Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune şi astăzi dăm spaţiu dimensiunii laudei.

Ne inspirăm dintr-un pasaj critic din viaţa lui Isus. După primele minuni şi implicarea discipolilor în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, misiunea lui Mesia trece printr-o criză. Ioan Botezătorul se îndoieşte şi trimite la el acest mesaj – Ioan este în închisoare: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). El simte această angoasă de a nu şti dacă a greşit în vestire. Există mereu în viaţă momente întunecate, momente de noapte spirituală, şi Ioan trece prin acest moment. Există ostilitate în satele de pe lângă lac, unde Isus a făcut atâtea semne minunate (cf. Mt 11,20-24). Or, chiar în acest moment de dezamăgire, Matei prezintă un fapt cu adevărat surprinzător: Isus nu înalţă către Tatăl o plângere, ci un imn de jubilare: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt11,25). Adică, în plină criză, în plin întuneric în sufletul atâtor oameni, cum ar fi Ioan Botezătorul, Isus îl binecuvântează pe Tatăl, Isus îl laudă pe Tatăl. Însă pentru ce?

Înainte de toată îl laudă pentru ceea ce este: „Tată, Domn al cerului şi al pământului”. Isus se bucură în duhul său pentru că ştie şi simte că Tatăl său este Dumnezeul universului, şi viceversa Domnul a tot ceea ce există este Tatăl, „Tatăl meu”. Din această experienţă de a se simţi „fiul Celui Preaînalt” izvorăşte lauda. Isus se simte fiul Celui Preaînalt.

Şi după aceea Isus îl laudă pe Tatăl pentru că îi îndrăgeşte pe cei mici. Este ceea ce el însuşi experimentează, predicând în sate: „înţelepţii” şi „pricepuţii” rămân suspicioşi şi închişi, fac calcule; în timp ce cei „mici” se deschid şi primesc mesajul. Acest lucru nu poate decât să fie voinţă a Tatălui şi Isus se bucură de asta. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru că persoanele umile şi simple primesc evanghelia. Eu mă bucur când văd aceşti oameni simpli, aceşti oameni umili care merg în pelerinaj, care merg să se roage, care cântă, care laudă, oameni cărora poate că le lipsesc atâtea lucruri, însă umilinţa îi determină să-l laude pe Dumnezeu. În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii există mereu cei „mici”: cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi, care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate, care nu vor să domine asupra celorlalţi, care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Aşadar, în acel moment de aparent eşec, unde totul este întuneric, Isus se roagă lăudându-l pe Tatăl. Şi rugăciunea sa ne conduce şi pe noi, cititori ai evangheliei, să judecăm în manieră diferită înfrângerile noastre personale, situaţiile în care nu vedem clară prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, când pare că răul prevalează şi nu există modalitate de a-l opri. Isus, care a şi recomandat mult rugăciunea de cerere, chiar în momentul în care ar fi avut motiv să ceară explicaţii de la Tatăl, începe în schimb să-l laude. Pare o contradicţie, dar este acolo adevărul.

Cui foloseşte lauda? Nouă sau lui Dumnezeu? Un text din liturgia euharistică ne invită să-l rugăm pe Dumnezeu în această manieră, spune aşa: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci, deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginite, ea ne obţine nouă harul mântuirii” (Liturghierul Roman, Prefaţa comună IV). Lăudând suntem mântuiţi.

Rugăciunea de laudă ne foloseşte nouă. Catehismul o defineşte astfel: „o participare la fericirea inimilor curate, care îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă înainte de a-l vedea în glorie” (nr. 2639). În mod paradoxal trebuie să fie practicată nu numai atunci când viaţa ne umple de fericire, ci mai ales în momentele dificile, în momentele întunecate când drumul devine greu în urcuş. Şi acela este timpul laudei, ca Isus care în momentul întunecat îl laudă pe Tatăl. Pentru că învăţăm că prin acel urcuş, acea cărare dificilă, acea cărare obositoare, acele pasaje angajante ajungem să vedem o panoramă nouă, un orizont mai deschis. A lăuda este ca şi cum am respira oxigen curat: îţi purifică sufletul, te face să priveşte departe, nu te lasă închis în momentul dificil şi întunecat al dificultăţilor.

Există o mare învăţătură în acea rugăciune care de opt secole n-a încetat niciodată să palpite, pe care Sfântul Francisc a compus-o la sfârşitul vieţii sale: „Cântarea fratelui soare” sau „a creaturilor”. Sărăcuţul n-a compus-o într-un moment de bucurie, de bunăstare, ci, dimpotrivă, în mijlocul suferinţelor. Francisc este de acum aproape orb şi simte în sufletul său povara unei singurătăţi pe care n-o simţise niciodată înainte: lumea nu s-a schimbat de la începutul predicării sale, există încă aceia care se lasă dezbinaţi de certuri şi în plus simte paşii morţii care se apropie tot mai mult. Ar putea să fie momentul dezamăgirii, al acelei dezamăgiri extreme şi al perceperii propriului eşec. Însă Francisc în acea clipă de tristeţe, în acea clipă întunecată se roagă. Cum se roagă? „Lăudat să fii, Domnul meu…”. Se roagă lăudând. Francisc îl laudă pe Dumnezeu pentru toate, pentru toate darurile creaţiei, precum şi pentru moarte, pe care o numeşte cu curaj „soră”, „sora moarte”. Aceste exemple ale sfinţilor, ale creştinilor, precum şi al lui Isus, de a-l lăuda pe Dumnezeu în momentele dificile, ne deschid porţile unui drum foarte mare spre Domnul şi ne purifică mereu. Lauda purifică mereu.

Sfinţii şi sfintele ne demonstrează că putem lăuda mereu, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, pentru că Dumnezeu este prietenul fidel. Acesta este fundamental laudei: Dumnezeu este prietenul fidel, iar iubirea sa nu dispare niciodată. El este mereu alături de noi, el ne aşteaptă mereu. Cineva spunea: „Este santinela care este aproape de tine şi te face să mergi înainte cu siguranţă”. În momentele dificile şi întunecate, să găsim curajul de a spune: „Binecuvântat eşti tu, Doamne”. Să-l lăudăm pe Domnul. Acest lucru ne va face mult bine.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 13 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune:
21. Rugăciunea de laudă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro