Abordând această temă a superiorităţii îngerilor faţă de oameni – sau poate că a superiorităţii oamenilor faţă de îngeri (?!) – nu vrem doar să ne oprim şi să reliefăm o dispută asupra inferiorităţii şi superiorităţii, ci şi să evidenţiem raportul ce există între îngeri şi oameni.

Din toate cunoştinţele pe care le avem ca revelate, din tot ceea ce credem şi mărturisim împreună cu Biserica, din tot ceea ce s-a scris şi am scris despre îngeri, se poate concluziona cu uşurinţă că îngerii sunt mereu cu cel puţin un pas înaintea noastră, sau, altfel spus, ne sunt superiori: ne-au precedat în creaţie, ne depăşesc în sfinţenie şi desăvârşire, cunoaşterea lor pune în umbră cunoaşterea celor mai străluciţi şi înţelepţi oameni. Cu toate acestea omul rămâne numai cu puţin mai prejos decât îngerii, după cum ne învaţă psalmistul şi împreună cu el autorul Scrisorii către Evrei: „Ce este omul că te gândeşti la el, sau fiul omului că îl iei în seamă? Cu puţin l-ai făcut inferior îngerilor, l-ai încununat cu măreţie şi cinste” (Ps 8,5-6; Evr 2,6-7). Însă omul, asemenea îngerilor căzuţi, a fost cel care nu a ştiut să-şi păstreze cinstea dobândită prin creaţie. Sfântul Vasile cel Mare, comentând cuvintele Psalmului 48 învaţă:

„Omul, în cinste fiind, n-a priceput; s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps 48,21). Cuvinte pline de durere! Omul, care-i numai cu puţin mai prejos de îngeri (cf. Evr 2,7), despre care şi Solomon a spus: „Mare lucru este omul şi de cinste este bărbatul milostiv” (Prov 20,6), acesta, din pricină că nu a înţeles, ci s-a supus patimilor trupului, s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor[1].

Dar ştim, credem şi mărturisim că acelaşi Dumnezeu creator l-a ridicat pe om din starea sa deplorabilă, prin misterul pascal al lui Cristos (cf. Evr 2,4-10) şi l-a făcut capabil în Duhul Sfânt să se ridice la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu (cf. Rom 8,14-17). În acest sens este şi învăţătura atribuită sfântului Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt, venind în sufletul omului, i-a dat viaţa, i-a dat nemurirea, l-a ridicat pe cel ce zăcea. Iar cel mişcat într-o mişcare veşnică de Duhul Sfânt, s-a făcut o vietate sfântă. Omul are, odată ce Duhul s-a sălăşluit în el, vrednicie de profet, de apostol, de înger, deşi e pământ şi cenuşă”[2].

Realităţile zilnice ne învaţă că două fiinţe stau împreună sau sunt aşezate împreună fie pentru că sunt complementare şi au nevoie de ajutor reciproc, fie pentru că sunt asemănătoare şi se regăsesc şi se oglindesc una în cealaltă, după cunoscutul dicton pares cum paribus facillime congregantur, fie pentru că sunt diferite, constituind aproape două extreme care sunt găsite împreună, conform proverbului extrema se tangunt. Îngerii şi oamenii sunt adesea „văzuţi” împreună pentru fiecare dintre aceste motive şi posibilităţi. Le evaluăm pe rând, convinşi fiind că analiza lor ne va descoperi şi o serie de legături între îngeri şi oameni.

Complementaritatea despre care vorbim aici, analizând primul motiv, nu presupune că noi am putea adăuga ceva fiinţei îngerilor sau că ei ar putea adăuga ceva fiinţei umane. Nu. Aici vedem necesitatea unui sprijin şi ajutor reciproc. Ce primim noi de la îngeri şi ce le putem oferi? Ce primesc ei de la noi şi ce le putem oferi? Cât de necesari le suntem noi lor şi cât de indispensabili ne sunt ei nouă? Sfânta Scriptură evidenţiază acest raport de ajutor reciproc atunci când învaţă: „De ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor până când avea să vină descendentul, căruia i-a fost făcută promisiunea. Ea a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor” (Gal 3,19); apoi „Voi aţi primit legea prin slujirea îngerilor şi nu aţi ţinut-o” (Fap 7,53); sau în alt loc Scriptura zice: „Cuvântul vestit de înger s-a dovedit sigur şi orice abatere şi neascultare a primit răsplata cuvenită” (Evr 2,2). Toate aceste texte ne învaţă că până la împlinirea timpurilor, când a venit descendentul şi Dumnezeu „ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr 1,2), care a moştenit un nume mai deosebit decât al îngerilor devenind mai presus decât ei (cf. Evr 1,4), legea dumnezeiască ne era comunicată prin îngeri: noi eram învăţaţi şi iniţiaţi prin intermediul lor. Reciprocitatea apare odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu când oamenii îl „experimentează” pe Dumnezeu într-un mod inaccesibil îngerilor. Acum e rândul oamenilor aflaţi în Biserică să-i „înveţe” pe îngeri, după cum mărturiseşte sfântul apostol Paul:

Mie, celui mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat acest har: să le vestesc păgânilor inefabila bogăţie a lui Cristos şi să le pun tuturor în lumină care este înfăptuirea misterului ascuns de veacuri în Dumnezeu, Creatorul a toate, pentru ca să fie făcută cunoscută acum principatelor şi puterilor cereşti, prin Biserică, înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri, după planul veşnic pe care l-a stabilit în Cristos Isus, Domnul nostru (Ef 3,8-11).

Totodată, după cum îngerii ne susţin şi ne ajută în înaintarea noastră spre cunoaşterea celor spirituale, revelându-ne tainele dumnezeieşti şi „vorbindu-ne” despre Dumnezeul pe care nimeni nu l-a văzut vreodată (cf. In 1,18), şi noi, oamenii, îi putem ajuta pe ei în cunoaşterea şi perceperea realităţilor pur materiale ale lumii noastre. Se spune despre îngeri că pot intra într-o comuniune lăuntrică atât de intimă cu noi, oamenii, încât „pot vedea prin ochii oamenilor ca şi când ar fi ai lor şi pot simţi cu oamenii bucuriile şi durerile provocate în ei de lumea sensibilă, aşa cum şi oamenii îşi pot însuşi de la îngeri o vedere mai inteligibilă în imaginile şi simbolurile lor”[3].

Dacă noi, vorbind despre îngeri, îi facem cunoscuţi şi credibili pe ei celor care nu au auzit sau nu cred în existenţa lor, la rândul lor, îngerii vin şi ne ajută să realizăm una dintre cele mai dificile cunoaşteri: cunoaşterea de sine, căci „într-adevăr, lucrul cel mai greu dintre toate pare a fi să te cunoşti pe tine însuţi. Că nu numai ochiul, care vede pe cele din afară de el, nu poate să se vadă pe el însuşi, ci chiar şi mintea noastră, care vede repede păcatul altuia, este zăbavnică în a-şi recunoaşte propriile ei păcate”[4]. Îngerii, sub imboldul Duhului Sfânt, fără de care nici ei nu pot face nimic, ne călăuzesc deseori spre cunoaşterea de sine, convinşi fiind că „cel care se cercetează cu pricepere pe sine însuşi poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu numai din alcătuirea cerului şi a pământului, cât şi din alcătuirea propriei noastre firi, aşa precum spune şi psalmistul: «Minunată s-a făcut ştiinţa ta către mine» (Ps 138,6), cu alte cuvinte, cunoscându-mă pe mine, am cunoscut covârşitoarea ta înţelepciune”[5].

După cum noi, oamenii, avem nevoie de îngeri, pentru că ei sunt trimişi de Dumnezeu ca să ne călăuzească pe calea vieţii şi să ne conducă paşii până vom intra în ţara cu un pământ nou şi cu un cer nou, şi trebuie să ascultăm de ei şi să le fim credincioşi (cf. Ex 23,20-21; Ap 21,1), tot aşa şi îngerii, mai ales cei din ultima triadă – căpeteniile, arhanghelii şi îngerii –, au „nevoie” de noi oamenii pentru că ei au fost creaţi mai ales pentru a se îngriji de noi şi de lumea noastră. Noi şi lumea în care trăim, ne mişcăm şi suntem, constituim „materia primă” a slujirii lor, până la împlinirea timpurilor când Fiul Omului va veni în gloria lui, împreună cu toţi îngerii şi se va aşeza pe tronul său de mărire să judece toate naţiunile (cf. Mt 25,31-32).

În toată această reciprocitate de ajutor şi de creştere în cunoaştere, trebuie subliniat că îngerii rămân totuşi cu un pas în faţă, căci, după învăţătura Sfintei Scripturi, în cele din urmă, noi vom deveni asemenea lor şi nu ei asemenea nouă, căci după moarte, când vom ajunge să fim pentru totdeauna cu Domnul (cf. 1Tes 4,16), într-o stare incoruptibilă şi nemuritoare, vom fi ca îngerii (cf. Mt 22,30). Aşadar, nu îngerii ajung prin desăvârşirea în Duhul Sfânt la vrednicia noastră, ci „omul, când ajunge la desăvârşire, este ridicat la vrednicia îngerilor”[6].

Dacă această complementaritate pe care am prezentat-o constituie primul motiv al raporturilor dintre îngeri şi oameni, un al doilea motiv este constituit din punctele comune dintre aceste fiinţe. Privind spre noi, îngerii descoperă trăsăturii prezente şi în fiinţa lor. Dar şi invers: oamenii, privind spre lumea fiinţelor spirituale, găsesc caracteristici comune. În această oglindire şi regăsire reciprocă evidenţiem mai întâi punctul comun al Creatorului şi al creaţiei: şi ei, şi noi, am fost creaţi de acelaşi Dumnezeu Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este mărturisirea noastră de credinţă: un singur Dumnezeu atotputernic este creatorul atât al celor văzute, cât şi al celor nevăzute[7]. Şi noi, şi ei, suntem opera lui Dumnezeu, care este „fericita fire, îmbelşugata bunătate, cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvânt şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată”[8]. Avem în comun creaţia, căci nici ei, şi nici noi, nu împărtăşim cu Dumnezeu veşnicia, el rămânând singurul fără început. Aici trebuie să subliniem că îngerii sunt iarăşi cu un pas înaintea noastră, precedându-ne în creaţie, căci „cele văzute şi percepute de simţurile noastre au luat început, au fost create, în urma celor nevăzute şi spirituale”[9].

Creaţi de acelaşi Dumnezeu, nici oamenii şi nici îngerii nu au fost lăsaţi pradă hazardului. De aceea, mai împărtăşim cu îngerii şi aceeaşi ocrotire providenţială pe care Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh o manifestă faţă de tot ce a creat, după cuvântul Scripturii: „Căci tu [Dumnezeule] iubeşti tot ceea ce există şi nu te dezguşti de nimic din ceea ce ai făcut, că dacă ai fi urât ceva, nu l-ai fi plăsmuit. Şi cum ar fi rămas ceva, dacă tu nu l-ai fi vrut? Sau cum s-ar fi păstrat ceva, dacă tu nu l-ai fi chemat? Ci tu cruţi totul, de vreme ce totul e al tău, stăpâne, iubitorule de suflete” (Înţ 11,24-26). Iubirea lui Dumnezeu, care nu-şi nimiceşte şi nici nu-şi urăşte propria creaţie, ci îi poartă de grijă, este surprinsă şi de sfântul apostol Paul atunci când învaţă: „[Dumnezeu] îndreaptă toate spre binele celor care-l iubesc pe el” (Rom 8,28). Această prezenţă ocrotitoare a lui Dumnezeu le este necesară atât îngerilor, cât şi oamenilor, căci „toată natura, în creaţie, fie că aparţine lumii vizibile, fie că aparţine lumii inteligibile, are nevoie pentru a subzista de solicitudinea divină”[10]. Iar în alt loc, acelaşi sfânt Părinte al Bisericii ne învaţă: „La Dumnezeu nimic nu-i neprevăzut, nimic nu-i neglijat. Pe toate le priveşte cu ochiul cel neadormit. Este de faţă lângă toţi şi lângă toate, dând mântuire [şi ajutor] fiecăruia”[11]. Toate acţiunile oamenilor şi ale îngerilor se desfăşoară sub privirea şi prezenţa lui Dumnezeu, căci el le este mereu prezent şi acţionează în ei şi prin ei ori de câte ori este necesar. Este important să subliniem că Dumnezeu este prezent atât timp cât există o colaborare a creaturilor cu el, atât timp cât prin caracterul şi alegerile lor creaturile nu-i resping harul şi ajutorul[12]; şi totodată, sesizarea prezenţei lui Dumnezeu şi a ajutorului său este mereu adaptată atât firilor noastre creaturale, cât şi necesităţilor noastre, ele diferind de la îngeri la oameni[13].

Împreună cu aceste puncte comune – creator, creaţie şi îngrijire providenţială – împărtăşim cu îngerii şi condiţia de slujitori ai aceluiaşi Dumnezeu, căci şi ei sunt „robi împreună cu noi”[14]. Bineînţeles, modul de îndeplinire al slujirilor este diferit la îngeri faţă de oameni, fiind adaptat stărilor şi locului pe care fiecare îl ocupă în creaţie şi în ierarhie: întrucât cunoaştem, credem şi mărturisim că Dumnezeu e ziditorul întregii lumi, deci e şi creatorul nostru şi al îngerilor, numai lui trebuie să ne închinăm şi să-i slujim[15].

Însă, spre deosebire de îngeri, omul nu este doar slujitor, ci este şi stăpân: şi aici ajungem la al treilea motiv al existenţei raporturilor dintre îngeri şi oameni: deosebirile. Dintre deosebiri am menţionat deja că omul este şi stăpân, nu doar slujitor: „îngerul e numai slujitor, slujitor al lui Dumnezeu şi al omului, pe când omul e şi stăpânitor (άρχον). Fără îndoială, prin slujirea oferită omului, şi îngerul contribuie la stăpânirea acestuia asupra materiei. Dar el e stăpânitor numai întrucât slujeşte omului”[16]. Mărturie despre acest adevăr dă şi autorul sacru atunci când învaţă:

Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!” (Gen 1,27-28)[17].

În această învăţătură a Scripturii întrezărim încă o deosebire care ne încurajează să susţinem că, în această privinţă, omul este cu un pas în faţa îngerilor. Este vorba despre crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „omul este, dintr-un punct de vedere, mai mult după chipul lui Dumnezeu decât îngerii. El are darul creator, cum nu-l au îngerii, dar şi misiunea grea de a spiritualiza lumea văzută. El are misiunea de a respinge tentaţiile trupului şi ale lumii şi, prin aceasta, de a transfigura natura materială”[18]. Ba mai mult, însuşi Dumnezeu arată demnitatea omului prin Fiul său, care pentru mântuirea lumii a luat prin întrupare chipul omului şi nu înfăţişarea îngerului. Mărturie despre acest adevăr dau primele două capitole din Scrisoarea către Evrei, învăţătură care evidenţiază superioritatea Fiului – om adevărat şi Dumnezeu adevărat – faţă de îngeri.

O altă deosebire esenţială pe care o putem constata este trupul, corporalitatea pe care noi o avem şi a cărei experienţă îi este străină îngerului, deşi în caz de necesitate, poate îmbrăca, temporar, un corp (cf. Tob 5). Constituie această diferenţă un avantaj pentru înger sau pentru om?

Ce poate avea omul în plus faţă de înger? Aş spune, cu o formulă rapidă, că are în plus minusurile. Viaţa omului e dramatică. E viaţa spiritului întrupat, adică a spiritului pus într-o condiţie foarte dificilă… În corp fiind noi dobândim prin efort ceea ce îngerul are prin natură. Avem o „temă” mai grea decât a „duhurilor slujitoare”, dar tocmai de aceea reuşita, dacă există, ne plasează dintr-o dată în postura de „parteneri” ai lui Dumnezeu (…) Există în definiţia omului un dat care face ca pariul lui existenţial să fie mult mai complicat, mai dur, mai greu de asumat. Dintr-o anumită perspectivă, existenţa corpului a putut fi descrisă ca o paradoxală şansă [pentru îngeri]… Dacă îngerii ar fi avut un corp, n-ar fi căzut atât de patetic. Corpul îşi transferă limitele şi asupra păcatului. Nu poţi cădea mai jos decât o îngăduie constituţia precară a cărnii. Îngerii însă, lipsiţi de „frâna” corporalităţii, au atins niveluri ale prăbuşirii de care omul nu e în stare. Spre deosebire de îngeri, omul nu poate deveni demon[19]. Paradoxal, privilegiul ontologic al omului e tocmai posesiunea unui corp şi misiunea lui (a omului) de a se mântui cu corpul acesta cu tot[20] (…) Îngerul e un vector, o indicaţie de traseu, o săgeată. Omul e o cruce: structura şi suferinţa lumii, adunate într-o singură imagine. Incapabil să psalmodieze neîntrerupt, incapabil să zboare, obligat, prin fire, să alterneze munca la grajduri cu rugăciunea, omul poate povesti îngerului ceva fără echivalent în lumea îngerească: cum să te mântuieşti prin răstignire[21].

Cu toate acestea trebuie să fim prudenţi în a ne etala „aparenta” superioritate căci, „deşi chipul lui Dumnezeu îl avem noi până azi mai mult decât îngerii, în asemănarea cu Dumnezeu am rămas, mai ales acum, cu mult mai prejos decât îngerii buni”[22].

Lista deosebirile poate continua reflectând asupra sfinţeniei şi desăvârşirii pe care le ating îngerii[23] şi care nouă ne sunt aproape imposibile; putem să evidenţiem şi cunoaşterea prin simţuri pe care o avem noi şi care îi este străină cu desăvârşire îngerului; nu lăsăm în afara dezbaterii nici faptul că oamenii au darul de a crea, dar pe care nu îl au şi îngerii. Dar mai presus de toate deosebirile şi asemănările, este important să evidenţiem că „numai împreună, lumea sensibilă, având drept coroană omul, şi lumea inteligibilă a îngerilor sunt un receptacol divin al revelării lui Dumnezeu şi al valorificării ei. Numai împreună, îngerii şi oamenii, pot înălţa o preamărire completă lui Dumnezeu”[24].

[1] Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, 250.

[2] Nu am găsit textul în operele studiate, dar el apare atribuit sfântului Vasile cel Mare în D. Stăniloae, ed., Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, VIII, EIBMBOR, Bucureşti 1979, 220-221.

[3] D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, EIBMBOR, Bucureşti 1997², 296.

[4] Vasile cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, IX, 6: SCh 26 bis, 512-513: Omilii la hexaemeron, 214-215.

[5] Vasile Cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, IX, 6: SCh 26 bis, 513; Omilii la hexaemeron, 215.

[6] Vasile Cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, IX, 6: SCh 26bis, 516-517; Omilii la hexaemeron, 217.

[7] DS 150.

[8] Vasile Cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, I, 2: SCh 26bis, 96-97; Omilii la hexaemeron, 16.

[9] Vasile cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, I, 5: SCh 26bis, 108-109; Omilii la hexaemeron, 21.

[10] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, VIII, 19: SCh 17bis, 312-313; Scrieri, 35.

[11] Vasile cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, VII, 5: SCh 26bis, 416-417; Omilii la hexaemeron, 169.

[12] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXVI, 61: SCh 17bis, 468-469; Scrieri, 76.

[13] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 326-327; Scrieri, 39.

[14] Vasile cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, IX, 6: SCh 26bis, 516-517; Omilii la hexaemeron, 217.

[15] Cf. Vasile cel Mare, Epistola 235, I: Scrieri, 485.

[16] D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 293. Cf. A. Pleşu, Despre îngeri, 36.

[17] Fără a dezvolta subiectul, menţionăm doar că omului nu i s-a spus că v-a stăpâni şi peste îngeri!

[18] D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 293.

[19] Această viziune este dezvoltată de I. Casian, Conférences, IV, 13: SCh 42, E. Pichery, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1955, 179.

[20] Această idee este dezvoltată de Grigore Palama. Cf. D. Stăniloae, ed., Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, VII, EIBMBOR, Bucureşti 1977, 468.

[21] A. Pleşu, Despre îngeri, 32-35.

[22] D. Stăniloae, ed., Filocalia, VII, 469.

[23] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 379-383; Scrieri, 53.

[24] D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 303.