Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Primii paşi ai Bisericii în lume au fost ritmaţi de rugăciune. Scrierile apostolice şi marea naraţiune din Faptele Apostolilor ne redau imaginea unei Biserici aflate pe cale, o Biserică activă, care găseşte însă în reuniunile de rugăciune baza şi impulsul pentru acţiunea misionară. Imaginea comunităţii primare din Ierusalim este punct de referinţă pentru orice altă experienţă creştină. Scrie Luca în cartea Faptele Apostolilor: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (2,42). Comunitatea stăruie în rugăciune.

Găsim aici patru caracteristici esenţiale ale vieţii ecleziale: ascultarea învăţăturii apostolilor, prima; a doua, păstrarea comuniunii reciproce; a treia, frângerea pâinii şi, a patra, rugăciunea. Ele ne amintesc că existenţa Bisericii are sens dacă rămâne puternic unită cu Cristos, adică în comunitate, în cuvântul său, în Euharistie şi în rugăciune. Este modul de a ne uni, noi, cu Cristos. Predica şi cateheza mărturisesc cuvintele şi gesturile Învăţătorului; căutarea constantă a comuniunii fraterne fereşte de egoisme şi particularisme; frângerea pâinii realizează sacramentul prezenţei lui Isus în mijlocul nostru: el nu va fi absent niciodată, în Euharistie este chiar el. El trăieşte şi merge cu noi. Şi în sfârşit rugăciunea, care este spaţiul dialogului cu Tatăl, prin Cristos în Duhul Sfânt.

Tot ceea ce în Biserică creşte în afara acestor „coordonate”, este lipsit de temelii. Pentru a discerne o situaţie trebuie să ne întrebăm, în această situaţie, cum există aceste patru coordonate: predicarea, căutarea constantă a comuniunii fraterne, caritatea, frângerea pâinii – adică viaţa euharistică – şi rugăciunea. Orice situaţie trebuie să fie evaluată în lumina acestor patru coordonate. Ceea ce nu intră în aceste coordonate este lipsit de eclezialitate, nu este eclezial. Dumnezeu este cel care face Biserica, nu zgomotul operelor. Biserica nu este o piaţă; Biserica nu este un grup de întreprinzători care merg înainte cu această întreprindere nouă. Biserica este operă a Duhului Sfânt, pe care Isus ne-a trimis-o pentru a ne aduna. Biserica este tocmai lucrarea Duhului în comunitatea creştină, în viaţa comunitară, în Euharistie, în rugăciune, mereu. Şi tot ceea ce creşte în afara acestor coordonate este lipsit de fundament, este ca o casă construită pe nisip (cf. Mt 7,24-27). Dumnezeu este cel care face Biserica, nu zgomotul operelor. Cuvântul lui Isus este cel care umple de sens eforturile noastre. În umilinţă se construieşte viitorul lumii.

Uneori, simt o mare tristeţe când văd vreo comunitate care, cu bunăvoinţă, greşeşte drumul pentru că ea crede că face Biserica în adunări, ca şi cum ar fi un partid politic: majoritatea, minoritatea, ce gândeşte acesta, acela, celălalt… „Acesta este ca un Sinod, un drum sinodal pe care noi trebuie să-l parcurgem”. Eu mă întreb: unde este Duhul Sfânt acolo? Unde este rugăciunea? Unde este iubirea comunitară? Unde este Euharistia? Fără aceste patru coordonate, Biserica devine o societate umană, un partid politic – majoritate, minoritate – schimbările se fac ca şi cum ar fi o firmă, pentru majoritate sau minoritate… Însă nu este Duhul Sfânt. Şi prezenţa Duhului Sfânt este garantată chiar de aceste patru coordonate. Pentru a evalua o situaţie, dacă este eclezială sau nu este eclezială, să ne întrebăm dacă există aceste patru coordonate: viaţa comunitară, rugăciunea, Euharistia… [predicarea], cum se dezvoltă viaţa în aceste patru coordonate. Dacă lipseşte asta, lipseşte Duhul, şi dacă lipseşte Duhul noi vom fi o frumoasă asociaţie umanitară, de binefacere, bine, bine, chiar un partid, să spunem aşa, eclezial, însă nu este Biserica. Şi pentru aceasta Biserica nu poate creşte prin aceste lucruri: creşte nu prin prozelitism, ca orice firmă, creşte prin atracţie. Şi cine mişcă atracţia? Duhul Sfânt. Să nu uităm niciodată acest cuvânt al lui Benedict al XVI-lea: „Biserica nu creşte prin prozelitism, creşte prin atracţie”. Dacă lipseşte Duhul Sfânt, care este cel care atrage la Isus, acolo nu este Biserica. Este un frumos club de prieteni, bine, cu intenţii bune, însă nu este Biserica, nu este sinodalitate.

Citind Faptele Apostolilor descoperim aşadar că puterea motorie a evanghelizării sunt reuniunile de rugăciune, unde cel care participă experimentează direct prezenţa lui Isus şi este atins de Duhul Sfânt. Membrii primei comunităţi – însă acest lucru este valabil mereu, şi pentru noi astăzi – percep că istoria întâlnirii cu Isus nu s-a oprit în momentul Înălţării, ci continuă în viaţa lor. Relatând ceea ce a spus şi a făcut Domnul – ascultarea cuvântului – rugându-se pentru a intra în comuniune cu el, totul devine viu. Rugăciunea revarsă lumină şi căldură: darul Duhului face să se nască fervoarea în ei.

În această privinţă, Catehismul are o expresie foarte densă. Spune aşa: „Duhul Sfânt […] i-l reaminteşte astfel pe Cristos Bisericii lui ce se roagă, o îndrumă în acelaşi timp spre tot Adevărul şi suscită noi formulări, care vor exprima taina necuprinsă a lui Cristos, care lucrează în viaţa, în sacramentele şi în misiunea Bisericii sale” (nr. 2625). Iată lucrarea Duhului în Biserică: a-l aminti pe Isus. Isus însuşi a spus asta: el vă va învăţa şi vă va aminti. Misiunea este de a-l aminti pe Isus, dar nu ca un exerciţiu mnemotehnic. Creştinii, mergând pe cărările misiunii, îl amintesc pe Isus în timp ce îl fac prezent din nou; şi de la el, de la Duhul său, primesc „stimulentul” pentru a merge, pentru a vesti, pentru a sluji. În rugăciune creştinul se cufundă în misterul lui Dumnezeu, care iubeşte pe fiecare om, acel Dumnezeu care doreşte ca evanghelia să fie predicată tuturor. Dumnezeu este Dumnezeu pentru toţi, şi în Isus orice zid de despărţire s-a prăbuşit definitiv: aşa cum spune Sfântul Paul, el este pacea noastră, adică „acela care a făcut din două una” (Ef 2,14). Isus a făcut unitatea.

Astfel viaţa Bisericii primare este ritmată de o înşiruire continuă de celebrări, convocări, timpi de rugăciune fie comunitară fie personală. Şi Duhul este cel care acordă forţă predicatorilor care pornesc în călătorie şi care din iubire faţă de Isus traversează mări, înfruntă pericole, se supun la umiliri.

Dumnezeu dăruieşte iubire, Dumnezeu cere iubire. Aceasta este rădăcina mistică a întregii vieţi credincioase. Primii creştini în rugăciune, dar şi noi care venim după multe secole, trăim cu toţii aceeaşi experienţă. Duhul însufleţeşte orice lucru. Şi fiecare creştin căruia nu-i este frică să dedice timp rugăciunii poate îşi poate însuşi cuvintele Apostolului Paul: „Ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20). Rugăciunea te face conştient despre acest lucru. Numai în tăcerea adoraţiei se experimentează tot adevărul acestor cuvinte. Trebuie să reluăm simţul adoraţiei. A adora, a-l adora pe Dumnezeu, a-l adora pe Isus, a-l adora pe Duhul. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul: a adora. În tăcere. Rugăciunea adoraţiei este rugăciunea care ne face să-l recunoaştem pe Dumnezeu ca început şi sfârşit al întregii istorii. Şi această rugăciune este focul viu al Duhului care dă forţă mărturiei şi misiunii. Mulţumesc.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 25 noiembrie 2020
Cateheze despre rugăciune:
16. Rugăciunea Bisericii de la începuturi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro