Unirea între necunoscuți

Suntem necunoscuți uniți de Cel care ne cunoaște.

Sărbătoarea de astăzi, „Mica unire”, m-a purtat cu gândul spre o altă unire realizată misterios, în tăcere, de Dumnezeu și de sărăcie. De fapt, vreau să dau mărturie despre cum credința în Dumnezeu, iubirea față de aproapele și solidaritatea realizează zilnic miracole, adevărate și mari uniri. Iar acum mă refer strict la felul în care aceste realități – credința, iubirea și solidaritatea – aduc împreună oameni care până ieri erau complet străini, necunoscuți. Am fost martorul unor întâlniri excepționale, adevărate minuni între oameni care au nevoie de ajutor și oameni care oferă ajutor. Dumnezeu e cel mai fascinant liant: nimeni nu a reușit și nu va reuși vreodată să pună atâția oameni împreună. Credința, chiar dacă nu se rezumă la asta și nu este aceasta esența ei, rămâne cea mai mare forță caritativă, cel mai mare lanț de solidaritate. 

De când am început proiectele Paxlaur (detalii AICI: PROIECTELE PAXLAUR), am rămas uimit de frumusețea omului necunoscut. Dar și de necunoscuta frumusețe, neimaginata bogăție spirituală, a omului de lângă mine. Am întâlnit oameni pe care nu-i știam, dornici să facă bine unor oameni pe care nu-i cunoșteau, dar despre care știau doar că sunt săraci sau că trec printr-o suferință. Doreau să le facă bine nu pentru că erau bogați și aveau de unde dărui celor săraci. Nu, nicidecum. Ci pentru că simțeau că întrei ei și cel sărac există o legătură puternică, irezistibilă: Dumnezeu.  

Mulțumesc celor care în anul 2021 m-au ajutat să văd, să simt, să trăiesc această legătură, această unire creată de Dumnezeu între necunoscuți. Recunoștința se îmbină cu un sentiment puternic de speranță: omul care se îngrijește de necunoscutul sărac, de necunoscutul suferind, omul care dăruiește necondiționat este un bun semn pentru viitorul omenirii. Cu astfel de oameni avem viitor: și omenirea și Biserica!

Să faci bine unui necunoscut este cu adevărat o provocare pentru fiecare zi. Nu te vede nimeni, nu știe nimeni, nu îți răsplătește nimeni. Sau poate că nu e chiar așa. 

Cine te vede? Dumnezeu!

Cine va ști sau va vorbi despre binele făcut celui necunoscut? Dumnezeu!

Cine îți va răsplăti? Dumnezeu! 

Când și cum îți va răsplăti? Dumnezeu deja știe când și cum vei avea nevoie. 

Cui îi va mulțumi omul sărac, omul suferind? Lui Dumnezeu pentru omul bun necunoscut. Tocmai pentru tine, fără ca tu să știi. Și așa, în mod misterios, binecuvântarea ajunge la tine, așa cum și tu, la fel de misterios, ai fost o binecuvântare pentru săracul necunoscut. Un schimb de binecuvântări, o unire miraculoasă a oamenilor în Dumnezeu.

Da, deși pășim străini unul pe lângă celălalt, deși stăm unul lângă celălalt fără să ne cunoaștem, avem în Dumnezeu un liant puternic: el este singurul care știe cum suntem, cât avem, cât putem dărui și cât avem nevoie să primim. El cunoaște strigătul săracului și generozitatea omului. El mișcă inima spre alte inimi. El știe tot. El ne știe complet. În fața lui nu suntem săraci și bogați, ci fii. Și dacă-i suntem fii, vrea să trăim și să ne iubim ca frați. 

Ce miracol această unire, această „frăție”: atât de necunoscuți nouă înșine, dar atât de cunoscuți lui Dumnezeu care ne-a adus împreună. Pe acest Pământ suntem necunoscuți uniți de Cel care ne cunoaște pe deplin.

Mulțumesc omului necunoscut care a făcut bine omului necunoscut. Dumnezeu cunoaște! Tot!

eu-si-copilul

Copilului necunoscut

Tu ești omul bun pentru copilul necunoscut Dacă vrei să ajuți, poți susține proiectele Paxlaur destinate copiilor prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com. Sau: Banca Transilvania: în RON: RO53BTRLRONCRT0378224401 în EURO: RO03BTRLEURCRT0378224401. Vă mulțumesc! Dăncuță Laurențiu. Domnul să ne țină uniți în rugăciune și în facerea de bine!

€7.00

Oare cum va fi? 

Este ceva natural și denotă maturitate spirituală ca, măcar din când în când, să medităm la cele trei lucruri de pe urmă: moartea, judecata, Paradisul sau Iadul. Medităm fără să fim speriați, fără teamă. O facem doar din dorința de a ne pregăti cât mai bine pentru aceste trei „lucruri”, realități, indiferent de vârstă. Moartea nu știm nici când va fi, nici cum ne va fi. Rămâne mister. Și e mai bine așa. 

La fel de misterios e și Paradisul sau Iadul. Sunt mari mistere, pline de surprize, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).. 

Însă judecata? Mereu mă gândeam: oare cum va fi? Oare eu, fir de praf, voi sta în fața Domnului Preaînalt și voi fi judecat? Îl voi vedea? Ce mă va întreba? Ce răspunsuri va trebui să dau? Cum să mă pregătesc pentru acest examen? Voi trece proba? Admis? Respins? Admis fără loc, pe lista de așteptare a Purgatoriului? Ce va urma?… 

Toate aceste gânduri și griji mă frământau în timp ce, de la Cristos încoace, de fapt, știm cum va judecata. Știm deja întrebările și, culmea, putem pregăti răspunsurile. Ne-a spus el însuși, Examinatorul. Și ne-a spus atât de clar! Nu e loc de surprize atunci și acolo. Dar nici de modificări. Cam așa va fi și cam astea două sunt opțiunile, spune Domnul:

  1. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii! Căci am fost flămând, şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi m-aţi primit, gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav, şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare, şi aţi venit la mine!” (Mt 25,34-36).

    sau
  2. „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci am fost flămând, şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi nu m-aţi primit, gol, şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare, şi nu m-aţi vizitat” (Mt25,41-43).

Atât! Aici e totul. Nimic mai simplu. Și totuși, nimic mai serios.

Mi-au venit aceste gânduri astăzi ascultând și meditând cuvântului Domnului din prima lectură de la Breviar: „Să nu te prezinți cu mâinile goale înaintea Domului” (Dt 16,16).

E clar ce avem de făcut. Și încă mai avem timp să ne facem bine temele pentru a nu tremura în fața celor trei lucruri de pe urmă: moartea, judecata, Paradisul sau Infernul. 

E prea puțin să spunem: „Meditează zilnic la cele trei lucruri de pe urmă și în veci nu vei păcătui”. E bine și așa, dar pare insuficient. E mult mai important să zicem și să trăim: „Meditează la cele trei lucruri de pe urmă și fă mereu binele, doar binele. Și fă-l plin de zel. Fă-l tuturor. Ca pentru Domnul” (Tit 2,14).

O duminică binecuvântată, o zi sfântă care să ne ajute să nu ne prezentăm cu mâinile goale înaintea Domnului. 

Crăciunul imposibil*

Cu câteva zile înainte de Crăciun, eram într-o casă, la o fată din parohie care mă chemase să se spovedească de necazurile sale. Fata locuia singură, după ce, cu doar câteva zile mai înainte, se despărțise de prietenul său. Mă concentram să-i spun ceva convingător despre despărțiri și cât de cât inteligent despre băieți, când ea, fără să mă mai asculte de mult, mi-a tăiat vorba: „o să am un copil.”

Cred că ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l audă de la mine în clipa aceea ar fi fost: „felicitări, fetițo, bravo ție!” Sunt cuvinte pe care, de altfel, nu le folosesc nici în condiții normale, când o familie îmi spune că așteaptă un copil. Ce să le zic, „bravo vouă, veți aduce un copil pe lumea asta strâmbă și tot mai idioată, felicitări”? Mă străduiesc să le spun mai degrabă un cuvânt de folos, cum ar fi, Dumnezeu e mare, sau: acum, chiar e cazul să vă puneți pe rugăciune.

De fiecare dată când merg să spovedesc în parohie mă rog așa, înainte de a pleca la drum: Doamne, Tu ai spus în Evanghelia Ta, „cine vă primește pe voi pe Mine mă primește”, așa că, bagă de seamă, oamenii ăștia pe Tine te primesc, nu pe mine, popa Ioan, pe Tine te cheamă, pe Tine vor să te asculte, așadar dă-mi să le spun un cuvânt în numele Tău. Aproape că nu adaug prevenitor: „treaba Ta, eu ți-am zis!”.

Și cum iar îmi strigam în gând micul meu șantaj evanghelic, bâiguind să-i spun copilului acela ceva în care să cred și eu, răspunsul Lui s-a făcut imediat ca lumina care alunga întunericul din jurul păstorilor de la Bethleem: „Dă-i Crăciunul Meu!”.

Fecioara naște. Dumnezeu se face prunc. În grajd se aduc aur, tămâie și smirnă. Cei prigoniți de oameni sunt conduși de stele și îngeri. Unde nu mai era ieșire, se face drum de salvare.

Nașterea Domnului este biruința asupra marelui imposibil, depășirea antinomiilor și ieșirea din situația fără ieșire. Le celebrăm liturgic în fiecare an, dar ele devin și posibilitatea noastră, biruințele, trecerile și ieșirile noastre, odată ce l-am primit pe El, căci „Hristos trăieşte în mine, și viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu” (Galateni 2,20).

Cu Fecioara care naște un copil, orice minune devine de-acum posibilă și pentru mine; cu Fiul lui Dumnezeu făcându-se om, singurătatea mea se împarte de-acum în doi, așa cum voia bietul Iov; cu fata care naște într-o peșteră când toată lumea este împotriva ei, există ieșire din orice situație limită; cu ieslea sărmană în care se naște Regele lumii, orice sărăcie poate fi mai suportabilă; cu fuga în Egipt, mai există un drum de scăpare; iar odată cu magii, mai trimite Domnul oameni buni care vor pune la picioarele noastre aur, tămâie și smirnă.

JURNAℓ SCOȚIAN

Edinburgh, decembrie 2021. ©Fotografie de Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”

Eu sunt încă pe drumuri cu Boboteaza, abia pe săptămâna viitoare dacă ajung prin Insule. Într-un an, m-a prins cu aghiazma mare începutul Triodului, nu mai știam ce să le cânt prin case, troparul Bobotezei sau „Brațele părintești”.

Dar n-am să înțeleg niciodată de ce se pornesc preoții cu Iordanul încă din 31 decembrie, unii, hapsâni parcă pe colacul de la gura urătorilor. De zi întâi, când e lăsat să se răcorească omul cu moare de curechi, așteptând să-i vină finuții cu sorcova, iar cei mai evlavioși se închină la sfânta tăiere împrejur și scuipă-n sân la moliftele lui Sfântul Vasile, hop și popa cu busuiocul, ca într-o competiție industrială în care nu mai există un consiliu al concurenței să pună ordine.

De ce nu se pornesc în ajun, pe 5 ianuarie? De ce nu pe 6, după sfințirea apelor…

Vezi articolul original 750 de cuvinte mai mult

%d blogeri au apreciat: