Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Să nu uiți de frații tăi în timp ce alergi spre veșnicie!

Posted by Paxlaur pe 27/08/2016

Este un mare semn de sănătate spirituală să nu uiți de frații tăi în timp ce alergi spre veșnicie.

Michelangelo_judecata_capela sixtina

Posted in E bine de ştiut, Imagini si fotografii | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Amoris laetitia: trei principii într-o învăţătură de „ordin prudenţial”…

Posted by Paxlaur pe 26/08/2016

Jürgen_Ovens_-Prudenta_Dreptatea_PaceaÎn această fază de receptare eclezială a exortaţiei apostolice Amoris laetitia (19 martie 2016) a papei Francisc au reieşit nişte întrebări despre tipul de magisteriu pe care-l reprezintă acest document. Pentru a-l putea defini în mod teologic corect, poate fi util să facem referinţă la instrucţiunea – cu siguranţă mai puţin cunoscută – „Despre vocaţia eclezială a teologului” a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, semnată în 1990 de cardinalul prefect de atunci Joseph Ratzinger, care comentează diferitele forme ale magisteriului Bisericii prezente în noua formulă a „Mărturisirii de credinţă”. Aceste forme sunt trei: magisteriu infailibil, magisteriu definitiv şi magisteriu obişnuit, dar nu definitiv, acesta din urmă fiind aplicabil la Amoris laetitia ca şi cea mai mare parte a textelor magisteriale actuale.

Această formă de magisteriu obişnuit nedefinitiv, conform instrucţiunii citate, are ca obiectiv specific acela de a propune „o învăţătură, care conduce la o înţelegere mai bună a Revelaţiei în materie de credinţă şi de moravuri, şi directive morale care derivă din această învăţătură” care, „chiar dacă nu sunt garantate de carisma infailibilităţii, nu sunt lipsite de asistenţa divină şi cer adeziunea credincioşilor” (nr. 17), adeziune definită ca „o supunere religioasă a voinţei şi a inteligenţei” (nr. 23). Pentru aceasta se afirmă că „voinţa de supunere leală faţă de această învăţătură a Magisteriului în materie în sine reformabilă trebuie să fie regula”. Pentru acest motiv, această formă de magisteriu este descrisă de instrucţiune ca „de ordin prudenţial”, de vreme ce comportă „judecăţi prudenţiale”, chiar dacă este atent precizată că acest calificativ nu înseamnă că „nu se bucură de asistenţa divină în exercitarea integrală a misiunii sale” (nr. 24).

În afară de asta trebuie notat că magisteriul obişnuit, dar nu definitiv, exact precum celelalte două forme ale magisteriului, cel infailibil şi cel definitiv, sunt expresie a unicului magisteriu viu al Bisericii, pe care Conciliul Vatican II din l-a descris cu precizie ca „misiunea […] de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu [încredinţat Bisericii care o exercită] în numele lui Isus Cristos”, pentru că „acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte […] cu asistenţa Duhului Sfânt” (Dei Verbum, nr. 10). De aceea, Conciliul Vatican II precizează în acest sens, cu un text care se poate aplica în mod clar la Amoris laetitia, că „această supunere religioasă a voinţei şi a minţii este datorată în mod cu totul deosebit magisteriului autentic al Pontifului Roman, chiar atunci când nu vorbeşte ex cathedra, aşa încât magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmaţiile lui să fie întâmpinate cu o adeziune sinceră, după gândul şi voinţa sa expresă, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasă a aceleiaşi învăţături, ori din însuşi modul de exprimare” (Lumen gentium, nr. 25).

Aşadar, în acest context de înţelegere a magisteriului obişnuit, deşi nu definitiv, trebuie să se înţeleagă ceea ce papa Francisc însuşi afirmă la începutul lui Amoris laetitia cu privire la însemnătatea acestei exortaţii apostolice: „complexitatea tematicilor propuse ne-au arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinale, morale, spirituale şi pastorale […].Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină şi de practică, dar asta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecinţe care derivă din ea. Asta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos şi vom putea vedea totul cu privirea sa” (Amoris laetitia, nr. 2-3). Aşa cum se poate observa, în aceste cuvinte ale papei Francisc răsună caracteristicile pe care instrucţiunea le atribuie magisteriului obişnuit nedefinitiv, ca învăţătură „de ordin prudenţial” şi cu „judecăţi prudenţiale”, care în afară de asta „se bucură de asistenţa divină şi de supunere leală” (cf. Despre vocaţia eclezială a teologului, nr. 24).

În acest context se înţelege şi mai mult că papa afirmă şi că „reflecţia păstorilor şi teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă şi creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare” (Amoris laetitia, nr. 2).

Această fidelitate faţă de Biserică este exprimată pe larg în cele trei principii prezentate de papa Francisc, mai ales pentru a înfrunta situaţiile numite „iregulare”, care preia din tradiţia vie a Bisericii, exemplificată de numeroasele referinţe la Conciliul Vatican II, precum şi de cele paisprezece citate din teologul cel mai important al Bisericii, adică sfântul Toma de Aquino. Primul principiu este legea gradualităţii: este vorba despre un principiu propus în continuitate cu magisteriul lui Ioan Paul al II-lea când afirmă că orice fiinţă umană „înaintează treptat cu integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu şi a exigenţelor iubirii sale definitive şi absolute în întreaga viaţă personală şi socială” (Familiaris consortio, nr. 9), dat fiind că fiinţa umană „cunoaşte, iubeşte şi săvârşeşte binele moral în funcţie de etapele de creştere” (nr. 34). Pentru aceasta în Amoris laetitia precizează că „nu este o «gradualitate a legii», ci o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere în subiecţi care nu sunt în măsură să înţeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin exigenţele obiective ale legii” (nr. 295). Pentru aceasta, la sfârşit va arăta, cu o atingere de realism profund şi de invitaţie la speranţa creştină, „să relativizăm şi drumul istoric pe care-l parcurgem ca familii, pentru a înceta să pretindem de la relaţiile interpersonale o perfecţiune, o puritate de intenţii şi o coerenţă pe care le vom putea găsi numai în împărăţia definitivă” (nr. 325).

Al doilea principiu este a porni de la conştiinţă: papa Francisc face referinţă la conştiinţă în douăzeci şi nouă de ocazii şi aminteşte cum Conciliul Vatican II a definit-o „nucleul cel mai secret […] al omului (Gaudium et spes, 16)” (Amoris laetitia, nr. 222). La rândul său afirmă cu claritate că „suntem chemaţi să formăm conştiinţele, nu să pretindem să le înlocuim” (nr. 37). De fapt, „pornind de la recunoaşterea importanţei condiţionărilor concrete, putem adăuga că trebuie să fie mai bine implicată conştiinţa persoanelor în practica Bisericii în unele situaţii care nu realizează obiectiv concepţia noastră despre căsătorie. Desigur, trebuie încurajată maturizarea unei conştiinţe luminate, formate şi însoţite […] în mijlocul complexităţii concrete a limitelor, deşi încă nu este pe deplin idealul obiectiv” (nr. 303).

Al treilea principiu este cel al necesităţii discernământului, citată de treizeci şi cinci de ori, făcând ecou în mod clar lui Ignaţiu de Loyola şi confirmată de două citate precise din Toma de Aquino (nr. 304). Principiul care este propus este următorul: „Dacă se ţine cont de nenumărata varietate de situaţii concrete […] este comprehensibil că nu ar trebui să se aştepte de la Sinod sau de la această Exortaţie o nouă normativă generală de tip canonic, aplicabilă la toate cazurile […]. Preoţii au misiunea de «a însoţi persoanele interesate pe calea discernământului conform învăţăturii Bisericii şi orientărilor Episcopului […]». Este vorba despre un itinerar de însoţire şi de discernământ care orientează aceşti credincioşi la conştientizarea situaţiei lor în faţa lui Dumnezeu. Colocviul cu preotul, în for intern, colaborează la formarea unei judecăţi corecte despre ceea ce împiedică posibilitatea unei participări mai depline la viaţa Bisericii şi despre paşii care pot s-o favorizeze şi s-o facă să crească […]. Acest discernământ nu va putea niciodată să facă abstracţie de exigenţele de adevăr şi de caritate ale Evangheliei propuse de Biserică” (nr. 300). Această misiune de discernământ este încredinţat şi „laicilor care trăiesc dedicaţi Domnului” (nr. 312), adică laicilor şi laicelor care trăiesc o experienţă spirituală creştină matură.

În acest context se află cuvintele cele mai semnificative despre posibilitatea de a primi împărtăşanie din partea divorţaţilor recăsătoriţi. De fapt, „din cauza condiţionărilor sau factorilor atenuanţi, este posibil ca, într-o situaţie obiectivă de păcat – care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin – se poate trăi în harul lui Dumnezeu, se poate iubi şi se poate şi creşte în viaţa de har şi de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii” (nr. 305). Acest text este completat cu o notă: „În anumite cazuri ar putea să fie şi ajutorul Sacramentelor”, ca sacramentul „locului milostivirii”: Pocăinţa, precum şi Euharistia, ţinând cont că „nu este un premiu pentru cei perfecţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi” (nota nr. 351, cu referinţă la Evangelii gaudium, nr. 44, 47.

În sinteză, se poate afirma aşadar valoarea magisterială a lui Amoris laetitia ca magisteriu obişnuit, care, deşi nefiind definitiv, este oricum „interpretare autentică a Cuvântului lui Dumnezeu” (cf. Dei Verbum, nr. 10), ca învăţătură de „ordin prudenţial” a succesorului lui Petru în Biserică, papa, care „se bucură de asistenţa divină” (cf. Despre vocaţia eclezială a teologului, nr. 24; cf. Amoris laetitia, nr. 2, 3, 295), şi pentru aceasta trebuie primită în mod religios şi cu spirit leal şi cordial (cf. Lumen gentium, nr. 25). Aceasta este atitudinea fundamentală de primire sinceră şi de realizare practică pe care acest tip de magisteriu – şi în acest caz Amoris laetitia – o comportă pentru toţi membrii Bisericii noastre.

Asta include şi a observa criteriile propuse pentru a da răspuns la întrebările care se pun astăzi familiei, ţinând cont cu tărie că „a înţelege situaţiile excepţionale nu implică niciodată a ascunde lumina idealului mai deplin nici a propune mai puţin decât oferă Isus fiinţei umane” (Amoris laetitia, nr. 307), dat fiind că „familia este cu adevărat o veste bună” (nr. 1). Nu se poate nega că, aşa cum spune acelaşi papa Francisc, Amoris laetitia se oferă ca reflecţie „fidelă faţă de Biserică, onestă, realistă şi creativă, [care] ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare” (nr. 2). Bun venit, şi aşa să fie!

(Magisteriu de primit şi de realizat
În faţa învăţăturii din exortaţia apostolică „Amoris laetitia”,
de Salvador Pié-Ninot)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
după L’Osservatore Romano, 24 august 2016

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi, Magisteriu, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

În căutarea fericirii…

Posted by Paxlaur pe 26/08/2016

“Fericirea este un fluture care, atunci când este urmărit, este întotdeauna la un pas de a fi prins, dar dacă stai liniştit, se poate aşeza pe tine.”(N. Hawthorne) Un negustor oarecare şi-a trimis fiul să înveţe Taina Fericirii de la cel mai înţelept dintre toţi oamenii de pe faţa pământului. Băiatul a bătut patruzeci de […]

https://prietendevremerea.wordpress.com/2016/08/26/in-cautarea-fericirii/

Posted in Diverse | Leave a Comment »

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 3,041 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: