alungă, nici astăzi nu-l vor putea face pe Isus să tacă, iar cuvintele sale de mângâiere se vor aşterne mereu peste rănile noastre.

Nu se putea mişca şi totuşi, nemişcat, a făcut atât de mult bine: i-a atras pe toţi la sine! Inima sa a continuat să iubească, ochii săi au continuat să privească tămăduitor, buzele sale au continuat să ofere cuvinte de mângâiere. Adevărul este că deşi l-au răstignit nu l-au putut stăpâni, ci el a continuat să domnească. Au făcut din el un om al durerilor care atât de mult a suferit în ceasurile nemişcării încât şi soarele a simţit nevoia de a-i oferi un semn de îndurare şi… s-a întunecat. Nu se putea mişca şi pătimea atât de tare în strânsoarea cuielor, însă în locul lui s-a mişcat pământul întreg, pământul s-a cutremurat zguduit de durerea pe care o trăia! Nimeni nu a rămas nemişcat la suferinţa sa. Până şi centurionului i s-a mişcat inima, a îngenunchiat şi a strigat: „Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu”.

Ei n-au ştiut, dar pe noi ne-ai binecuvântat cu splendoarea luminii tale şi ştim că nici măcar mormântul, giulgiul şi veşmintele nu te-au putut ţine nemişcat. Ai înviat şi acum cutreieri întreaga lume şi eu mărturisesc că tu, Domnul cel fixat în cuie pe lemnul crucii, eşti Dumnezeul care mişti toate inimile spre tine. Cu siguranţă tu eşti cel care mişti paşii pe calea împlinirii poruncilor tale. Tu faci soarele să răsară cu fidelitate şi să se mişte de la răsărit până la apus, iar luna o mişti în forme şi culori care îmbucură ochii noştri şi ne fac să-ţi cântăm slavă. Tu eşti cel care aşezi luna la fereastra noastră şi pomilor pădurii le dai culori care ne desfată privirea. Tu eşti cel care dai gust vieţii noastre, iar clipelor noastre de durere le oferi mângâieri veşnice. Tu singur poţi mişca sufletele noastre să umble pe muntele fericirilor. Ţie să-ţi fie slavă şi cinste şi toate să se mişte spre numele tău. Amin.

PS Mulţumesc Doamne pentru acea gânganie care, deşi m-a stânjenit o clipă, mi-a dat posibilitatea să meditez – să ador şi să implor în rugăciunea spre mişcarea sufletului meu – sfânta ta nemişcare de pe lemnul crucii.

Oameni care surprind!

Despre Dumnezeu se spune că niciodată nu poate fi luat prin surprindere. El ştie tot. Însă se pare că are o „slăbiciune” în a ne lua pe noi prin surprindere şi nu ratează nicio ocazie pentru a-şi dovedi măiestria.

Oricine se opreşte o clipă şi face acum doi paşi în urmă prin viaţa sa găseşte repede un moment (cel puţin un moment!) când Dumnezeu, prin cele întâmplate, l-a surprins. Poată că nu am înţeles atunci de ce lucrurile trebuie să se întâmple aşa. Uneori îmi amintesc că m-am revoltat: mi se părea că eu am o idee mai bun, un plan care promite mai mult. Acum văd că totul era cum nu se putea mai bine, dar pentru a înţelege a trebuit să treacă mult timp şi multă suferinţă.

Cel mai mult mă surprinde Dumnezeu când privesc la modul în care el se „foloseşte” de oameni, cum îi alege pentru diferite misiune, cum îi învaţă şi-i călăuzeşte tocmai acolo unde ştie că e bine să ajungă. Istoria (şi nu doar a Bisericii!) e plină de oameni care în aparenţă nu promiteau nimic, încât şi părinţii lor erau îngrijoraţi şi-şi spuneau „Oare ce am să mă fac eu cu tine?! Ce se va alege de viaţa ta?!”. Şi tocmai ei, cei mici şi nebuni în ochii lumi, au dat un curs incredibil istoriei. Cei mici au fost înălţaţi şi acum sunt de neuitat.

Unul dintre aceştia este şi sfântul Vincenţiu de Paul, preotul a cărei copilărie nu promitea nimic răsunător. Şi iată că şi astăzi, la mai bine de 400 de ani de la naşterea sa- 24 aprilie 1581, este menţionat în lumea întreagă pentru lucrările surprinzătoare pe care le-a făcut.

Ziua de 27 septembrie mă trimite mereu cu gândul la viaţa sa şi la îndemnul pe care el îl făcea: „Să-l iubim pe Dumnezeu, fraţii mei, dar să-l iubim pe contul nostru, prin oboseala mâinilor noastre, prin sudoarea feţei noastre”. Grija sa au devenit cei mici şi săraci şi numele său a fost mereu însoţit de supra numele „părintele săracilor”. Despre el se spune că prin mâna sa au trecut mai mulţi bani decât prin mâna oricărui alt ministru de finanţe, însă totul mergea spre săraci.

Acest om surprinzător a fost  hirotonit preot la 19 ani şi înainte de a se stabili la Paris, timp de doi ani a fost prizonier al mahomedanilor. Însă felul său de a se comporta l-a uimit pe stăpânul său musulman. Astfel, nu doar că stăpânul l-a eliberat, ci s-a şi lăsat botezat, convertindu-se!

În sfântul Vincenţiu de Paul se regăsesc în întregime cuvintele evangheliei de astăzi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; 35 căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; 36 am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine” (Mt 25,34-36). În acest om se adeveresc şi cuvintele Apostolului: „Fraţilor, 26 voi cei chemaţi de Dumnezeu, uitaţi-vă la voi înşivă: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi, în felul în care judecă lumea, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. 27 Dar Dumnezeu le-a ales pe cele nebune în ochii lumii, pentru a-i da de ruşine pe cei înţelepţi. Le-a ales pe cele slabe în ochii lumii, pentru a da de ruşine pe cei puternici. 28 Dumnezeu a ales ce era de mică valoare şi dispreţuit de lume, ceea ce nu era nimic, ca să nimicească ceea ce era, 29 pentru ca nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu (1Cor 1,26-29).

„Vincențiu era mângâietorul celor întristați, mare apărător al orfanilor și ocrotitor al vădu­velor”, ne spune antifona de la Benedictus. Iar dorinţa sa de a fi părinte pentru cei mici şi săraci l-au făcut să dea viaţă mai multor instituţii pentru ca opera începută de el să dăinuie. Astfel a înfiinţat confraternitatea „Doamnelor Carităţii”, „Slujitorii Săracilor”, „Congregaţia Preoţilor Misiunii” (sau „Lazariştii”, cărora le-a încredinţat dubla misiune de a contribui la formarea viitorilor preoţi şi de a organiza predici adecvate – tocmai „misiunile” – mai ales pentru oamenii de la ţară) şi mai ales „Fiicele Carităţii”. Totul spre lauda lui Dumnezeu şi ajutorul celor săraci, simpli.

Sfântul Vincenţiu a murit la Paris în 27 septembrie 1660, însă opera sa a rămas şi ajută şi astăzi mii de săraci.

Este adevărat că pe Dumnezeu nu-l putem surprinde, însă dacă ne lăsăm conduşi de el putem surprinde lumea, le putem smulge oamenilor o suferinţă de pe suflet, putem reda unui chip un zâmbet pierdut, putem da unui sărac ceva din viaţa noastră, din pâinea noastră. Este adevărat că nu toţi avem multe de oferit, însă toţi avem ceva de dăruit: un cuvânt de mângâiere, poate un zâmbet, poate un colţ de pâine.

Astăzi am să mă las surprins de Dumnezeu pentru ca să pot şi eu să-i surprind pe alţii, să le ofer ceea ce ieri le-am refuzat, să le dăruiesc ceea ce ieri am ţinut ca un egoist pentru mine.

Şi am să închei cu un fragment din scrierile sfântului Vincenţiu care ne face să înţelegem că slujirea săracilor trebuie preferată oricărei alte lucrări:

Atitudinea față de cei săraci nu trebuie să fie condi­ționată de ceea ce apare în exterior în ei și nici de cali­tățile lor interioare. Mai curând, trebuie să-i consi­derăm în lumina credinței. Fiul lui Dumnezeu a voit să fie sărac și să fie reprezentat de cei săraci. În pătimirea sa, aproa­pe că nu mai avea înfățișare de om; apărea ca un nebun înaintea neamurilor, o piatră de scandal pentru iudei; și totuși, el se consideră evanghelizator al săracilor: M-a trimis să vestesc săracilor vestea cea bună (Lc 4,18). Trebuie să intrăm în aceste sentimente și să facem ceea ce a făcut Isus: să-i îngrijim pe săraci, să-i mângâiem, să-i ajutăm, să-i recomandăm.
El însuși a voit să se nască sărac, să-i primească în compania sa pe săraci, să-i slujească pe săraci, să se pună în locul săracilor, ajungând să spună că binele sau răul pe care îl vom face săracilor îl va considera făcut persoanei sale divine. Dumnezeu îi iubește pe săraci și, prin urmare, îi iubește pe cei care iubesc săracii. În realitate, atunci când este iubit cineva, sunt iubiți prie­tenii și slujitorii săi. Astfel, avem dreptate să sperăm că, din iubire față de ei, Dumnezeu ne va iubi și pe noi. Atunci când mergem să-i vizităm, să încercăm să-i înțelegem pentru a suferi cu ei și a ne pune în dispoziția interioară a Apostolului care spunea: M-am făcut totul pentru toți (1Cor 9,22). De aceea, să ne străduim să
devenim sensibili față de suferințele și lipsurile aproa­pelui. Pentru aceasta, să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea spiritul milostivirii și al iubirii, care să ne umple inima, și să ni-l păstreze.
Slujirea săracilor trebuie preferată oricărei alte lucrări. Nu trebuie să fie întârzieri. Dacă în timpul rugă­­ciunii aveți de dus un medicament sau un ajutor unui sărac, mergeți liniștiți. Oferiți-i lui Dumnezeu acțiunea voastră, unind cu ea intenția rugăciunii. Nu trebuie să vă preocupați și să credeți că ați greșit dacă pentru slujirea săracilor ați lăsat rugăciunea. Nu înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu atunci când este lăsat Dumnezeu pentru Dumnezeu, adică o lucrare a lui Dumnezeu pentru a face alta.
Dacă lăsați rugăciunea pentru a îngriji un sărac, să știți că a face aceasta înseamnă a-l sluji pe Dumnezeu. Dragostea este superioară tuturor regulilor și toate tre­buie să facă referință la ea. Ea este o mare stăpână: trebuie să facem ceea ce ne poruncește. Toți cei care în viață îi vor iubi pe săraci nu vor avea nici o teamă de moarte. Așadar, să-i slujim cu reînnoită iubire pe săraci și să-i căutăm pe cei mai părăsiți. Ei sunt domnii și stăpânii noștri.

Din Scrierile sfântului Vincențiu de Paul, preot
(Cf. Correspondance, Entretiens, Documents, ed. P. Coste, Paris 1920-1925, passim)

Joi, 27 septembrie 2012 

Joi din saptamâna a 25-a de peste an
Sf. Vincentiu de Paul, pr. **

 

LECTURA I
Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 1,26-31
Fraţilor, 26 voi cei chemaţi de Dumnezeu, uitaţi-vă la voi înşivă: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi, în felul în care judecă lumea, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. 27 Dar Dumnezeu le-a ales pe cele nebune în ochii lumii, pentru a-i da de ruşine pe cei înţelepţi. Le-a ales pe cele slabe în ochii lumii, pentru a da de ruşine pe cei puternici. 28 Dumnezeu a ales ce era de mică valoare şi dispreţuit de lume, ceea ce nu era nimic, ca să nimicească ceea ce era, 29 pentru ca nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu. 30 Într-adevăr, numai datorită lui, voi aparţineţi lui Cristos Isus, care a fost trimis de Dumnezeu pentru a fi înţelepciunea, dreptatea, sfinţirea şi mântuirea noastră. 31 De aceea, după cum este scris: „Cine vrea să se laude, în Domnul să se laude!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 111,1-2.3-4.5-7a.7b-8.9
R
.: Binecuvântat este omul care se îngrijeşte de cel sărac.

1 Fericit este omul care se teme de Domnul,
care îşi află bucuria în poruncile sale!
2 Seminţia lui va fi puternică în lume
şi neamul celor drepţi va fi binecuvântat. R.

3 În casa lui va fi belşug şi bogăţie,
dreptatea lui rămâne pe vecie.
4 El răsare ca o lumină în întuneric pentru cei drepţi,
el este blând, îndurător şi drept. R.

5 Fericit este omul care are milă şi ajută cu bucurie,
el îşi rânduieşte bunurile cu dreptate.
6 El nu se clatină niciodată
şi dreptatea lui va fi amintită veşnic;
7a nu se teme de vorbele rele. R.

7b Inima lui e tare şi se încrede în Domnul;
8 inima lui este în siguranţă, nu are nici o teamă,
în cele din urmă îi va vedea nimiciţi pe duşmanii săi. R.

9 El este darnic faţă de cei săraci,
dărnicia lui nu cunoaşte margini,
iar puterea lui se înalţă în slavă. R.

ALELUIA Mt 5,7
(Aleluia) Fericiţi cei milostivi,
căci ei vor afla milă. (Aleluia)

EVANGHELIA
Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 25,31-46
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 31 „Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. 32 Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, 33 şi va pune oile la dreapta sa iar caprele la stânga sa. 34 Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; 35 căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; 36 am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». 37 Atunci cei drepţi îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? 38 Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? 39 Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». 40 Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». 41 Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! 42Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; 43am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». 44 Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». 45 El le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». 46 Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică”.

Cuvântul Domnului