„Creştinii reprezintă în lume ceea ce este sufletul în trup” – Discursul Sfântului Părinte Francisc la Parlamentul European

Pope Francis holding a speech at the European Parliament in StrasbourgAjuns la aeroportul internaţional din Strasbourg/Entzheim, la ora 9.50, Sfântul Părinte Francisc s-a deplasat cu maşina la sediul Parlamentului European, primit de preşedinte, dl. Martin Schulz. După cântarea imnurilor din partea fanfarei militare, papa a mers cu maşin la Espace Mariana de Pineda, intrarea de onoare a Parlamentului. Aici a avut loc prezentarea celor două delegaţii, a celor 14 membri ai Bureau al Parlamentului şi a celor 8 preşedinţi ai grupurilor politice ale Adunării.

Înainte de a intra în Salonul de Protocol, unde l-a întâlnit pe preşedintele Martin Schulz în prezenţa câtorva autorităţi politice şi ecleziastice, papa a scris în Cartea de Aur a Parlamentului European următoarea dedicaţie, în italiană: „Urez ca Parlamentul European să fie mereu sediul în care fiecare membru al său să colaboreze de a face încât Europa, conştientă de trecutul său, să privească la viitor cu încredere pentru a trăi prezentul cu speranţă. Franciscus”, şi a lăsat ca dar o operă realizată de Biroul Mozaicului Vatican, reprezentând „Porumbelul păcii”.

La ora 11.15, papa Francisc a mers la Emiciclu pentru Sesiunea solemnă a Parlamentul European. După discursul preşedintelui Martin Schulz, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor vicepreşedinţi,

Stimaţi eurodeputaţi,
Persoane care lucrează cu diferite titluri în acest emiciclu,
Dragi prieteni,

Vă mulţumesc pentru invitaţia de a lua cuvânt în faţa acestei instituţii fundamentale a vieţii Uniunii Europene şi pentru oportunitatea pe care mi-o oferiţi de a mă adresa, prin intermediul vostru, la peste cinci sute de milioane de cetăţeni pe care-i reprezentaţi în cele 28 de state membre. Recunoştinţă deosebită doresc să vă exprim dumneavoastră, domnule preşedinte al Parlamentului, pentru cuvintele cordiale de bun venit pe care mi le-aţi adresat, în numele tuturor componenţilor Adunării.

Vizita mea are loc după peste un sfert de secol de la cea făcută de Papa Ioan Paul al II-lea. Mult s-a schimbat din acele zile în Europa şi în toată lumea. Nu mai există blocurile contrapuse care pe atunci despărţeau continentul în două şi se împlineşte lent dorinţa ca „Europa, dându-şi în mod suveran instituţii libere, să se poată extinde într-o zi la dimensiunile care îi sunt date de geografie şi mai mult încă de istorie”1.

Alături de o Uniune Europeană mai amplă există şi o lume mai complexă şi puternic în mişcare. O lume tot mai interconectată şi globală şi de aceea tot mai puţin „eurocentrică”. Însă la o Uniune mai extinsă, mai influentă, pare să se alăture imaginea unei Europe un pic îmbătrânite şi comprimate, care tinde să se simtă mai puţin protagonistă într-un context care o priveşte adesea cu dezlipire, neîncredere şi uneori cu suspiciune.

Adresându-mă vouă astăzi, pornind de la vocaţia mea de păstor, doresc să adresez tuturor cetăţenilor europeni un mesaj de speranţă şi de încurajare.

Un mesaj de speranţă bazat pe încrederea că dificultăţile pot să devină promotoare puternice de unitate, pentru a învinge toate fricile prin care Europa – împreună cu toată lumea – trece. Speranţă în Domnul care transformă răul în bine şi moartea în viaţă.

Încurajare de a se întoarce la convingerea fermă a Părinţilor fondatori ai Uniunii Europene, care doreau un viitor bazat pe capacitatea de a lucra împreună pentru a depăşi diviziunile şi pentru a favoriza pacea şi comuniunea între toate popoarele continentului. În centrul acestui ambiţios proiect politic era încrederea în om, nu atât ca şi cetăţean, nici ca subiect economic, ci în omul ca persoană înzestrată cu o demnitate transcendentă.

Mă presează înainte de toate să subliniez legătura strânsă care există între aceste două cuvinte: „demnitate” şi „transcendentă”.

„Demnitate” este un cuvânt-cheie care a caracterizat refacerea de după război. Istoria noastră recentă se remarcă prin centralitatea neîndoielnică a promovării demnităţii umane împotriva multiplelor violenţe şi discriminări, care nici în Europa n-au lipsit în decursul secolelor. Percepţia importanţei drepturilor umane se naşte tocmai ca rezultat al unui drum lung, format şi din multiple suferinţe şi jertfe, care a contribuit la formarea conştiinţei preţiozităţii, unicităţii şi irepetabilităţii fiecărei persoane umane. Această conştiinţă culturală are fundamentul nu numai în evenimentele istoriei, ci mai ales în gândirea europeană, remarcată de o bogată întâlnire, ale cărei numeroase izvoare îndepărtate provin „de la Grecia şi de la Roma, de la substraturi celtice, germanice şi slave şi de la creştinismul care le-a plăsmuit profund”2, dând loc tocmai conceptului de „persoană”.

Astăzi, promovarea drepturilor umane ocupă un rol central în angajarea Uniunii Europene în vederea favorizării demnităţii persoanei, atât în interiorul său cât şi în raporturile cu celelalte ţări. Este vorba despre o angajare importantă şi admirabilă, pentru că persistă mult prea multe situaţii în care fiinţele umane sunt tratate ca obiecte, a căror concepere, configuraţie şi utilitate se pot programa şi care apoi pot să fie aruncate când nu mai folosesc, pentru că au devenit slabe, bolnave sau bătrâne.

Efectiv ce demnitate există atunci când lipseşte posibilitatea de a exprima liber propria gândire sau de a mărturisi fără constrângere propria credinţă religioasă? Ce demnitate este posibilă fără un cadru juridic clar, care să limiteze dominarea forţei şi să facă să prevaleze legea asupra tiraniei puterii? Ce demnitate poate să aibă un bărbat sau o femeie făcuţi obiect a tot soiul de discriminări? Ce demnitate va putea găsi o persoană care nu are hrana sau minimul esenţial pentru a trăi şi, mai rău, care nu are loc de muncă ce îl unge cu demnitate?

A promova demnitatea persoanei înseamnă a recunoaşte că ea posedă drepturi inalienabile de care nu poate să fie privată după bunul plac al cuiva şi cu atât mai puţin în folosul intereselor economice.

Însă trebuie acordată atenţie pentru a nu cădea în unele echivocuri care pot să se nască dintr-o răstălmăcire a conceptului de drepturi umane şi dintr-un paradoxal abuz al lor. De fapt, există astăzi tendinţa spre o revendicare tot mai amplă de drepturi individuale – sunt tentat să spun individualiste – care ascunde o concepţie despre persoana umană dezlipită de orice context social şi antropologic, aproape ca o „monadă” (?????), tot mai insensibilă faţă de celelalte „monade” din jurul său. La conceptul de drept nu mai pare asociat cel la fel de esenţial şi complementar de obligaţie, aşa încât se ajunge să se afirme drepturile individului fără a ţine cont că fiecare fiinţă umană este legată de un context social, în care drepturile şi obligaţiile sale sunt legate cu cele ale celorlalţi şi cu binele comun al societăţii însăşi.

De aceea consider că este mai vital ca oricând să se aprofundeze astăzi o cultură a drepturilor umane care să poată lega cu înţelepciune dimensiunea individuală, sau, mai bine zis, personală, cu aceea a binelui comun, cu acel „noi-toţi” format din indiviz, familii şi grupuri intermediare care se unesc în comunitate socială3. De fapt, dacă dreptul fiecăruia nu este în mod armonios îndreptat spre binele mai mare, ajunge să se conceapă fără limitări, aşadar ajunge să devină izvor de conflicte şi de violenţe.

A vorbi despre demnitatea transcendentă a omului înseamnă, aşadar, a face apel la natura sa, la capacitatea sa înnăscută de a distinge binele de rău, la acea „busolă” înscrisă în inimile noastre şi pe care Dumnezeu a imprimat-o în universul creat4; mai ales înseamnă a privi la om nu ca la un absolut, ci ca la o fiinţă relaţională. Una dintre bolile pe care le văd mai răspândite astăzi în Europa este singurătatea, proprie celui care este lipsit de legături. Se vede asta îndeosebi în bătrâni, adesea abandonaţi destinului lor, precum şi în tinerii lipsiţi de puncte de referinţă şi de oportunitate pentru viitor; se vede asta în numeroşii săraci care populează oraşele noastre; se vede asta în ochii rătăciţi ai migranţilor care au venit aici în căutarea unui viitor mai bun.

Această singurătate a fost apoi ascuţită de criza economică, ale cărei efecte încă durează cu consecinţe dramatice din punct de vedere social. Apoi se poate constata că, în decursul ultimilor ani, alături de procesul de lărgire a Uniunii Europene, a crescut neîncrederea din partea cetăţenilor faţă de instituţii considerate distante, angajate să stabilească reguli percepute ca îndepărtate de sensibilitatea fiecărui popor, dacă nu chiar dăunătoare. Din mai multe părţi se percepe o impresie generală de oboseală, de îmbătrânire, de o Europă bunică şi care nu mai este fertilă şi vie. Motiv pentru care marile idealuri care au inspirat Europa par să fi pierdut forţa atractivă, în favoarea tehnicismelor birocratice ale instituţiilor sale.

La aceasta se asociază unele stiluri de viaţă un pic egoiste, caracterizate de o opulenţă de acum de nesusţinut şi adesea indiferentă faţă de lumea înconjurătoare, mai ales faţă de cei mai săraci. Se constată cu regret o prevalare a chestiunilor tehnice şi economice în centrul dezbaterii politice în defavoarea unei orientări antropologice autentice5. Fiinţa umană riscă să fie redusă la un simplu angrenaj al unui mecanism pe care-l tratează în vederea unui bun de consum de folosit, aşa încât – observăm asta des din păcate – când viaţa nu este funcţională pentru acest mecanism este aruncată fără prea multe remuşcări, ca în cazul bolnavilor, al bolnavilor terminali, al bătrânilor abandonaţi şi fără îngrijire, sau al copiilor ucişi înainte de a se naşte.

Este marele echivoc care are loc „atunci când prevalează absolutizarea tehnicii”6, care ajunge să realizeze „o învălmăşeală între scopuri şi mijloace”7. Rezultat inevitabil al „culturii rebutului” şi al„consumismului exasperat”. Dimpotrivă, a afirma demnitatea persoanei înseamnă a recunoaşte preţiozitatea vieţii umane, care ne-a fost dăruită gratuit şi de aceea nu poate să fie obiect de schimb sau de vânzare. Voi, în vocaţia voastră de parlamentari, sunteţi chemaţi şi la o misiune mare oricât ar putea să pară inutil: să vă îngrijiţi de fragilitatea, de fragilitatea popoarelor şi persoanelor. A vă îngriji de fragilitate înseamnă forţă şi duioşie, înseamnă luptă şi rodnicie în mijlocul unui model funcţionalist şi privatist care conduce în mod inevitabil la „cultura rebutului”. A vă îngriji de fragilitatea persoanelor şi popoarelor înseamnă a păstra amintirea şi speranţa; înseamnă a lua asupra voastră prezentul în situaţia sa mai marginală şi neliniştitoare şi a fi capabili s-o ungeţi cu demnitate8.

Aşadar, cum să redăm speranţă viitorului, aşa încât, pornind de la tinerele generaţii, să regăsească încrederea pentru a urmări marele ideal al unei Europe unite şi în pace, creative şi întreprinzătoare, care respectă drepturile şi este conştientă de propriile obligaţii?

Pentru a răspunde la această întrebare, permiteţi-mi să recurg la o imagine. Una dintre cele mai celebre fresce ale lui Raffaello care se găsesc în Vatican reprezintă aşa-numita Şcoală din Atena. În centrul său sunt Platon şi Aristotel. Primul cu degetul care arată în sus, spre lumea ideilor, am putea spune spre cer; al doilea ţine mâna înspre înainte, spre cel care priveşte, spre pământ, realitatea concretă. Mi se pare o imagine care descrie bine Europa şi istoria sa, formată din întâlnirea continuă dintre cer şi pământ, unde cerul indică deschiderea la transcendent, la Dumnezeu, care l-a deosebit mereu pe omul european, iar pământul reprezintă capacitatea sa practică şi concretă de a înfrunta situaţiile şi problemele.

Viitorul Europei depinde de redescoperirea legăturii vitale şi inseparabile dintre aceste două elemente. O Europa care nu mai este capabilă de a se deschide la dimensiunea transcendentă a vieţii este o Europă care lent riscă să-şi piardă propriul suflet şi chiar acel „spirit umanist” pe care totuşi îl iubeşte şi-l apără.

Tocmai pornind de la necesitatea unei deschideri la transcendent, intenţionez să afirm centralitatea persoanei umane, altminteri în voia modelor şi puterilor momentului. În acest sens consider fundamental nu numai patrimoniul pe care creştinismul l-a lăsat în trecut formării socioculturale a continentului, ci mai ales contribuţia pe care intenţionează s-o dea astăzi şi în viitor creşterii sale. Această contribuţie nu constituie un pericol pentru laicitatea statelor şi pentru independenţa instituţiilor Uniunii, ci o îmbogăţire. Ne indică asta idealurile care au format-o încă de la început, cum sunt pacea, subsidiaritatea şi solidaritatea reciprocă, un umanism centrat pe respectarea demnităţii persoanei.

De aceea, doresc să reînnoiesc disponibilitatea Sfântului Scaun şi a Bisericii catolice, prin Comisia Conferinţelor Episcopale Europene (COMECE), de a întreţine un dialog rodnic, deschis şi transparent cu instituţiile Uniunii Europene. La fel sunt convins că o Europă care să fie în măsură să preţuiască propriile rădăcini religioase, ştiind să perceapă bogăţia şi potenţialităţile lor, poate să fie chiar mai uşor imună de multele extremisme care se răspândesc în lumea de astăzi, şi prin marele gol ideal la care asistăm în aşa-numitul Occident, pentru că „tocmai uitarea lui Dumnezeu, şi nu glorificarea sa, generează violenţa”9.

Nu putem aminti aici numeroasele nedreptăţi şi persecuţii care lovesc zilnic minorităţile religioase, şi îndeosebi creştine, în diferite părţi ale lumii. Comunităţi şi persoane care ajung să fie obiect al violenţelor barbare: alungate din propriile case şi patrii; vândute ca sclave; ucise, decapitate, răstignite şi arse de vii, sub tăcerea ruşinoasă şi complice a atâtora.

Motoul Uniunii Europene este Unitate în diversitate, însă unitatea nu înseamnă uniformitate politică, economică, culturală, sau de gândire. În realitate orice unitate autentică trăieşte din bogăţia diversităţilor care o compun: ca o familie, care este cu atât mai unită cu cât fiecare dintre componenţii săi poate să fie mai mult până la capăt el însuşi fără teamă. În acest sens, consider că Europa este o familie de popoare, care vor putea simţi aproape instituţiile Uniunii dacă ele vor şti cu înţelepciune să conjuge idealul unităţii spre care se tânjeşte cu diversitatea fiecăruia, valorizând fiecare tradiţie; conştientizând istoria sa şi rădăcinile sale; eliberându-se de multele manipulări şi de multele fobii. A pune în centru persoana umană înseamnă înainte de toate a lăsa ca ea să exprime liber propria faţă şi propria creativitate, atât la nivel de individ cât şi de popor.

Pe de altă parte particularităţile fiecăruia constituie o bogăţie autentică în măsura în care sunt puse în slujba tuturor. Trebuie amintită mereu arhitectura proprie a Uniunii Europene, bazată pe principiile de solidaritate şi subsidiaritate, aşa încât să prevaleze ajutorul reciproc şi să se poate merge, însufleţiţi de încredere reciprocă.

În această dinamică de unitate-particularitate, vi se pune vouă, domnilor şi doamnelor euro-deputaţi, şi exigenţa de a lua asupra voastră să menţineţi vie democraţia, democraţia popoarelor din Europa. Nu ne este ascuns faptul că o concepţie care ratifică globalitatea loveşte vitalitatea sistemului democratic reducând puterea contrastului bogat, rodnic şi constructiv, al organizaţiilor şi partidelor politice între ele. Astfel se riscă să se trăiască în împărăţia ideii, numai a cuvântului, a imaginii, a sofismului… şi de a se ajunge să se confunde realitatea democraţiei cu un nou nominalism politic. A menţine vie democraţia în Europa cere să se evite atâtea „maniere globalizatoare” de a dilua realitatea: purismele angelice, totalitarismele relativului, fundamentalismele antiistorice, eticismele fără bunătate, intelectualismele fără înţelepciune10.

A menţine vie realitatea democraţiilor este o provocare din acest moment istoric, evitând ca forţa lor reală – forţă politică expresivă a popoarelor – să fie înlăturată în faţa presiunii intereselor multinaţionale non-universale, care să le slăbească şi să le transforme în sisteme uniformizante de putere financiară în slujba unor imperii necunoscute. Aceasta este o provocare pe care v-o adresează astăzi istoria.

A da speranţă Europei nu înseamnă numai a recunoaşte centralitatea persoanei umane, ci implică şi a-i favoriza capacităţile. De aceea este vorba de a investi în ea şi în domeniile în care talentele sale se formează şi aduc rod. Primul domeniu este cu siguranţă cel al educaţiei, pornind de la familie, celulă fundamentală şi element preţios la oricărei societăţi. Familia unită, fertilă şi indisolubilă poartă cu sine elementele fundamentale pentru a da speranţă viitorului. Fără această soliditate se ajunge să se construiască pe nisip, cu grave consecinţe sociale. Pe de altă parte, a sublinia importanţa familiei nu numai că ajută să se dea perspective şi speranţă noilor generaţii, ci şi numeroşilor bătrâni, adesea constrânşi să trăiască în condiţii de singurătate şi de abandonare pentru că nu mai există căldura unui sălaş familial în măsură să-i însoţească şi să-i susţină.

Alături de familie sunt instituţiile educative: şcoli şi universităţi. Educaţia nu se poate limita să furnizeze un ansamblu de cunoştinţe tehnice, ci trebuie să favorizeze cel mai complex proces de creştere a persoanei umane în totalitatea sa. Tinerii de astăzi cer să poată avea o formare adecvată şi completă pentru a privi la viitor mai degrabă cu speranţă, decât cu dezamăgire. Apoi sunt numeroase potenţialităţile creative ale Europei în diferite domenii ale cercetării ştiinţifice, dintre care unele încă nu complet explorate. E suficient să ne gândim de exemplu la sursele alternative de energie, ale căror dezvoltare ar folosi mult pentru apărarea ambientului.

Europa a fost mereu în prima linie într-o lăudabilă angajare în favoarea ecologiei. De fapt acest pământ al nostru are nevoie de continue îngrijiri şi atenţii şi fiecare are o responsabilitate personală în păzirea creaţiei, dar preţios pe care Dumnezeu l-a pus în mâinile oamenilor. Asta înseamnă pe de o parte că natura este la dispoziţia noastră, putem să ne bucurăm de ea şi să o folosim bine; însă, pe de altă parte, înseamnă că nu suntem stăpânii ei. Păzitori, dar nu stăpâni. De aceea trebuie să iubim şi să respectăm, în timp ce „în schimb suntem adesea conduşi de mândria dominării, posesiei, manipulării, exploatării; nu o «păzim», nu o respectăm, nu o considerăm ca un dar gratuit de care să avem grijă”11. Însă a respecta ambientul înseamnă nu numai a ne limita să evităm desfigurarea sa, ci şi să-l folosim pentru bine. Mă gândesc mai ales la sectorul agricol, chemat de a da sprijin şi hrană omului. Nu se poate tolera ca milioane de persoane în lume să moară de foame, în timp de tone de resturi alimentare sunt aruncate în fiecare zi de pe mesele noastre. În afară de asta, a respecta natura ne aminteşte că omul însuşi este parte fundamentală a ei. De aceea, alături de o ecologie ambientală este nevoie de acea ecologie umană, formată din respectarea persoanei, pe care am intenţionat s-o amintesc astăzi adresându-mă dumneavoastră.

Al doilea domeniu în care înfloresc talentele persoanei umane este munca. Este timpul de a favoriza politicile de ocupaţie, dar mai ales este necesar de a reda demnitate muncii, garantând şi condiţii adecvate pentru desfăşurarea sa. Asta implică, pe de o parte, a repera noi moduri pentru a conjuga flexibilitatea pieţei cu necesităţile de stabilitate şi certitudine a perspectivelor de muncă, indispensabile pentru dezvoltarea umană a muncitorilor; pe de altă parte, înseamnă a favoriza un context social adecvat, care să nu tindă spre exploatarea persoanelor, ci să garanteze, prin muncă, posibilitatea de a construi o familie şi de a educa pe copii.

La fel, este necesar de a înfrunta împreună problema migraţiei. Nu se poate tolera ca Marea Mediterană să devină un mare cimitir! Pe bărcile care ajung zilnic pe coastele europene sunt bărbaţi şi femei care au nevoie de primire şi de ajutor. Lipsa unui sprijin reciproc în cadrul Uniunii Europene riscă să mărească soluţii particulariste la problemă, care nu ţin cont de demnitatea umană a imigraţilor, favorizând munca sclavă şi tensiuni sociale continue. Europa va fi în măsură să facă faţă problematicilor legate de imigraţie dacă va şti să propună cu claritate propria identitate culturală şi să pună în aplicare legislaţii adecvate care să ştie în acelaşi timp să tuteleze drepturile cetăţenilor europeni şi să garanteze primirea migranţilor; dacă va şti să adopte politici corecte, curajoase şi concrete care să ajute ţările lor de origine în dezvoltarea socio-politică în depăşirea conflictelor interne – cauză principală a acestui fenomen – în loc de politicile de interes care măresc şi alimentează aceste conflicte. Este necesar să se acţioneze asupra cauzelor şi nu numai asupra efectelor.

Domnule preşedinte, excelenţe, doamnelor şi domnilor deputaţi,

Conştiinţa propriei identităţi este necesară şi pentru a dialoga în mod propunător cu statele care au cerut să intre ca să facă parte din Uniune în viitor. Mă gândesc mai ales la acelea din zona balcanică pentru care intrarea în Uniunea Europeană va putea să răspundă idealului păcii într-o regiune care a suferit mult datorită conflictelor din trecut. În sfârşit, conştiinţa propriei identităţi este indispensabilă în raporturile cu celelalte ţări vecine, îndeosebi cu cele care au ieşire la Marea Mediterană, dintre care multe suferă din cauza conflictelor interne şi datorită presiunii fundamentalismului religios şi a terorismului internaţional.

Vouă legislatorilor vă revine misiunea de a păzi şi de a face să crească identitatea europeană, pentru ca cetăţenii să regăsească încredere în instituţiile Uniunii şi în proiectul de pace şi prietenie care îi este fundamentul. Ştiind că „cu cât creşte mai mult puterea oamenilor cu atât se extinde şi se lărgeşte mai mult responsabilitatea lor personală şi colectivă”12, vă îndemn de aceea să lucraţi pentru ca Europa să redescopere sufletul său bun.

Un autor anonim din secolul al II-lea a scris că „creştinii reprezintă în lume ceea ce este sufletul în trup”13. Misiunea sufletului este aceea de a susţine trupul, de a-i fi conştiinţa şi amintirea istorică. Şi o istorie bimilenară leagă Europa şi creştinismul. O istorie care nu este lipsită de conflicte şi de erori, şi de păcate, dar mereu însufleţită de dorinţa de a construi pentru bine. Vedem asta în frumuseţea oraşelor noastre, şi mai mult încă în cea a multiplelor opere de caritate şi de edificare umană comună care presară continentul. În mare parte, această istorie încă trebuie scrisă. Ea este prezentul nostru şi chiar viitorul nostru. Ea este identitatea noastră. Şi Europa are puternic nevoie să redescopere faţa sa pentru a creşte, conform spiritului Părinţilor săi fondatori, în pace şi în înţelegere, pentru că ea însăşi încă nu este scutită de conflicte.

Dragi euro-deputaţi, a venit ora de a construi împreună Europa care nu se învârte în jurul economiei, ci în jurul sacralităţii persoanei umane, al valorilor inalienabile; Europa care îmbrăţişează cu curaj trecutul său şi priveşte cu încredere viitorul său pentru a trăi pe deplin şi cu speranţă prezentul său. A venit momentul de a abandona ideea despre o Europă înfricoşată şi concentrată asupra sieşi pentru a trezi şi a promova Europa protagonistă, purtătoare de ştiinţă, de artă, de muzică, de valori umane şi chiar de credinţă. Europa care contemplă cerul şi urmăreşte idealuri; Europa care priveşte şi apără şi tutelează omul; Europa care merge pe pământ sigur şi trainic, preţios punct de referinţă pentru toată omenirea!

Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

1 Ioan Paul al II-lea, Discurs la Parlamentul European, 11 octombrie 1988, nr. 5.
2 Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, 8 octombrie 1988.
3 Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 7; Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 26.
4 Cf. Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii, 37.
5 Cf. Evangelii gaudium, 55.
6 Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 71.
7 Ibid.
8 Cf. Evangelii gaudium, 209.
9 Benedict al XVI-lea, Discurs adresat membrilor Corpului Diplomatic, 7 ianuarie 2013.
10 Cf. Evangelii gaudium, 231.
11 Francisc, Audienţa generală, 5 iunie 2013.
12 Gaudium et spes, 34.
13 Cf. Scrisoarea către Diognet, 6.

Discursul Sfântului Părinte Francisc la Parlamentul European (25 noiembrie 2014)

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: