Arhiva pentru noiembrie 2014

„Creştinii reprezintă în lume ceea ce este sufletul în trup” – Discursul Sfântului Părinte Francisc la Parlamentul European

Ajuns la aeroportul internaţional din Strasbourg/Entzheim, la ora 9.50, Sfântul Părinte Francisc s-a deplasat cu maşina la sediul Parlamentului European, primit de preşedinte, dl. Martin Schulz. După cântarea imnurilor din partea fanfarei militare, papa a mers cu maşin la Espace Mariana de Pineda, intrarea de onoare a Parlamentului. Aici a avut loc prezentarea celor două delegaţii, a celor 14 membri ai Bureau al Parlamentului şi a celor 8 preşedinţi ai grupurilor politice ale Adunării.

Înainte de a intra în Salonul de Protocol, unde l-a întâlnit pe preşedintele Martin Schulz în prezenţa câtorva autorităţi politice şi ecleziastice, papa a scris în Cartea de Aur a Parlamentului European următoarea dedicaţie, în italiană: „Urez ca Parlamentul European să fie mereu sediul în care fiecare membru al său să colaboreze de a face încât Europa, conştientă de trecutul său, să privească la viitor cu încredere pentru a trăi prezentul cu speranţă. Franciscus”, şi a lăsat ca dar o operă realizată de Biroul Mozaicului Vatican, reprezentând „Porumbelul păcii”.

La ora 11.15, papa Francisc a mers la Emiciclu pentru Sesiunea solemnă a Parlamentul European. După discursul preşedintelui Martin Schulz, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor vicepreşedinţi,

Stimaţi eurodeputaţi,
Persoane care lucrează cu diferite titluri în acest emiciclu,
Dragi prieteni,

Vă mulţumesc pentru invitaţia de a lua cuvânt în faţa acestei instituţii fundamentale a vieţii Uniunii Europene şi pentru oportunitatea pe care mi-o oferiţi de a mă adresa, prin intermediul vostru, la peste cinci sute de milioane de cetăţeni pe care-i reprezentaţi în cele 28 de state membre. Recunoştinţă deosebită doresc să vă exprim dumneavoastră, domnule preşedinte al Parlamentului, pentru cuvintele cordiale de bun venit pe care mi le-aţi adresat, în numele tuturor componenţilor Adunării.

Vizita mea are loc după peste un sfert de secol de la cea făcută de Papa Ioan Paul al II-lea. Mult s-a schimbat din acele zile în Europa şi în toată lumea. Nu mai există blocurile contrapuse care pe atunci despărţeau continentul în două şi se împlineşte lent dorinţa ca „Europa, dându-şi în mod suveran instituţii libere, să se poată extinde într-o zi la dimensiunile care îi sunt date de geografie şi mai mult încă de istorie”¹.

Alături de o Uniune Europeană mai amplă există şi o lume mai complexă şi puternic în mişcare. O lume tot mai interconectată şi globală şi de aceea tot mai puţin „eurocentrică”. Însă la o Uniune mai extinsă, mai influentă, pare să se alăture imaginea unei Europe un pic îmbătrânite şi comprimate, care tinde să se simtă mai puţin protagonistă într-un context care o priveşte adesea cu dezlipire, neîncredere şi uneori cu suspiciune.

Adresându-mă vouă astăzi, pornind de la vocaţia mea de păstor, doresc să adresez tuturor cetăţenilor europeni un mesaj de speranţă şi de încurajare.

Un mesaj de speranţă bazat pe încrederea că dificultăţile pot să devină promotoare puternice de unitate, pentru a învinge toate fricile prin care Europa – împreună cu toată lumea – trece. Speranţă în Domnul care transformă răul în bine şi moartea în viaţă.

Încurajare de a se întoarce la convingerea fermă a Părinţilor fondatori ai Uniunii Europene, care doreau un viitor bazat pe capacitatea de a lucra împreună pentru a depăşi diviziunile şi pentru a favoriza pacea şi comuniunea între toate popoarele continentului. În centrul acestui ambiţios proiect politic era încrederea în om, nu atât ca şi cetăţean, nici ca subiect economic, ci în omul ca persoană înzestrată cu o demnitate transcendentă.

Mă presează înainte de toate să subliniez legătura strânsă care există între aceste două cuvinte: „demnitate” şi „transcendentă”.

„Demnitate” este un cuvânt-cheie care a caracterizat refacerea de după război. Istoria noastră recentă se remarcă prin centralitatea neîndoielnică a promovării demnităţii umane împotriva multiplelor violenţe şi discriminări, care nici în Europa n-au lipsit în decursul secolelor. Percepţia importanţei drepturilor umane se naşte tocmai ca rezultat al unui drum lung, format şi din multiple suferinţe şi jertfe, care a contribuit la formarea conştiinţei preţiozităţii, unicităţii şi irepetabilităţii fiecărei persoane umane. Această conştiinţă culturală are fundamentul nu numai în evenimentele istoriei, ci mai ales în gândirea europeană, remarcată de o bogată întâlnire, ale cărei numeroase izvoare îndepărtate provin „de la Grecia şi de la Roma, de la substraturi celtice, germanice şi slave şi de la creştinismul care le-a plăsmuit profund”², dând loc tocmai conceptului de „persoană”.

Astăzi, promovarea drepturilor umane ocupă un rol central în angajarea Uniunii Europene în vederea favorizării demnităţii persoanei, atât în interiorul său cât şi în raporturile cu celelalte ţări. Este vorba despre o angajare importantă şi admirabilă, pentru că persistă mult prea multe situaţii în care fiinţele umane sunt tratate ca obiecte, a căror concepere, configuraţie şi utilitate se pot programa şi care apoi pot să fie aruncate când nu mai folosesc, pentru că au devenit slabe, bolnave sau bătrâne.

Efectiv ce demnitate există atunci când lipseşte posibilitatea de a exprima liber propria gândire sau de a mărturisi fără constrângere propria credinţă religioasă? Ce demnitate este posibilă fără un cadru juridic clar, care să limiteze dominarea forţei şi să facă să prevaleze legea asupra tiraniei puterii? Ce demnitate poate să aibă un bărbat sau o femeie făcuţi obiect a tot soiul de discriminări? Ce demnitate va putea găsi o persoană care nu are hrana sau minimul esenţial pentru a trăi şi, mai rău, care nu are loc de muncă ce îl unge cu demnitate?

A promova demnitatea persoanei înseamnă a recunoaşte că ea posedă drepturi inalienabile de care nu poate să fie privată după bunul plac al cuiva şi cu atât mai puţin în folosul intereselor economice.

Însă trebuie acordată atenţie pentru a nu cădea în unele echivocuri care pot să se nască dintr-o răstălmăcire a conceptului de drepturi umane şi dintr-un paradoxal abuz al lor. De fapt, există astăzi tendinţa spre o revendicare tot mai amplă de drepturi individuale – sunt tentat să spun individualiste – care ascunde o concepţie despre persoana umană dezlipită de orice context social şi antropologic, aproape ca o „monadă” (?????), tot mai insensibilă faţă de celelalte „monade” din jurul său. La conceptul de drept nu mai pare asociat cel la fel de esenţial şi complementar de obligaţie, aşa încât se ajunge să se afirme drepturile individului fără a ţine cont că fiecare fiinţă umană este legată de un context social, în care drepturile şi obligaţiile sale sunt legate cu cele ale celorlalţi şi cu binele comun al societăţii însăşi.

De aceea consider că este mai vital ca oricând să se aprofundeze astăzi o cultură a drepturilor umane care să poată lega cu înţelepciune dimensiunea individuală, sau, mai bine zis, personală, cu aceea a binelui comun, cu acel „noi-toţi” format din indiviz, familii şi grupuri intermediare care se unesc în comunitate socială³. De fapt, dacă dreptul fiecăruia nu este în mod armonios îndreptat spre binele mai mare, ajunge să se conceapă fără limitări, aşadar ajunge să devină izvor de conflicte şi de violenţe.

A vorbi despre demnitatea transcendentă a omului înseamnă, aşadar, a face apel la natura sa, la capacitatea sa înnăscută de a distinge binele de rău, la acea „busolă” înscrisă în inimile noastre şi pe care Dumnezeu a imprimat-o în universul creat⁴; mai ales înseamnă a privi la om nu ca la un absolut, ci ca la o fiinţă relaţională. Una dintre bolile pe care le văd mai răspândite astăzi în Europa este singurătatea, proprie celui care este lipsit de legături. Se vede asta îndeosebi în bătrâni, adesea abandonaţi destinului lor, precum şi în tinerii lipsiţi de puncte de referinţă şi de oportunitate pentru viitor; se vede asta în numeroşii săraci care populează oraşele noastre; se vede asta în ochii rătăciţi ai migranţilor care au venit aici în căutarea unui viitor mai bun.

Această singurătate a fost apoi ascuţită de criza economică, ale cărei efecte încă durează cu consecinţe dramatice din punct de vedere social. Apoi se poate constata că, în decursul ultimilor ani, alături de procesul de lărgire a Uniunii Europene, a crescut neîncrederea din partea cetăţenilor faţă de instituţii considerate distante, angajate să stabilească reguli percepute ca îndepărtate de sensibilitatea fiecărui popor, dacă nu chiar dăunătoare. Din mai multe părţi se percepe o impresie generală de oboseală, de îmbătrânire, de o Europă bunică şi care nu mai este fertilă şi vie. Motiv pentru care marile idealuri care au inspirat Europa par să fi pierdut forţa atractivă, în favoarea tehnicismelor birocratice ale instituţiilor sale.

La aceasta se asociază unele stiluri de viaţă un pic egoiste, caracterizate de o opulenţă de acum de nesusţinut şi adesea indiferentă faţă de lumea înconjurătoare, mai ales faţă de cei mai săraci. Se constată cu regret o prevalare a chestiunilor tehnice şi economice în centrul dezbaterii politice în defavoarea unei orientări antropologice autentice⁵. Fiinţa umană riscă să fie redusă la un simplu angrenaj al unui mecanism pe care-l tratează în vederea unui bun de consum de folosit, aşa încât – observăm asta des din păcate – când viaţa nu este funcţională pentru acest mecanism este aruncată fără prea multe remuşcări, ca în cazul bolnavilor, al bolnavilor terminali, al bătrânilor abandonaţi şi fără îngrijire, sau al copiilor ucişi înainte de a se naşte.

Este marele echivoc care are loc „atunci când prevalează absolutizarea tehnicii”⁶, care ajunge să realizeze „o învălmăşeală între scopuri şi mijloace”⁷. Rezultat inevitabil al „culturii rebutului” şi al„consumismului exasperat”. Dimpotrivă, a afirma demnitatea persoanei înseamnă a recunoaşte preţiozitatea vieţii umane, care ne-a fost dăruită gratuit şi de aceea nu poate să fie obiect de schimb sau de vânzare. Voi, în vocaţia voastră de parlamentari, sunteţi chemaţi şi la o misiune mare oricât ar putea să pară inutil: să vă îngrijiţi de fragilitatea, de fragilitatea popoarelor şi persoanelor. A vă îngriji de fragilitate înseamnă forţă şi duioşie, înseamnă luptă şi rodnicie în mijlocul unui model funcţionalist şi privatist care conduce în mod inevitabil la „cultura rebutului”. A vă îngriji de fragilitatea persoanelor şi popoarelor înseamnă a păstra amintirea şi speranţa; înseamnă a lua asupra voastră prezentul în situaţia sa mai marginală şi neliniştitoare şi a fi capabili s-o ungeţi cu demnitate⁸.

Aşadar, cum să redăm speranţă viitorului, aşa încât, pornind de la tinerele generaţii, să regăsească încrederea pentru a urmări marele ideal al unei Europe unite şi în pace, creative şi întreprinzătoare, care respectă drepturile şi este conştientă de propriile obligaţii?

Pentru a răspunde la această întrebare, permiteţi-mi să recurg la o imagine. Una dintre cele mai celebre fresce ale lui Raffaello care se găsesc în Vatican reprezintă aşa-numita Şcoală din Atena. În centrul său sunt Platon şi Aristotel. Primul cu degetul care arată în sus, spre lumea ideilor, am putea spune spre cer; al doilea ţine mâna înspre înainte, spre cel care priveşte, spre pământ, realitatea concretă. Mi se pare o imagine care descrie bine Europa şi istoria sa, formată din întâlnirea continuă dintre cer şi pământ, unde cerul indică deschiderea la transcendent, la Dumnezeu, care l-a deosebit mereu pe omul european, iar pământul reprezintă capacitatea sa practică şi concretă de a înfrunta situaţiile şi problemele.

Viitorul Europei depinde de redescoperirea legăturii vitale şi inseparabile dintre aceste două elemente. O Europa care nu mai este capabilă de a se deschide la dimensiunea transcendentă a vieţii este o Europă care lent riscă să-şi piardă propriul suflet şi chiar acel „spirit umanist” pe care totuşi îl iubeşte şi-l apără.

Tocmai pornind de la necesitatea unei deschideri la transcendent, intenţionez să afirm centralitatea persoanei umane, altminteri în voia modelor şi puterilor momentului. În acest sens consider fundamental nu numai patrimoniul pe care creştinismul l-a lăsat în trecut formării socioculturale a continentului, ci mai ales contribuţia pe care intenţionează s-o dea astăzi şi în viitor creşterii sale. Această contribuţie nu constituie un pericol pentru laicitatea statelor şi pentru independenţa instituţiilor Uniunii, ci o îmbogăţire. Ne indică asta idealurile care au format-o încă de la început, cum sunt pacea, subsidiaritatea şi solidaritatea reciprocă, un umanism centrat pe respectarea demnităţii persoanei.

De aceea, doresc să reînnoiesc disponibilitatea Sfântului Scaun şi a Bisericii catolice, prin Comisia Conferinţelor Episcopale Europene (COMECE), de a întreţine un dialog rodnic, deschis şi transparent cu instituţiile Uniunii Europene. La fel sunt convins că o Europă care să fie în măsură să preţuiască propriile rădăcini religioase, ştiind să perceapă bogăţia şi potenţialităţile lor, poate să fie chiar mai uşor imună de multele extremisme care se răspândesc în lumea de astăzi, şi prin marele gol ideal la care asistăm în aşa-numitul Occident, pentru că „tocmai uitarea lui Dumnezeu, şi nu glorificarea sa, generează violenţa”⁹.

Nu putem aminti aici numeroasele nedreptăţi şi persecuţii care lovesc zilnic minorităţile religioase, şi îndeosebi creştine, în diferite părţi ale lumii. Comunităţi şi persoane care ajung să fie obiect al violenţelor barbare: alungate din propriile case şi patrii; vândute ca sclave; ucise, decapitate, răstignite şi arse de vii, sub tăcerea ruşinoasă şi complice a atâtora.

Motoul Uniunii Europene este Unitate în diversitate, însă unitatea nu înseamnă uniformitate politică, economică, culturală, sau de gândire. În realitate orice unitate autentică trăieşte din bogăţia diversităţilor care o compun: ca o familie, care este cu atât mai unită cu cât fiecare dintre componenţii săi poate să fie mai mult până la capăt el însuşi fără teamă. În acest sens, consider că Europa este o familie de popoare, care vor putea simţi aproape instituţiile Uniunii dacă ele vor şti cu înţelepciune să conjuge idealul unităţii spre care se tânjeşte cu diversitatea fiecăruia, valorizând fiecare tradiţie; conştientizând istoria sa şi rădăcinile sale; eliberându-se de multele manipulări şi de multele fobii. A pune în centru persoana umană înseamnă înainte de toate a lăsa ca ea să exprime liber propria faţă şi propria creativitate, atât la nivel de individ cât şi de popor.

Pe de altă parte particularităţile fiecăruia constituie o bogăţie autentică în măsura în care sunt puse în slujba tuturor. Trebuie amintită mereu arhitectura proprie a Uniunii Europene, bazată pe principiile de solidaritate şi subsidiaritate, aşa încât să prevaleze ajutorul reciproc şi să se poate merge, însufleţiţi de încredere reciprocă.

În această dinamică de unitate-particularitate, vi se pune vouă, domnilor şi doamnelor euro-deputaţi, şi exigenţa de a lua asupra voastră să menţineţi vie democraţia, democraţia popoarelor din Europa. Nu ne este ascuns faptul că o concepţie care ratifică globalitatea loveşte vitalitatea sistemului democratic reducând puterea contrastului bogat, rodnic şi constructiv, al organizaţiilor şi partidelor politice între ele. Astfel se riscă să se trăiască în împărăţia ideii, numai a cuvântului, a imaginii, a sofismului… şi de a se ajunge să se confunde realitatea democraţiei cu un nou nominalism politic. A menţine vie democraţia în Europa cere să se evite atâtea „maniere globalizatoare” de a dilua realitatea: purismele angelice, totalitarismele relativului, fundamentalismele antiistorice, eticismele fără bunătate, intelectualismele fără înţelepciune¹⁰.

A menţine vie realitatea democraţiilor este o provocare din acest moment istoric, evitând ca forţa lor reală – forţă politică expresivă a popoarelor – să fie înlăturată în faţa presiunii intereselor multinaţionale non-universale, care să le slăbească şi să le transforme în sisteme uniformizante de putere financiară în slujba unor imperii necunoscute. Aceasta este o provocare pe care v-o adresează astăzi istoria.

A da speranţă Europei nu înseamnă numai a recunoaşte centralitatea persoanei umane, ci implică şi a-i favoriza capacităţile. De aceea este vorba de a investi în ea şi în domeniile în care talentele sale se formează şi aduc rod. Primul domeniu este cu siguranţă cel al educaţiei, pornind de la familie, celulă fundamentală şi element preţios la oricărei societăţi. Familia unită, fertilă şi indisolubilă poartă cu sine elementele fundamentale pentru a da speranţă viitorului. Fără această soliditate se ajunge să se construiască pe nisip, cu grave consecinţe sociale. Pe de altă parte, a sublinia importanţa familiei nu numai că ajută să se dea perspective şi speranţă noilor generaţii, ci şi numeroşilor bătrâni, adesea constrânşi să trăiască în condiţii de singurătate şi de abandonare pentru că nu mai există căldura unui sălaş familial în măsură să-i însoţească şi să-i susţină.

Alături de familie sunt instituţiile educative: şcoli şi universităţi. Educaţia nu se poate limita să furnizeze un ansamblu de cunoştinţe tehnice, ci trebuie să favorizeze cel mai complex proces de creştere a persoanei umane în totalitatea sa. Tinerii de astăzi cer să poată avea o formare adecvată şi completă pentru a privi la viitor mai degrabă cu speranţă, decât cu dezamăgire. Apoi sunt numeroase potenţialităţile creative ale Europei în diferite domenii ale cercetării ştiinţifice, dintre care unele încă nu complet explorate. E suficient să ne gândim de exemplu la sursele alternative de energie, ale căror dezvoltare ar folosi mult pentru apărarea ambientului.

Europa a fost mereu în prima linie într-o lăudabilă angajare în favoarea ecologiei. De fapt acest pământ al nostru are nevoie de continue îngrijiri şi atenţii şi fiecare are o responsabilitate personală în păzirea creaţiei, dar preţios pe care Dumnezeu l-a pus în mâinile oamenilor. Asta înseamnă pe de o parte că natura este la dispoziţia noastră, putem să ne bucurăm de ea şi să o folosim bine; însă, pe de altă parte, înseamnă că nu suntem stăpânii ei. Păzitori, dar nu stăpâni. De aceea trebuie să iubim şi să respectăm, în timp ce „în schimb suntem adesea conduşi de mândria dominării, posesiei, manipulării, exploatării; nu o «păzim», nu o respectăm, nu o considerăm ca un dar gratuit de care să avem grijă”¹¹. Însă a respecta ambientul înseamnă nu numai a ne limita să evităm desfigurarea sa, ci şi să-l folosim pentru bine. Mă gândesc mai ales la sectorul agricol, chemat de a da sprijin şi hrană omului. Nu se poate tolera ca milioane de persoane în lume să moară de foame, în timp de tone de resturi alimentare sunt aruncate în fiecare zi de pe mesele noastre. În afară de asta, a respecta natura ne aminteşte că omul însuşi este parte fundamentală a ei. De aceea, alături de o ecologie ambientală este nevoie de acea ecologie umană, formată din respectarea persoanei, pe care am intenţionat s-o amintesc astăzi adresându-mă dumneavoastră.

Al doilea domeniu în care înfloresc talentele persoanei umane este munca. Este timpul de a favoriza politicile de ocupaţie, dar mai ales este necesar de a reda demnitate muncii, garantând şi condiţii adecvate pentru desfăşurarea sa. Asta implică, pe de o parte, a repera noi moduri pentru a conjuga flexibilitatea pieţei cu necesităţile de stabilitate şi certitudine a perspectivelor de muncă, indispensabile pentru dezvoltarea umană a muncitorilor; pe de altă parte, înseamnă a favoriza un context social adecvat, care să nu tindă spre exploatarea persoanelor, ci să garanteze, prin muncă, posibilitatea de a construi o familie şi de a educa pe copii.

La fel, este necesar de a înfrunta împreună problema migraţiei. Nu se poate tolera ca Marea Mediterană să devină un mare cimitir! Pe bărcile care ajung zilnic pe coastele europene sunt bărbaţi şi femei care au nevoie de primire şi de ajutor. Lipsa unui sprijin reciproc în cadrul Uniunii Europene riscă să mărească soluţii particulariste la problemă, care nu ţin cont de demnitatea umană a imigraţilor, favorizând munca sclavă şi tensiuni sociale continue. Europa va fi în măsură să facă faţă problematicilor legate de imigraţie dacă va şti să propună cu claritate propria identitate culturală şi să pună în aplicare legislaţii adecvate care să ştie în acelaşi timp să tuteleze drepturile cetăţenilor europeni şi să garanteze primirea migranţilor; dacă va şti să adopte politici corecte, curajoase şi concrete care să ajute ţările lor de origine în dezvoltarea socio-politică în depăşirea conflictelor interne – cauză principală a acestui fenomen – în loc de politicile de interes care măresc şi alimentează aceste conflicte. Este necesar să se acţioneze asupra cauzelor şi nu numai asupra efectelor.

Domnule preşedinte, excelenţe, doamnelor şi domnilor deputaţi,

Conştiinţa propriei identităţi este necesară şi pentru a dialoga în mod propunător cu statele care au cerut să intre ca să facă parte din Uniune în viitor. Mă gândesc mai ales la acelea din zona balcanică pentru care intrarea în Uniunea Europeană va putea să răspundă idealului păcii într-o regiune care a suferit mult datorită conflictelor din trecut. În sfârşit, conştiinţa propriei identităţi este indispensabilă în raporturile cu celelalte ţări vecine, îndeosebi cu cele care au ieşire la Marea Mediterană, dintre care multe suferă din cauza conflictelor interne şi datorită presiunii fundamentalismului religios şi a terorismului internaţional.

Vouă legislatorilor vă revine misiunea de a păzi şi de a face să crească identitatea europeană, pentru ca cetăţenii să regăsească încredere în instituţiile Uniunii şi în proiectul de pace şi prietenie care îi este fundamentul. Ştiind că „cu cât creşte mai mult puterea oamenilor cu atât se extinde şi se lărgeşte mai mult responsabilitatea lor personală şi colectivă”¹², vă îndemn de aceea să lucraţi pentru ca Europa să redescopere sufletul său bun.

Un autor anonim din secolul al II-lea a scris că „creştinii reprezintă în lume ceea ce este sufletul în trup”¹³. Misiunea sufletului este aceea de a susţine trupul, de a-i fi conştiinţa şi amintirea istorică. Şi o istorie bimilenară leagă Europa şi creştinismul. O istorie care nu este lipsită de conflicte şi de erori, şi de păcate, dar mereu însufleţită de dorinţa de a construi pentru bine. Vedem asta în frumuseţea oraşelor noastre, şi mai mult încă în cea a multiplelor opere de caritate şi de edificare umană comună care presară continentul. În mare parte, această istorie încă trebuie scrisă. Ea este prezentul nostru şi chiar viitorul nostru. Ea este identitatea noastră. Şi Europa are puternic nevoie să redescopere faţa sa pentru a creşte, conform spiritului Părinţilor săi fondatori, în pace şi în înţelegere, pentru că ea însăşi încă nu este scutită de conflicte.

Dragi euro-deputaţi, a venit ora de a construi împreună Europa care nu se învârte în jurul economiei, ci în jurul sacralităţii persoanei umane, al valorilor inalienabile; Europa care îmbrăţişează cu curaj trecutul său şi priveşte cu încredere viitorul său pentru a trăi pe deplin şi cu speranţă prezentul său. A venit momentul de a abandona ideea despre o Europă înfricoşată şi concentrată asupra sieşi pentru a trezi şi a promova Europa protagonistă, purtătoare de ştiinţă, de artă, de muzică, de valori umane şi chiar de credinţă. Europa care contemplă cerul şi urmăreşte idealuri; Europa care priveşte şi apără şi tutelează omul; Europa care merge pe pământ sigur şi trainic, preţios punct de referinţă pentru toată omenirea!

Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

¹ Ioan Paul al II-lea, Discurs la Parlamentul European, 11 octombrie 1988, nr. 5.
² Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, 8 octombrie 1988.
³ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 7; Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 26.
⁴ Cf. Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii, 37.
⁵ Cf. Evangelii gaudium, 55.
⁶ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 71.
⁷ Ibid.
⁸ Cf. Evangelii gaudium, 209.
⁹ Benedict al XVI-lea, Discurs adresat membrilor Corpului Diplomatic, 7 ianuarie 2013.
¹⁰ Cf. Evangelii gaudium, 231.
¹¹ Francisc, Audienţa generală, 5 iunie 2013.
¹² Gaudium et spes, 34.
¹³ Cf. Scrisoarea către Diognet, 6.

Discursul Sfântului Părinte Francisc la Parlamentul European (25 noiembrie 2014)

Preluat de pe http://www.ercis.ro

30/11/2014 1 5

„L-am găsit pe Mesia!”

Această primă duminică a adventului coincide cu o sărbătoare îndrăgită de poporul român: sărbătoarea sfântului Andrei. Evanghelistul Ioan ne relatează primele cuvinte pe care le-a rostit Andrei după întâlnirea cu Domnul: [Andrei] l-a găsit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Cristos” – și l-a adus la Isus. Andrei este sfântul care ne conduce și pe noi, pe cărările Adventului, spre Mesia.

Iată spre cine ne îndreptăm noi: spre întâlnirea cu Mesia. Iată după cine tânjim împreună cu profetul, spunând: „O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi înaintea ta”. Iată convingerea cu care trebuie să începem acest timp de veghe: „Tu, Doamne, vii în întâmpinare celui care se bucură şi face dreptatea umblând pe căile tale şi aducându-şi aminte de tine”. Nu suntem atât noi cei care mergem spre Mesia, ci este el, Mesia, Cristos care vine spre noi. Să conștientizăm de cine urmează să ne apropiem și să veghem asupra pașilor noștri pentru că Mesia vine la noi.

Termenul ebraic de Mesia, care înseamnă „uns” (în sensul în care erau unși și consacrați regii, preoții și uneori profeții în Vechiul Testament), este unul dintre acele titluri acceptate de Isus: „Femeia i-a zis: „Știu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăța toate”. Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îți vorbesc!” (In 4,25-26). În Cristos s-au împlinit toate profețiile mesianice, însă el nu a dorit niciodată să fie înțeles ca un revoluționar, ca un eliberator al lui Israel de sub stăpânirea romană. Pentru aceasta atunci când mulțimile au dorit să-l „ungă” rege el s-a retras pe munte: „Așadar, cunoscând că au să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur” (In 6,15).

O, Marie, Regina apostolilor, ajută-ne să mergem cu evlavie în întimpinarea lui Mesia. Învață-ne și pe noi ca, asemenea sfântului Andrei, descoperindu-l pe Mesia să-i purtăm pe toți oameni spre el. Ajută-ne să străbatem acest drum al Adventului cu inima curată, lăsându-ne modelați ca „lutul în mâna olarului”. Bucură-ne, Sfântă Născătoare de Dumnezeu, de prezența și însoțirea ta în acest drum al Adventului „ca să nu ducem lipsă de niciun har în timp ce aşteptăm revelarea Domnului nostru Isus Cristos”, Mesia sufletului nostru.

Reține

Mesia se așteaptă în rugăciune. Întreaga noastră viață din acest timp al Adventului trebuie să fie o rugăciune, un răspuns la îndemnul lui Isus: „Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul!”

Duminică, 30 noiembrie 2014

† DUMINICA 1 din Advent
Sf. Andrei, ap.
Is 63,16b-17;64,1.3b-8; Ps 79; 1Cor 1,3-9; Mc 13,33-37

LECTURA I
O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!
Citire din cartea profetului Isaia 63,16b-17; 64,1.3b-8
¹⁶ Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, răscumpărătorul nostru; acesta este din veşnicie numele tău. ¹⁷Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale, pentru ce laşi inimile noastre să se împietrească încât să nu mai simtă frica de tine? Întoarce-te, din dragoste pentru robii tăi, pentru seminţiile moştenirii tale. ^64,1 O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta. ³ Ai coborât şi în faţa ta munţii s-au cutremurat. ⁴ Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el. ⁵ Tu mergi în întâmpinarea celor care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale. Iată, tu te-ai mâniat pentru că am păcătuit; vom suferi veşnic, sau putem fi mântuiţi? ⁶ Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul. ⁷ Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine. De aceea ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor noastre. ⁸ Dar, Doamne, tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul, iar tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 79,2ac şi 3b.15-16.18-19 (R: 4)
R.: Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi.
² Păstor al lui Israel care ne călăuzeşti, ia aminte;
tu care şezi peste heruvimi, arată-te în strălucirea ta.
³ Arată-ţi puterea şi vino să ne mântuieşti. R.

¹⁵ Dumnezeul oştirilor, întoarce-te spre noi;
priveşte din cer şi vezi.
¹⁶ Cercetează via aceasta.
Ocroteşte ceea ce a sădit mâna ta. R.

¹⁸ Mâna ta să fie peste omul ocrotit de tine,
peste fiul omului pe care ţi l-ai ales.
¹⁹ Atunci nu ne vom mai îndepărta de tine,
tu ne vei da viaţă şi numele tău îl vom chema. R.

LECTURA A II-A
Aşteptăm arătarea Domnului nostru Isus Cristos.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 1,3-9
Fraţilor, ³ har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos. ⁴Mulţumesc totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu, dat vouă în Cristos Isus; ⁵ căci în el aţi primit toate bogăţiile cuvântului şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu. ⁶ În felul acesta mărturia despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul vostru, ⁷ astfel încât nu sunteţi lipsiţi de nici un dar, aşteptând arătarea Domnului nostru Isus Cristos. ⁸ El vă va întări până la sfârşit, încât să fiţi nevinovaţi în ziua Domnului nostru Isus Cristos. ⁹ Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la împărtăşirea cu Fiul său Isus Cristos, Domnul nostru.

Cuvântul Domnului

VERS LA EVANGHELIE Ps 84,8
(Aleluia) Arată-ne, Doamne, îndurarea ta
şi dă-ne mântuirea ta. (Aleluia)

EVANGHELIA
Vegheaţi, căci nu ştiţi când va veni stăpânul casei.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 13,33-37
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ³³ „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi când va veni vremea aceea. ³⁴ Se va întâmpla ca şi cu un om care a plecat într-o călătorie; lăsându-şi casa, el a dat puterea în mâna slugilor şi a rânduit fiecăreia lucrul ei, iar portarului i-a poruncit să vegheze. ³⁵ Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când va veni stăpânul casei; poate veni fie seara, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşului, fie dimineaţa. ³⁶ Nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. ³⁷ Iar ceea ce vă zic vouă, o spun tuturor: vegheaţi!”

Cuvântul Domnului

30/11/2014 2 4

Scrisoarea Sfântului Părinte adresată tuturor consacraţilor: „Treziți lumea!”

Preaiubite consacrate şi preaiubiţi consacraţi!

Vă scriu vouă ca Succesor al lui Petru, căruia Domnul i-a încredinţat misiunea de a-i întări în credinţă pe fraţi (cf. Lc 22,32), şi vă scriu vouă ca frate al vostru, consacrat lui Dumnezeu ca şi voi.

Să-i mulţumim împreună Tatălui care ne-a chemat să-l urmăm pe Isus în adeziunea deplină la Evanghelia sa şi în slujirea Bisericii şi a revărsat în inimile noastre pe Duhul Sfânt care ne dă bucurie şi ne face să dăm mărturie lumii întregi despre iubirea sa şi despre milostivirea sa.

Făcându-mă ecou al simţirii multora dintre voi şi a Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a constituţiei dogmatice Lumen gentium despre Biserică, ce tratează în capitolul al VI-lea despre călugări, precum şi a decretului Perfectae caritatis despre reînnoirea vieţii călugăreşti, am decis să convoc un An al Vieţii Consacrate. Va începe la 30 noiembrie, duminica I din Advent, şi se va termina cu sărbătoarea prezentării lui Isus la templu, la 2 februarie 2016.

După ce am ascultat Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, am indicat drept obiective pentru acest An aceleaşi pe care sfântul Ioan Paul al II-lea le-a propus Bisericii la începutul celui de-al treilea mileniu, preluând, într-un anumit mod, ceea ce indicase deja în exortaţia post-sinodală Vita consecrata: „Voi nu aveţi numai o glorioasă istorie de amintit şi de povestit, ci o mare istorie de construit! Priviţi la viitor, în care Duhul vă proiectează pentru a face cu voi încă lucruri mari” (nr. 110).

I – Obiectivele pentru Anul Vieţii Consacrate

1. Primul obiectiv este a privi trecutul cu recunoştinţă. Fiecare Institut al nostru vine dintr-o bogată istorie carismatică. La originile sale este prezentă acţiunea lui Dumnezeu care, în Duhul său, cheamă unele persoane la urmarea mai îndeaproape a lui Cristos, la traducerea Evangheliei într-o formă specială de viaţă, la citirea semnelor timpurilor cu ochii credinţei, la răspunsul cu creativitate la necesităţile Bisericii. După aceea experienţa începuturile a crescut şi s-a dezvoltat, implicând alţi membri în noi context geografice şi culturale, dând viaţă la noi moduri de a realiza carisma, la noi iniţiative şi exprimări de caritate apostolică. Este ca sămânţa care devine copac extinzând ramurile sale.

În acest An va fi oportun ca fiecare familie carismatică să-şi amintească de începuturile sale şi de dezvoltarea sa istorică, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu care a oferit Bisericii aşa de multe daruri care o fac frumoasă şi înzestrată pentru orice faptă bună (cf. Lumen gentium, 12).

A povesti propria istorie este indispensabil pentru a ţine vie identitatea, precum şi pentru a întări unitatea familiei şi simţul de apartenenţă al membrilor săi. Nu e vorba de a face arheologie sau de a cultiva nostalgii inutile, cât mai degrabă de a reparcurge drumul generaţiilor trecute pentru a percepe în el scânteia inspiratoare, idealurile, proiectele, valorile care le-au stimulat, începând de la fondatori, de la fondatoare şi de la primele comunităţi. Este şi un mod pentru a conştientiza cum a fost trăită carisma de-a lungul istoriei, ce creativitate a eliberat, ce dificultăţi a trebuit să înfrunte şi cum au fost depăşite. Se vor putea descoperi incoerenţe, rod al slăbiciunilor umane, uneori probabil şi uitarea unor aspecte esenţiale ale carismei. Totul este instructiv şi împreună devine apel la convertire. A povesti propria istorie înseamnă a aduce laudă lui Dumnezeu şi a-i mulţumi pentru toate darurile sale.

Îi mulţumim în mod deosebit pentru aceşti ultimi 50 de ani care au urmat după Conciliul al II-lea din Vatican, care a reprezentat un „suflu de vânt” al Duhului Sfânt pentru toată Biserica. Graţie lui viaţa consacrată a realizat un drum rodnic de reînnoire care, cu luminile sale şi umbrele sale, a fost un timp de har, marcat de prezenţa Duhului.

Să fie acest An al Vieţii Consacrate o ocazie şi pentru a mărturisi cu umilinţă, şi în acelaşi timp cu mare încredere în Dumnezeu Iubire (cf. 1In 4,8), propria fragilitate şi pentru a o trăi ca experienţă a iubirii milostive a Domnului; o ocazie pentru a striga lumii cu putere şi pentru a mărturisi cu bucurie sfinţenia şi vitalitatea prezente în cea mai mare parte a celor care au fost chemaţi să-l urmeze pe Cristos în viaţa consacrată.

2. În afară de asta, acest An ne cheamă să trăim prezentul cu pasiune. Amintirea recunoscătoare a trecutului ne determină, în ascultare atentă a ceea ce astăzi Duhul spune Bisericii, să realizăm în manieră tot mai profundă aspectele constitutive ale vieţii noastre consacrate.

De la începuturile primului monahism până la „noile comunităţi” de astăzi, fiecare formă de viaţă consacrată s-a născut din chemarea Duhului de a-l urma pe Cristos aşa cum este învăţat de Evanghelie (cf. Perfectae caritatis, 2). Pentru fondatori şi fondatoare regula absolută a fost Evanghelia, orice altă regulă voia să fie numai exprimare a Evangheliei şi instrument pentru a o trăi în plinătate. Idealul lor era Cristos, a adera la El în întregime, până când pot să spună cu Paul: „Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21); voturile aveau sens numai pentru a realiza această iubire pasionată a lor.

Întrebarea pe care suntem chemaţi să ne-o adresăm în acest An este dacă şi cum ne lăsăm şi noi interpelaţi de Evanghelie; dacă ea este cu adevărat „vademecum”-ul pentru viaţa de fiecare zi şi pentru alegerile pe care suntem chemaţi să le facem. Ea este exigentă şi cere să fie trăită cu radicalitate şi sinceritate. Nu e suficient a o citi (şi totuşi lectura şi studiul rămân de extremă importanţă), nu e suficient a o medita (şi facem asta cu bucurie în fiecare zi). Isus ne cere s-o realizăm, să trăim cuvintele sale.

Isus, trebuie să ne mai întrebăm, este cu adevărat prima şi unica iubire, aşa cum ne-am prestabilit când am făcut voturile noastre? Numai dacă este aşa, putem şi trebuie să iubim în adevăr şi în milostivire fiecare persoană pe care o întâlnim pe drumul nostru, pentru că am învăţat de la El ce este iubirea şi cum să iubim: vom şti să iubim pentru că vom avea însăşi inima sa.

Fondatorii noştri şi fondatoarele noastre au simţit în ei compasiunea care îl cuprindea pe Isus când vedea mulţimile ca pe nişte oi rătăcite fără păstor. Aşa cum Isus, mişcat de această compasiune, a dăruit cuvântul său, a vindecat bolnavii, a dat pâine de mâncat, a oferit însăşi viaţa sa, tot aşa şi fondatorii s-au pus în slujba omenirii la care Duhul îi trimitea, în modurile cele mai diferite: mijlocirea, predicarea Evangheliei, cateheza, instruirea, slujirea săracilor, a bolnavilor… Fantezia carităţii nu a cunoscut limite şi a ştiut să deschidă nenumărate drumuri pentru a duce suflul Evangheliei în culturi şi în cele mai diferite ambiente sociale.

Anul Vieţii Consacrate ne întreabă cu privire la fidelitatea faţă de misiunea care ne-a fost încredinţată. Slujirile noastre, operele noastre, prezenţele noastre, răspund la ceea ce Duhul a cerut fondatorilor noştri, sunt adecvate pentru a urmări finalităţile lor în societatea şi în Biserica de astăzi? Există ceva ce trebuie să schimbăm? Avem aceeaşi pasiune faţă de oamenii noştri, suntem aproape de ei până la împărtăşirea bucuriilor şi durerilor lor, aşa încât să înţelegem cu adevărat necesităţile şi să putem oferi contribuţia noastră pentru a răspunde la ele? „Aceea generozitate şi abnegaţie care i-au determinat pe fondatori – cerea deja sfântul Ioan Paul al II-lea – trebuie să vă determine şi pe voi, fiii lor spirituali, să menţineţi vii carismele care, cu aceeaşi forţă a Duhului care le-a trezit, continuă să se îmbogăţească şi să se adapteze, fără a pierde caracterul lor genuin, pentru a se pune în slujba Bisericii şi a duce la plinătate instaurarea Împărăţiei sale”¹.

Comemorând originile vine în lumină o altă componentă a proiectului de viaţă consacrată. Fondatorii şi fondatoarele erau fascinaţi de unitatea celor doisprezece în jurul lui Isus, de comuniunea care deosebea prima comunitate din Ierusalim. Dând viaţa propriei comunităţi, fiecare dintre ei a voit să reproducă acele modele evanghelice, să fie cu o singură inimă şi un singur suflet, să se bucure de prezenţa Domnului (cf. Perfectae caritatis, 15).

A trăi prezentul cu pasiune înseamnă a deveni „experţi de comuniune”, „martori şi artizani ai acelui «proiect de comuniune» care se află în vârful istoriei omului după Dumnezeu”². Într-o societate a ciocnirii, a convieţuirii dificile între culturi diferite, a samavolniciei asupra celor mai slabi, a inegalităţilor, suntem chemaţi să oferim un model concret de comunitate care, prin recunoaşterea demnităţii fiecărei persoane şi a împărtăşirii darului pe care-l poartă fiecare, să permită să se trăiască raporturi fraterne.

Aşadar fiţi femei şi bărbaţi de comuniune, faceţi-vă prezenţi cu curaj acolo unde există diferenţe şi tensiuni şi fiţi semn credibil al prezenţei Duhului care revarsă în inimi pasiunea pentru ca toţi să fie una (cf. In 17,21). Trăiţi mistica întâlnirii: „capacitatea de simţire, de ascultare a celorlalte persoane. Capacitatea de a căuta împreună drumul, metoda”³, lăsându-vă luminaţi de relaţia de iubire care există între cele trei Persoane divine (cf. 1In 4,8) ca model al oricărui raport interpersonal.

3. A îmbrăţişa viitorul cu speranţă vrea să fie al treilea obiectiv al acestui An. Cunoaştem dificultăţile pe care le întâmpină viaţa consacrată în diferitele sale forme: diminuarea vocaţiilor şi îmbătrânirea, mai ales în lumea occidentală, problemele economice ca urmare a gravei crize financiare mondiale, provocările internaţionalităţii şi globalizării, capcanele relativismului, marginalizarea şi irelevanţa socială… Tocmai în acest incertitudini, pe care le împărtăşim cu atâţia contemporani ai noştri, se realizează speranţa noastră, rod al credinţei în Domnul istoriei care continuă să ne repete: „Nu-ţi fie frică… pentru că eu sunt cu tine” (Ier 1,8).

Speranţa despre care vorbim nu se întemeiază pe numere sau pe opere, ci pe Acela în care ne-am pus încrederea (cf. 2Tim 1,12) şi pentru care „nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). Aceasta este speranţa care nu dezamăgeşte şi care va permite vieţii consacrate să continue să scrie o mare istorie în viitor, spre care trebuie să ţinem îndreptată privirea, conştienţi că spre el ne împinge Duhul Sfânt pentru a continua să facă mari lucruri cu noi.

Nu cedaţi ispitei numerelor şi eficienţei, cu atât mai puţin celei de a vă încrede în propriile forţe. Scrutaţi orizonturile vieţii voastre şi ale momentului actual „în veghere vigilentă”. Cu Benedict al XVI-lea vă repet: „Nu vă uniţi cu profeţii de nenorocire care proclamă sfârşitul sau non-sensul vieţii consacrate în Biserica din zilele noastre; mai degrabă îmbrăcaţi-vă în Isus Cristos şi luaţi armele luminii – aşa cum îndeamnă sfântul Paul (cf. Rom 13,11-14) – rămânând treji şi vigilenţi”⁴. Să continuăm şi să reluăm mereu drumul nostru cu încrederea în Domnul.

Mă adresez mai ales vouă tinerilor. Sunteţi prezentul pentru că deja trăiţi activ în sânul Institutelor voastre, oferind o contribuţie determinantă cu prospeţimea şi generozitatea alegerii voastre. În acelaşi timp sunteţi viitorul pentru că repede veţi fi chemaţi să luaţi în mâinile voastre conducerea animării, formării, slujirii, misiunii. Acest An vă va avea protagonişti în dialogul cu generaţia care este în faţa voastră. În comuniune fraternă veţi putea să vă îmbogăţiţi cu experienţa şi înţelepciunea sa, şi în acelaşi timp veţi putea să-i repropuneţi ei idealitatea pe care a cunoscut-o la începutul său, să oferiţi elanul şi prospeţimea entuziasmului vostru, aşa încât să elaboraţi împreună noi moduri de a trăi Evanghelia şi răspunsuri tot mai adecvate la exigenţele de mărturie şi de vestire.

Sunt bucuros să ştiu că veţi avea ocazii pentru a vă aduna împreună între voi tinerii din diferite Institute. Fie ca întâlnirea să devină obişnuită cale de comuniune, de sprijin reciproc, de unitate.

II – Aşteptările pentru Anul Vieţii Consacrate

Ce aştept în mod deosebit de la acest An de har al Vieţii Consacrate?

1. Ca să fie mereu adevărat ceea ce am spus odată: „Unde sunt călugării este bucurie”. Suntem chemaţi să experimentăm şi să arătăm că Dumnezeu este capabil să umple inima noastră şi să ne facă fericiţi, fără a fi nevoie să căutăm în altă parte fericirea noastră; că fraternitatea autentică trăită în comunităţile noastre alimentează bucuria noastră; că dăruirea noastră totală în slujirea Bisericii, a familiilor, a tinerilor, a bătrânilor, a săracilor ne realizează ca persoane şi dă plinătate vieţii noastre.

Ca între noi să nu se vadă feţe triste, persoane nemulţumite şi nesatisfăcute, pentru că „o urmare tristă este o tristă urmare”. Şi noi, ca toţi ceilalţi bărbaţi şi femei, simţit dificultăţi, nopţi ale spiritului, dezamăgiri, boli, slăbire a forţelor datorată bătrâneţii. Tocmai în asta ar trebui să găsim „bucuria desăvârşită”, să învăţăm să recunoaştem faţa lui Cristos care s-a făcut în toate asemenea nouă şi să simţim bucuria de a ne şti asemenea cu El care, din iubire faţă de noi, nu a refuzat să îndure crucea.

Într-o societate care arată cu fală cultul eficienţei, al obsesiei sănătăţii, al succesului şi care îi marginalizează pe săraci şi îi exclude pe „perdanţi”, putem mărturisi, prin viaţa noastră, adevărul cuvintelor Scripturii: „Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10).

Putem aplica bine vieţii consacrate ceea ce am scris în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, citând o omilie a lui Benedict al XVI-lea: „Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie” (nr. 14). Da, viaţa consacrată nu creşte dacă organizăm campanii vocaţionale frumoase, ci dacă tinerele şi tinerii care ne întâlnesc se simt atraşi de noi, dacă ne văd bărbaţi şi femei fericiţi! La fel eficacitatea sa apostolică nu depinde de eficienţa şi de puterea mijloacelor sale. Viaţa voastră trebuie să vorbească, o viaţă din care transpare bucuria şi frumuseţea de a trăi Evanghelia şi de a-l urma pe Cristos.

Vă repet şi vouă ceea ce am spus în veghea de Rusalii mişcărilor ecleziale: „Valoarea Bisericii, în mod fundamental, este de a trăi Evanghelia şi de a da mărturie despre credinţa noastră. Biserica este sare a pământului, este lumină a lumii, este chemată să facă prezentă în societate plămada Împărăţiei lui Dumnezeu şi face asta înainte de toate cu mărturia sa, mărturia iubirii fraterne, a solidarităţii, a împărtăşirii” (18 mai 2013).

2. Aştept ca „să treziţi lumea„, pentru că nota ce caracterizează viaţa consacrată este profeţia. Aşa cum am spus superiorilor generali, „radicalitatea evanghelică nu este numai a călugărilor: este cerută tuturor. Însă călugării îl urmează pe Domnul în manieră specială, în mod profetic”. Aceasta este prioritatea care acum este cerută: „a fi profeţi care mărturisesc cum a trăit Isus pe acest pământ… Niciodată un călugăr nu trebuie să renunţe la profeţie” (29 noiembrie 2013).

Profetul primeşte de la Dumnezeu capacitatea de a scruta istoria în care trăieşte şi de a interpreta evenimentele: este ca o santinelă care veghează în timpul nopţii şi ştie când vin zorile (cf. Is21,11-12). Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi îi cunoaşte pe bărbaţi şi pe femei fraţii şi surorile sale. Este capabil de discernământ şi chiar să denunţe răul păcatului şi nedreptăţile, pentru că este liber, nu trebuie să răspundă altor stăpâni decât lui Dumnezeu, nu are alte interese decât cele ale lui Dumnezeu. Profetul este de obicei de partea săracilor şi a celor fără apărare, pentru că ştie că însuşi Dumnezeu este de partea lor.

Aştept aşadar nu ca să ţineţi vii „utopii”, ci să ştiţi să creaţi „alte locuri”, unde să se trăiască logica evanghelică a darului, a fraternităţii, a primirii diversităţii, a iubirii reciproce. Mănăstiri, comunităţi, centre de spiritualitate, citadele, şcoli, spitale, case-familie şi toate acele locuri pe care caritatea şi creativitatea carismatică le-au dat naştere, şi pe care încă le vor naşte cu creativitate ulterioară, trebuie să devină tot mai mult plămada pentru o societate inspirată din Evanghelie, „cetatea de pe munte” care exprimă adevărul şi puterea cuvintelor lui Isus.

Uneori, aşa cum i s-a întâmplat lui Ilie şi lui Iona, poate să vină ispita de a fugi, de a ne sustrage de la misiunea de profet, pentru că e prea exigentă, pentru că suntem obosiţi, dezamăgiţi de rezultate. Însă profetul ştie că nu este niciodată singur. Şi nouă, ca lui Ieremia, Dumnezeu ne asigură: „Nu-ţi fie frică… pentru că eu sunt cu tine pentru a te ocroti” (Ier 1,8).

3. Călugării şi călugăriţele, la fel ca toate celelalte persoane consacrate, au fost definiţi, aşa cum tocmai am amintit, „experţi de comuniune”. De aceea aştept ca „spiritualitatea comuniunii”, indicată de sfântul Ioan Paul al II-lea, să devină realitate şi ca voi să fiţi în prima linie în a percepe „marea provocare care se află în faţa noastră” în acest nou mileniu: „a face din Biserică o casă şi o şcoală a comuniunii”⁵. Sunt sigur că în acest An veţi lucra cu seriozitate pentru ca idealul de fraternitate urmărit de fondatori şi de fondatoare să crească la cele mai diferite nivele, ca nişte cercuri concentrice.

Comuniunea se exercită înainte de toate în interiorul respectivelor comunităţi ale Institutului. În această privinţă vă invit să recitiţi frecventele mele intervenţii în care nu încetez să repet că criticile, bârfele, invidiile, geloziile, antagonismele sunt atitudini care nu au dreptul să locuiască în casele noastre. Însă, făcută această premisă, drumul carităţii care se deschide în faţa noastră este aproape infinit, pentru că e vorba de a urmări primirea şi atenţia reciproce, de a practica o comuniune a bunurilor materiale şi spirituale, corectarea fraternă, respectul faţă de persoanele mai slabe… Este „«mistica» trăirii împreună”, care face din viaţa noastră „un sfânt pelerinaj”⁶. Trebuie să ne întrebăm şi cu privire la raportul dintre persoanele de culturi diferite, luând în considerare faptul că devin tot mai internaţionale comunităţile noastre. Cum să permitem fiecăruia să se exprime, să fie primit cu darurile sale specifice, să devină pe deplin coresponsabil?

În afară de asta aştept ca să crească comuniunea dintre membrii diferitelor Institute. Nu ar putea să fie acest An ocazia pentru a ieşi cu mai mare curaj din graniţele propriului Institut pentru a elabora împreună, la nivel local şi global, proiecte comune de formare, de evanghelizare, de intervenţii sociale? În acest mod va putea să fie oferită mai eficient o reală mărturie profetică. Comuniunea şi întâlnirea dintre diferite carisme şi vocaţii este un drum de speranţă. Nimeni nu construieşte viitorul izolându-se, nici numai cu propriile forţe, ci recunoscându-se în adevărul unei comuniuni care mereu se deschide la întâlnire, la dialog, la ascultare, la ajutorul reciproc şi ne fereşte de boala autoreferenţialităţii.

În acelaşi timp viaţa consacrată este chemată să urmărească o sinceră sinergie între toate vocaţiile din Biserică, începând de la preoţi şi de la laici, aşa încât „să facă să crească spiritualitatea comuniunii înainte de toate în interiorul său şi apoi chiar în comunitatea eclezială şi dincolo de graniţele sale”⁷.

4. Mai aştept de la voi ceea ce cer tuturor membrilor Bisericii: să iasă din ei înşişi pentru a merge în periferiile existenţiale. „Mergeţi în toată lumea” a fost ultimul cuvânt pe care Isus l-a adresat discipolilor săi şi pe care continuă să-l adreseze astăzi nouă tuturor (cf. Mc 16,15). Există o întreagă omenire care aşteaptă: persoane care au pierdut orice speranţă, familii în dificultate, copii abandonaţi, tineri cărora le este închis orice viitor, bolnavi şi bătrâni abandonaţi, bogaţi sătui de bunuri şi cu golul în inimă, bărbaţi şi femei în căutarea sensului vieţii, însetaţi de divin…

Nu vă concentraţi asupra voastră înşivă, nu vă lăsaţi asfixiaţi de micile încurcături din casă, nu rămâneţi prizonieri ai problemelor voastre. Acestea se vor rezolva dacă veţi merge afară ca să-i ajutaţi pe alţii să rezolve problemele lor şi ca să anunţaţi vestea cea bună. Veţi găsi viaţa dăruind viaţa, speranţa dăruind speranţa, iubirea iubind.

Aştept de la voi gesturi concrete de primire a refugiaţilor, de apropiere de cei săraci, de creativitate în cateheză, în vestirea Evangheliei, în iniţierea la viaţa de rugăciune. Prin urmare, doresc zvelteţea structurilor, refolosirea marilor case în favoarea operelor care răspund mai mult la actualele exigenţe ale evanghelizării şi carităţii, adaptarea operelor la noile nevoi.

5. Aştept ca fiecare formă de viaţă consacrată să se întrebe cu privire la ceea ce Dumnezeu şi omenirea de astăzi cer.

Mănăstirile şi grupurile de orientare contemplativă ar putea să se întâlnească între ele, sau să se lege în cele mai diferite moduri pentru a schimba între ele experienţele cu privire la viaţa de rugăciune, la modul de a creşte în comuniunea cu toată Biserica, la modul de a-i susţine pe creştinii persecutaţi, la modul de a primi şi a însoţi pe cei care sunt în căutarea unei vieţi spirituale mai intense sau au nevoie de un sprijin moral sau material.

Acelaşi lucru îl vor putea face Institutele caritative, dedicate învăţământului, promovării culturii, cei care se lansează în vestirea Evangheliei sau care desfăşoară slujiri pastorale speciale, Institutele seculare în prezenţa lor capilară în structurile sociale. Fantezia Duhului a generat moduri de viaţă şi opere aşa de diferite încât nu putem să le catalogăm cu uşurinţă sau să le inserăm în scheme prefabricate. Totuşi, în acest An nimeni n-ar trebui să se sustragă de la o serioasă verificare cu privire la prezenţa sa în viaţa Bisericii şi cu privire la modul său de a răspunde la întrebările continue şi noi care se ridică în jurul nostru, la strigătul săracilor.

Numai în această atenţie faţă de nevoile lumii şi în docilitatea faţă de impulsurile Duhului, acest An al Vieţii Consacrate se va transforma într-un autentic kairňs, un timp al lui Dumnezeu bogat în haruri şi în transformare.

III – Orizonturile Anului Vieţii Consacrate

1. Cu această scrisoare a mea, în afară de persoanele consacrate, mă adresez laicilor care, cu ele, împărtăşesc idealurile, spiritul, misiunea. Unele Institute călugăreşti au o veche tradiţie în această privinţă, altele o experienţă mai recentă. De fapt, în jurul fiecărei familii călugăreşti, precum şi al Societăţilor de viaţă apostolică şi chiar al Institutelor seculare, este prezentă o familie mai mare, „familia carismatică”, ce cuprinde mai multe Institute care se recunosc în aceeaşi carismă, şi mai ales creştini laici care se simt chemaţi, chiar în condiţia lor laicală, să fie părtaşi de aceeaşi realitate carismatică.

Vă încurajez şi pe voi, laicilor, să trăiţi acest An al Vieţii Consacrate ca un har care poate să vă facă mai conştienţi de darul primit. Celebraţi-l cu toată „familia”, pentru a creşte şi a răspunde împreună la chemările Duhului în societatea de astăzi. În unele ocazii, când consacraţii din diferite Institute se vor întâlni între ei în acest An, faceţi în aşa fel să fiţi prezenţi şi voi ca expresie a unicului dar al lui Dumnezeu, aşa încât să cunoaşteţi experienţele celorlalte familii carismatice, ale celorlalte grupuri laicale şi să vă îmbogăţiţi şi să vă susţineţi reciproc.

2. Anul Vieţii Consacrate nu se referă numai la persoanele consacrate, ci la Biserica întreagă. Astfel mă adresez întregului popor creştin pentru ca să conştientizeze tot mai mult darul care este prezenţa atâtor consacrate şi consacraţi, moştenitori ai marilor sfinţi care au făcut istoria creştinismului. Ce ar fi Biserica fără sfântul Benedict şi sfântul Vasile, fără sfântul Augustin şi sfântul Bernard, fără sfântul Francisc şi sfântul Dominic, fără sfântul Ignaţiu de Loyola şi sfânta Tereza de Avila, fără sfânta Angela Merici şi sfântul Vincenţiu de Paoli? Lista s-ar face aproape infinită, până la sfântul Ioan Bosco, la fericita Tereza de Calcutta. Fericitul Paul al VI-lea afirma: „Fără acest semn concret, caritatea care însufleţeşte întreaga Biserică ar risca să se răcească, paradoxul mântuitor al evangheliei să se tocească, «sarea» credinţei să se dilueze într-o lume în fază de secularizare” (Evangelica testificatio, 3).

Invit, aşadar, toate comunităţile creştine să trăiască acest An înainte de toate pentru a-i mulţumi Domnului şi a comemora cu recunoştinţă darurile primite şi pe care încă le mai primim prin intermediul sfinţeniei fondatorilor şi fondatoarelor şi al fidelităţii atâtor consacraţi faţă de propria carismă. Vă invit pe toţi să vă adunaţi în jurul persoanelor consacrate, să vă bucuraţi cu ele, să împărtăşiţi dificultăţile lor, să colaboraţi cu ele, în măsura posibilităţii, pentru urmărirea slujirii lor şi a operei lor, care sunt apoi cele ale întregii Biserici. Faceţi-le să simtă afectul şi căldura întregului popor creştin.

Îl binecuvântez pe Domnul pentru fericita coincidenţă a Anului Vieţii Consacrate cu Sinodul despre familie. Familia şi viaţa consacrată sunt vocaţii purtătoare de bogăţie şi har pentru toţi, spaţii de umanizare în construirea de relaţii vitale, locuri de evanghelizare. Se pot ajuta unii pe alţii.

3. Cu această scrisoare a mea îndrăznesc să mă adresez şi persoanelor consacrate şi membrilor din fraternităţi şi comunităţi care aparţin Bisericilor de tradiţie diferită de cea catolică. Monahismul este un patrimoniu al Bisericii nedespărţite, încă foarte vie atât în Bisericile ortodoxe cât şi în Biserica catolică. Din el, ca şi din alte experienţe succesive din timpul în care Biserica din Occident era încă unită, se inspiră iniţiative asemănătoare apărute în cadrul Comunităţilor ecleziale ale Reformei, care apoi au continuat să genereze în sânul lor alte exprimări de comunităţi fraterne şi de slujire.

Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică a programat iniţiative pentru a face să se întâlnească membrii care aparţin experienţelor de viaţă consacrată şi fraternă din diferitele Biserici. Încurajez cu căldură aceste întâlniri pentru ca să crească cunoaşterea reciprocă, stima, colaborarea reciprocă, în aşa fel încât ecumenismul vieţii consacrate să fie de ajutor pentru drumul mai amplu spre unitate între toate Bisericile.

4. Apoi nu putem uita că fenomenul monahismului şi al altor exprimări de fraternitate călugăreşti este prezent în toate marile religii. Nu lipsesc experienţe, chiar consolidate, de dialog inter-monastic între Biserica catolică şi unele din marile tradiţii religioase. Doresc ca Anul Vieţii Consacrate să fie ocazia pentru a evalua drumul parcurs, pentru a sensibiliza persoanele consacrate în acest domeniu, pentru a ne întreba se paşi ulteriori să facem spre o cunoaştere reciprocă tot mai profundă şi pentru o colaborare în atâtea domenii comune ale slujirii faţă de viaţa umană.

A merge împreună este mereu o îmbogăţire şi poate deschide noi căi pentru raporturi între popoare şi culturi care în această perioadă apar pline de greutăţi.

5. În sfârşit mă adresez în mod deosebit fraţilor mei întru episcopat. Acest An să fie o oportunitate pentru a primi cordial şi cu bucurie viaţa consacrată ca un capital spiritual care contribuie la binele întregului trup al lui Cristos (cf. Lumen gentium, 43) şi nu numai al familiilor călugăreşti. „Viaţa consacrată este dar oferit Bisericii, se naşte în Biserică, creşte în Biserică, este în întregime orientată spre Biserică”⁸. Pentru aceasta, ca dar oferit Bisericii, nu este o realitate izolată sau marginală, ci aparţine intim ei, se află în însăşi inima Bisericii ca element decisiv al misiunii sale, deoarece exprimă natura intimă a vocaţiei creştine şi tensiunea întregii Biserici Mireasă spre unirea cu unicul Mire; aşadar „aparţine… în mod inamovibil la viaţa sa şi la sfinţenia sa” (ibid., 44).

În acest context, vă invit pe voi, păstori ai Bisericilor particulare, la o specială grijă în a promova în comunităţile voastre carismele distincte, fie cele istorice fie noile carisme, susţinând, însufleţind, ajutând în discernământ, apropiindu-vă cu duioşie şi iubire de situaţiile de suferinţă şi de slăbiciune în care se pot afla unii consacraţi şi mai ales luminând cu învăţătura voastră poporul lui Dumnezeu cu privire la valoarea vieţii consacrate în aşa fel încât să faceţi să-i strălucească frumuseţea şi sfinţenia în Biserică.

Încredinţez Mariei, Fecioara ascultării şi a contemplaţiei, prima ucenică a iubitului său Fiu, acest An al Vieţii Consacrate. Ei, fiică preaiubită a Tatălui şi îmbrăcată cu toate darurile de har, să privim ca model de nedepăşit de urmare în iubirea faţă de Dumnezeu şi în slujirea faţă de aproapele.

Recunoscător încă de acum împreună cu voi toţi pentru darurile de har şi de lumină cu care Domnul va binevoi să ne îmbogăţească, pe toţi vă însoţesc cu Binecuvântarea Apostolică.

Din Vatican, 21 noiembrie 2014, sărbătoarea Prezentării Sfintei Fecioare Maria

Franciscus

Note
¹ Scrisoarea apostolică Los caminos del Evangelio, către călugării şi călugăriţele din America Latină cu ocazia celui de-al V-lea centenar al evanghelizării noii lumi, 29 iunie 1990, 26.
² Sfânta Congregaţie pentru Călugări şi Institute Seculare, Călugării şi promovarea umană, 12 august 1980, 24.
³ Discurs adresat rectorilor şi studenţilor din Colegiile Pontificale şi Internatele din Roma, 12 mai 2014.
⁴ Omilie în sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu, 2 februarie 2013.
⁵ Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 6 ianuarie 2001, 43.
⁶ Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 87.
⁷ Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata, 25 martie 1996, 51.
⁸ E.S. J.M. Bergoglio, Intervenţie la Sinodul despre viaţa consacrată şi misiunea sa în Biserică şi în lume, a XVI-a Congregaţie generală, 13 octombrie 1994.