Există un mod de a ne apăra de ştirile false?
Vreo tehnică, vreo şmecherie…
Tu cum faci?…
„Adevărul, relatat cu o privire nu răzbunătoare sau justiţiară,
nu poate face rău niciodată cauzei păcii”.
Tradiţionalul Meeting de la jumătatea lui august care se reînnoieşte de 39 de ani pe coasta adriatică în oraşul Rimini a pus ca temă, printre multele situaţii critice distribuite pe planetă – nu foarte egal ca să spunem adevărul -, una care în schimb are măcar o calitate, aceea de a acoperi faţa pământului ca o pânză de păianjen deasă: comunicarea şi ştirile false care o populează ca un virus malefic. Ce se înţelege cu ceea ce jargonul mediatic la desemnat cu sunetul aspru de „fake news”? Cum să le recunoaştem? Şi, mai ales, cum să ne apărăm de asalturile lor, dacă există cumva o manieră de a face asta? Va trebui să vorbească despre asta, printre alţii, Lucio Brunelli, director jurnalist al Tv2000 şi InBlu Radio, care la puţine zile de la întâlnirea din Rimini, şi în apropierea întâlnirii papei cu tinerii la Circo Massimo şi la piaţa „Sfântul Petru”, reflectă cu glas tare despre temă.
Cum ai descrie „fake news”? Arată, ca să spunem aşa, un soi de profil comun?
Există diferite tipologii de fake news. Unele sunt aşa de grosolane, aşa de clar nefondate încât unul gândeşte: numai un credul le poate lua în serios. Chit că se descoperă apoi că, în schimb, au primit mii de împărtăşiri în reţea. Şi asta induce să reflectăm, mai mult decât pe mecanismele informaţiei, pe ce anume rămâne din capacitatea noastră critică. Într-adevăr când nu se mai crede în nimic se riscă să se creadă în orice! Există după aceea fake news mai organizate, acelea care amestecă elemente adevărate şi elemente false, o manipulare a realităţii pentru scopuri de propagandă, pentru a influenţa în mod ascuns opinia publică. Profilul comun al acestor fake este natura lor mimetică, şi anume capacitatea de a apărea plauzibile. Aşa cum a scris papa într-un mesaj al său dedicat tocmai acestei teme este vorba deci de a demasca „logica şarpelui, capabil oriunde să se camufleze şi să muşte”. Acel şarpe „viclean” care s-a făcut artizan al primei fake news din istorie. Când îndreptându-se spre Eva şi prefăcându-se că-i este prieten, începe discursul său cu o afirmaţie adevărată dar numai în parte: „Este adevărat că Dumnezeu a spus: «Să nu mâncaţi din niciun pom din grădină»?”. Ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Adam nu era în realitate să nu mănânce din niciun pom, ci numai dintr-un pom, pomul cunoaşterii binelui şi răului.
În acel caz şarpele a jucat pe un plural transformând o interdicţie minimă într-o interdicţie absolută care i-a înspăimântat interlocutorii. În aparenţă un lucru nesemnificativ…
Dar tocmai amănuntele sunt cele decisive în fake news. Mă gândesc la afirmaţia falsă despre Josepha, migranta din Camerun salvată luna trecută în largul coastelor libiene după ce a rămas prinsă timp de 48 de ore de resturile unei bărci scufundate. Privirea sa i-a impresionat pe atâţia, inspirând sentimente de milă. Atunci s-a încercat să fie discreditaţi ea şi cei care au salvat-o. S-a evidenţiat oja de pe unghiile sale, lăsând să se creadă că femeia n-a putut să fie în apă atâta timp şi că era vorba aşadar de un montaj „cumsecade”. Fotografia adusă ca dovadă era autentică, numai că a fost făcută la mai multe zile după salvarea sa (unele femei din echipajul de voluntari care a salvat-o pe Josepha i-au propus să pună oja pe unghii pentru a-i face sărbătoare şi pentru a o face să simtă prietenia sa). Iată, când se spunea natura „mimetică” a unei fake news. Uneori e suficient a omite un mic detaliu, cum ar fi data în care a fost făcută fotografia, pentru a schimba semnificaţia unei imagini.
Sunt după aceea „fake Pope”, pentru a cita titlul unei cărţi apărute recent, adică ştirile false despre papa Francisc…
Da, este o carte scrisă de doi colegi de la Avvenire, Nello Scavo şi Roberto Beretta. Au selecţionat circa optzeci de ştiri false care au circulat în social despre papa Francisc. Şi aici, unele sunt aşa de grosolane încât unul se întreabă cum este posibil ca să creadă cineva şi să le ia în serios. Mă gândesc la istoria umbrei în formă de diavol proiectate de figura lui Bergoglio în seara primei sale apariţii publice de la loja binecuvântărilor din bazilica „Sfântul Petru” (un fotomontaj ridicol). Altele sunt mai elaborate, amestecă adevăratul şi falsul în aşa fel încât să apară verosimile, mai ales unui public care se consideră mai orientabil în sens critic faţă de papa.
În munca ta, ca director al Tv2000, îmi imaginez că te-ai întâlnit cu un anumit număr de fake news…
M-a uimit mult lectura forţată şi deformată care a fost dată la Crăciunul trecut unei omilii a lui Francisc în care-l prezenta pe Isus şi Sfânta Familie ca migranţi şi refugiaţi. Imediat a pornit pe social o campanie – preluată şi de unele ziare – pentru a-l discredita pe papa acuzat că a „răstălmăcit” Evanghelia şi a „violentat” tradiţia numai pentru a duce înainte „politica” sa de primire. Şi în acest caz fake news se ascundea într-un detaliu care era omis şi anume că toţi predecesorii lui Bergoglio în realitate au folosit expresii asemănătoare în magisteriul lor. Mai mult, copyrightul frazei care a scandalizat aşa de mult putea să fie revendicat pe bună dreptate de papa Ratzinger: „Mesia, Fiul lui Dumnezeu, a fost un refugiat”, a spus Benedict al XVI-lea la Angelus din 17 ianuarie 2011. Dar şi mai înainte, în 1952 Pius al XII-lea scria într-un mesaj: „Familia din Nazaret în exil, Isus, Maria şi Iosif emigranţi în Egipt şi acolo refugiaţi pentru a scăpa de mânia unui rege nelegiuit, sunt modelul şi sprijinul tuturor emigranţilor”. Cea mai mare fake news, minciuna cea mai vicleană despre papa Francisc este tocmai a prezenta predica sa ca dezlipită de inima marii tradiţii a Bisericii. Bergoglio s-a rupt, desigur, de atâtea obişnuinţe şi formalisme curiale, dar în conţinuturile sale profunde n-a pretins să inventeze nimic. De la primatul milostivirii lui Dumnezeu la atenţia faţă de cei săraci, toate conţinuturile mereu vii în toată tradiţia Bisericii, în Evanghelii ca şi în viaţa sfinţilor, în două mii de ani de istorie.
Există un mod de a ne apăra de ştirile false? Vreo tehnică, vreo şmecherie… Tu cum faci?
Eu încerc mereu să merg la sursa ştirii şi îi invit şi pe jurnaliştii mei să facă asta. Reconstruind filiera care a dus la răspândirea acelei ştiri. Este nevoie de curiozitate şi pasiune pentru adevăr. Este nevoie de timp. Şi mai ales obişnuinţă la discernământ, pentru a înţelege de exemplu care surse sunt mai serioase şi credibile. Aşadar, contrariul jurnalismului copie şi inserează care din păcate se impune în atâtea redacţii. Nu întotdeauna reuşim să ajungem la adevăr în mod direct, constatând personal desfăşurarea unui fapt. Însă cred că un antidot bun pentru informaţia rea este a indica mereu prima sursă a ştirii, aşa încât publicul să poată avea un element în plus pentru a-i evalua gradul de certitudine şi credibilitate.
Forţa reţelei social este caracterul său democratic, însă aceasta este şi slăbiciunea pentru că oricine – cel care este rău-intenţionat – poate pune în circulaţie falsuri fără a trebui să dea cont cuiva. Se poate face ceva la nivel normativ pentru a restrânge suprapopularea de fake news fără a pune în pericol natura populară şi democratică a acestui tip de zonă comunicativă?
Desigur va trebui să se facă ceva la nivel normativ. Nu este posibil ca social să devină păşuni în care animalele aleargă nederanjate şi fără nicio limită. Însă adevărata apărare împotriva lui fake news este un spirit critic care trebuie mărit printre oameni. Paradoxul este că nu se mai crede în orice formă de informaţie care provine de la marele media system, fie televizat fie tipărit, şi adesea cu bune motive. Dar ajungem să fim creduli faţă de orice lucru care circulă în reţea cu aparenţa unei contra-informaţii.
„A evangheliza în reţea”… Este o expresie care se foloseşte mult în domeniul catolic, un soi se nouă misiune într-o epocă de hiperdifuzare comunicativă. Se poate evangheliza în reţea cu adevărat? O astfel de misiune merită atenţia, energiile, pe care Biserica le dă?
„A evangheliza în reţea” nu este o expresie care mă entuziasmează. Cred că nu se poate neglija, în mărturia creştină, ca în orice raport uman autentic, întâlnirea de la persoană la persoană; nu există metru de credibilitate mai mare decât a privi în ochi o persoană, chiar şi în timp ce vorbeşte, stând aproape de ea fizic. Sfântul Paul nu dispunea nici de internet nici de televiziuni sau ziare, şi totuşi predica sa a inflamat lumea, de la Damasc la Ierusalim, de la Atena la Roma. Pentru acest motiv nu reuşesc să împărtăşesc entuziasmul facil al anumitor „profesionişti” ai evanghelizări via internet. Dar este clar că şi această lume – virtuală dar de acum intrată în viaţa reală – trebuie să fie locuită, cu inteligenţă, de creştini. Există un spaţiu pentru a împărtăşi conţinuturi pozitive, evaluări diferite, o abordar mai liberă şi mai umană a lucrurilor. O formă de mărturie indirectă, care poate duce şi persoane îndepărtate de lumea catolică să aprecieze – dacă şi când va fi – umanitatea persoanelor care au în Cristos referinţa lor existenţială. Şi eventual să fie curioşi despre izvorul modului lor de a fi.
Poate să existe un „jurnalism de pace”?
Trebuie să existe. Informaţia, manipulată, este tot mai des o armă de propagandă utilizată pentru a justifica un război. Vorbim despre fake news, şi cum să nu amintim dovezile false de presupuse arme de distrugere în masă prezentate de Colin Powell la ONU în 2003 pentru a legitima războiul din Irak. Mulţi le-au considerat reale. Mă gândesc şi la filmările presupusurilor gropi comune pe plaja din Tripoli difuzate în februarie 2011 pentru a excita opinia publică şi a o convinge despre necesitatea morală a unui război împotriva regimului lui Gheddafi. Toate telejurnalele şi home page ale principalelor ziare au preluat asta. Era vorba în realitate despre un cimitir comun, aşa cum au putut relata trimişii buni ajunşi acolo, dar numai după ce războiul începuse de acum. Se poate face un jurnalism care slujeşte cauza păcii. Şi pentru a face asta nu trebuie ascuns sau îndulci nimic. Ca Tv2000 am relatat o pagină de istorie violentă din ţara noastră. Un măcel de călugări şi de credincioşi ortodocşi făcut de armata noastră în Etiopia în 1937. În mănăstirea Debre Libanos. Circa două mii de persoane nevinovate împuşcate, ca represalii la un atentat împotriva vice-regelui Graziani. O pagină de istorie înlăturată. Mulţi ne descurajau. Pentru ce să redeschidem răni vechi?, se spunea. Răni care au lăsat semne şi în raporturile dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă. Pentru că fascismul se folosea de simboluri catolice, iar Biserica catolică, în acel timp, a rămas tăcută în faţa măcelului de la Debre Libanos. În schimb am mers înainte şi am reconstruit toată istoria la aniversarea celor 80 de ani de la nenorocire. Unul dintre roadele neprevăzute ale cercetării noastre istorice a fost tocmai dezgheţarea raporturilor dintre catolici şi ortodocşi în Etiopia. Adevărul, relatat cu o privire nu răzbunătoare sau justiţiară, nu poate face rău niciodată cauzei păcii.
(De Alver Metalli,
Vatican Insider, 13 august 2018)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Textul propus pentru astăzi la Oficiul Lecturilor m-a purtat cu gândul, printre altele, la titlul unei cărți și la realitatea surprinsă în ea: „Noaptea, ca hoții”!