Încă de la primul său discurs de sfârşit de an adresat Curiei Romane, papa Francisc n-a pierdut niciodată ocazie pentru a stigmatiza un viciu care apare des în fiecare curie, dar şi în fiecare comunitate, mai ales monastică sau călugărească: bârfele şi murmurările. Şi cuvintele sale – în discursuri oficiale ca şi în predici spuse liber – nu se tem de expresii biciuitoare: a cerut practica „obiecţiei de conştiinţă” în faţa cuvintelor zadarnice care pot să ucidă, a condamnat „terorismul bârfei”, a avertizat cu privire la „murmurări şi invidii” mai ales pe cel care are o slujire în Biserică şi pe cel care trăieşte viaţa călugărească, evidenţiind „puterea distructivă” a limbii folosite ca armă împotriva fraţilor şi surorilor.
Dar ce sunt murmurările şi bârfa? Murmurare este cuvânt, discurs ostil care exprimă reprobare, indispoziţie, dar care nu este spus cu glas tare şi celui căruia ar trebui să i se spună ca eventuală corectare fraternă, ci este şoptită în ascuns, acoperită, mai asemănătoare cu un zgomot neclar decât cu un cuvânt uman (murmur). Rodolfo Ardente (secolul al XI-lea) aşa o defineşte: murmuratio est oblocutio depressa minoris contra maiorem ob impositam sibi rei gravitatem.
A nu se uita că murmurarea este un viciu detestabil, descris de mai multe ori în Biblie. Această atitudine apare în cărţile în care se atestă ieşirea din Egipt a poporului lui Israel. În drumul din deşert, ajuns la Mara, când apa s-a constatat că este amară, atunci „poporul a murmurat împotriva lui Moise” (Ex 15,24). Imediat după aceea, iată o altă murmurare în deşertul Sin, împotriva lui Moise şi Aron, cele două călăuze ale exodului: „De-am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate! Dar voi ne-aţi scos în pustiul acesta ca să moară de foame toată această adunare” (Ex 16,3). Şi însuşi Moise defineşte aceste cuvinte ca murmurare (Ex 16,8). Puţin mai departe, la Refidim, „poporul a murmurat împotriva lui Moise” (Ex 17,3). Şi Maria şi Aron, sora şi fratele lui Moise, au murmurat împotriva lui („au vorbit împotriva lui Moise”, Num 12,1) şi au primit de la Dumnezeu pedeapsa leprei (cf. Num12,9-10).
Murmurări sunt contestări la adresa conducerii, a autorităţii, dar nu adresate direct destinatarului, ci făcute în ascuns, când este posibil de a face judecăţi, de a mări faptele petrecute, de a le manipula, nefiind prezent cel care ar putea şi ar avea dreptul sacrosanct de a explica, de a se apăra sau de a fi de acord cu umilinţă cu critica. Psalmii istorici vor aminti aceste murmurări şi sancţiunea lor, reînnoind mereu invitaţia de a nu participa la ele. Numai un exemplu, care arată printre altele cum murmurarea este strâns legată de lipsa de credinţă (cf. şi Ex 16,8): „Nu s-au încrezut în cuvântul lui. Au murmurat în corturile lor, n-au ascultat glasul Domnului” (Ps 106,24-25). În sfârşit, uimeşte că restul umil şi sărac al lui Israel este prezentat cu o trăsătură care se referă tocmai la folosirea cuvântului: „nu va mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare” (Sof 3,13).
În Noul Testament, în afară de murmurările îndreptate împotriva lui Isus de adversarii săi (cf. Lc5,30; In 6,41.43.61) sau de mulţimi (cf. In 7,12.32), este impresionant de observat cu câtă insistenţă scrierile apostolice avertizează cu privire la acest viciu teribil: „Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de îngerul nimicitor” (1Cor 10,10); „Toate să le faceţi fără murmurări” (Fil 2,14); „Practicaţi ospitalitatea unii faţă de alţii, fără plângeri” (1Pt 4,9).
Aşadar murmurările par viciul care apare cel mai des în comunităţi: de ce? Pentru că sunt modul cel mai uşor de descărca violenţa faţă de autoritate şi faţă de deciziile sale sau faţă de alţii din comunitate, când nu se are curajul acelui faţă în faţă, al adresării cuvântului în mod clar celui pe care-l considerăm că are nevoie de corectare şi de critică, sau al luării cuvântului în contexte comunitare cum este capitlul zilnic. Şi dacă nu se are curajul acelui faţă în faţă, de ce să nu se exprime critica faţă de unul dintre membrii consiliului, instituit şi pentru asta, sau faţă de doi sau trei bătrâni, conform învăţăturii evanghelice (cf. Mt 18,15-17)? Indolenţii, fricoşii, cei care nu au o postură de adevăr în transparenţă, recurg cu uşurinţă la murmurare, mai ales faţă de autoritate, cer să nu fie judecaţi de acea autoritate pe care ei o judecă în ascuns.
Apoi, murmurarea creează complicitate. De fapt, cel care are o dificultate cu autoritatea sau nu este leal, ştiind că un altul este în aceeaşi dificultate, murmură cu el: în acest mod se creează o complicitate-contra, se arată un sprijin fratern faţă de celălalt, sunt solidari cu el, şi astfel celălalt va fi la rândul său mai solidar sau prieten cu acela care sprijină criticile sale sau acuzele sale. Acestea sunt operaţiuni uneori inconştiente, dar care sunt descoperite de cel care se întreabă cu privire la propria responsabilitate, încearcă să se cunoască şi în zonele sale de umbră şi de răutate, încearcă să fie sincer şi transparent.
Da, în murmurare îl judecăm pe celălalt, îl contestăm, ne aliem împotriva lui, hrănindu-ne din duşmănia care locuieşte în noi şi care ar vrea negarea celuilalt, mai ales dacă acesta ne aminteşte limita, legea, regula, Evanghelia. Oare este mai simplu, cu preţul de a greşi, a merge la celălalt şi a-i spune într-un faţă în faţă sincer ceea ce credem şi cum judecăm, asumându-ne toată responsabilitatea care este cerută pentru acţiuni şi cuvinte proprii? Abba Iperechio spunea: „Monahul care insinuează răutate risipeşte o mulţime de monahi şi desparte o comuniune” (Către asceţi, 151). De asemenea: „Este mai bine să mănânci carne şi să bei vin mai degrabă decât să devorezi cu vorbirea de rău carnea fraţilor!” (Ibid., 144).
Pentru a găsi o inspiraţie la intervenţiile reiterate ale papei Francisc împotriva pericolelor limbii şi îndeosebi cu privire la exigenţa de a practica obiecţia de conştiinţă la bârfe, este suficient să citim această vorbă a lui abba Isaia: „Dacă un frate te constrânge să asculţi calomnii împotriva unui frate al său, nu te lăsa intimidat şi nu-i da crezare, păcătuind împotriva lui Dumnezeu, ci mai degrabă spune-i: «Sunt un sărman om: ceea ce îmi spui mă priveşte pe mine şi nu sunt în stare să port povara ei»” (Discursuri ascetice, 4, 1).
Ştim cu toţii că murmurarea este una dintre marile probleme ale vieţii monastice, probabil viciul cel mai greu de extirpat. Este o boală care duce la judecarea în mod constant a oricărei acţiuni, a oricărui gest, a oricărui cuvânt al altora cu ochi rău: „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău este întunecos” (Mt 6,23; cf. Mc 11,34), a spus Isus. Sfântul Benedict propune ca antidot umilirea care duce la umilinţă, şi de mai multe ori în Regulă condamnă murmurarea (cf. 4, 39; 5, 14-19; 34, 6; 35, 13; 41, 5; 53, 18), ajungând aproape să implore: „Asta recomandăm mai ales, abţinerea de la murmurare” (40, 9). Dar în toată literatura monastică – în sfântul Pahomie, în sfântul Vasile, în Regula sfântului Columban şi în cea a sfântului Fructuosus, până la sfântul Francisc (Rogola non bollata XI) – se aminteşte că murmurarea, printre păcatele cele mai grave, dacă persistă merită expulzarea din mănăstire, pentru că acela care murmură dezbină, sfâşie, ucide comunitatea şi legătura de caritate care o ţine împreună: Alienus sit a fratrum unitate qui murmurat (Benedict de Aniane).
Şi bârfa? Bârfa este mai cotidiană şi extinsă, chiar dacă aparent este mai puţin gravă. Nu are ca ţintă atât autoritatea, ci îi place să rămână asupra problemelor şi evenimentelor care-i privesc pe alţii. În bârfă se inventează multe lucruri, eventual fără calomnii, dar cuvintele au greutatea lor şi de obicei îl influenţează pe cel care le ascultă sau îl inspiră să gândească într-un mod determinat. În afară de asta în bârfă se interpretează subiectiv faptele sau cuvintele, dar se pretinde că sunt obiective şi mai ales se răstălmăcesc multe mesaje, multe semnificaţii, ori nespunând totul, ori călcând, punând în evidenţă unele cuvinte ascultate faţă de altele. Da, bârfa ca bavardage, ca vorbărie, ca lipsă de atenţie şi stupiditate a celui care nu ştie ceea ce spune, ca limbă neînfrânată, incapacitate de a tăcea purtând povara unei singurătăţi care este constitutivă pentru orice fiinţă umană. Scrie Iacob în scrisoarea sa: „Cine ştie să-şi înfrâneze limba este un drept, un matur” (cf. Iac 3,2), pentru că „limba este un foc, o lume de rău” (Iac 3,6).
În curii ca şi în comunităţi există mereu unii care, imediat ce întâlnesc pe cineva, trebuie să vorbească despre alţii şi să-i vorbească de rău. Nu au multe lucruri să-şi spună pentru că au un „eu minim” şi trăiesc într-o lume mică şi îngustă, pentru că rămân leneşi şi astfel umplu cu bârfe timpul lor, pentru că nu vor să se privească înăuntru şi să contemple propriile opacităţi. Devin experţi în a le recunoaşte în alţii şi să vorbească despre ele mereu, în orice ocazie. Dar bârfitorii şi murmurătorii sunt uşor de deosebit, sunt suficienţi câţiva ani şi se revelează ceea ce sunt: fraţi şi surori nedemni de încredere, care, mai ales dacă sunt corectaţi, au mereu motive pentru a se apăra şi pentru a nu asuma responsabilitatea cuvintelor pe care le spun. Se justifică prin „deranjul lor”, prin „aşa am auzit”, prin „suferinţa lor”, punând mereu responsabilitatea asupra altora, fără a se întreba vreodată despre propriile responsabilităţi.
Aşadar nu surprinde că papa Francisc, chiar în discursul de încheiere a vieţii consacrate, a voit să revină cu putere asupra metaforei „terorismului bârfelor”: „Cine bârfeşte este un terorist, este un terorist în propria comunitate, pentru că aruncă precum o bombă cuvântul împotriva acestuia sau aceluia şi apoi pleacă liniştit: cine face asta distruge ca o bombă şi el se îndepărtează”. Revine fiecăruia dintre noi să dezamorsăm aceste bombe aducătoare de moarte.
(Bârfe şi murmurări. Viciul cel mai dificil de extirpat
de Enzo Bianchi
după L’Osservatore Romano, 24 septembrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
