Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Mass-media’ Category

Mass-media și vestea cea bună

Posted by Paxlaur pe 28/05/2017

ziare_mass-media

„Nu putem să plecăm de aici.
Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă.
Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

„Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3). Și nu putem să nu ne gândim în această Zi mondială a comunicațiilor sociale cât de mult ar putea să ne ajute mass-media să-l cunoaștem pe Dumnezeu. Însă sunt puțini cei care se ocupă cu răspândirea „veștii bune”: Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1). Noi înșine ne facem deseori vinovați de informațiile anticreștine pe care le răspândim.

Uneori suntem chiar ridicoli: ne temem de telefoanele ascultate, de emailurile urmărite, dar uităm de mesajul transmis prin propriul comportament. Mersul pe stradă, îmbrăcămintea, gesturile şi cuvintele, transmit la fel de mult ca emailurile sau pozele de pe facebook. Astăzi suntem toți, în fiecare clipă, emiţători şi receptori. Ce anume primim şi ce transmitem prin rețelele de socializare? Ce dăm mai departe: binele sau răul, frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna?

În mesajul sfântului părinte papa Francisc pentru această zi citim: „Vechii noștri părinți în credință vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mișcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acțiune și nu poate înceta să „macine” ceea ce primește, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm”. Noi ce măcinăm zi de zi: grâu sau neghină?

Și mai este un aspect: viteza cu care astăzi circulăm și „măcinăm” informația. Ne place viteza pentru posibilităţile pe care le oferă: ajungi repede la cei dragi; trimiţi uşor un gând frumos, o veste bună sau o imagine din locurile pe care le vizitezi; în aceeaşi zi poţi fi la Iaşi şi la Timişoara, la Paris şi la Roma. Viteza lumii, a noastră, devine din ce în ce mai năucitoare şi uneori ne simțim ca acei indieni pe care americanii i-au luat prima dată cu trenul şi i-au dus cu viteză. Când au ajuns la destinaţie îi grăbeau să se mişte, însă indienii stăteau neclintiţi. „Haideţi! Mişcaţi-vă! Plecăm!” Dar ei nimic. Nici nu se clinteau. „De ce nu mergeţi? Haideţi, mai avem cale de parcurs”. Iar unul dintre ei, încă uimit de viteza trenului, le-a zis: „Nu putem să plecăm de aici. Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă. Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

Măcinăm informații, neghină și grâu, cu o viteză năucitoare. Noi înșine ne mişcăm atât de repede uneori – chiar dacă nu ştim de fiecare dată încotro mergem – încât sufletul nu mai poate ţine pasul cu trupul şi rămâne undeva în urmă, neglijat. Să ne încetinim ritmul, altfel vom rata esențialul: viața veșnică, cunoașterea lui Dumnezeu!


Alege cu grijă informațiile care vrei să facă parte din viața ta
și, mai ales, străduiește-te să răspândești „Vestea cea bună”!
Macină grâu, nu neghină!


28 mai 2017 

† DUMINICA a 7-a a Paştelui
Sf. Gherman, ep.
Fap 1,12-14; Ps 26; 1Pt 4,13-16; In 17,1-11a

LECTURA I
Într-un cuget, stăruiau în rugăciune.
Citire din Faptele Apostolilor 1,12-14
După ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor, care se află aproape de Ierusalim, cât un drum în zi de sâmbătă. 13 Când au intrat, au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune. Erau: Petru şi Ioan, Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacob. 14 Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 26(27),1.4.7-8a (R.: 13)
R.: Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii.
sau:
Aleluia.

1 Domnul este lumina şi mântuirea mea,
de cine mă voi teme?
Domnul este apărătorul vieţii mele,
de cine mă voi înfricoşa? R.

4 Un lucru cer de la Domnul şi pe acesta îl caut:
să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele,
ca să privesc frumuseţea Domnului
şi să vizitez sanctuarul său. R.

7 Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem:
îndură-te de mine şi răspunde-mi!
8a Din partea ta îmi spune inima:
„Faţa mea căutaţi-o!” R.

LECTURA A II-A
Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi!
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru 4,13-16
Preaiubiţilor, întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui! 14 Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi! 15 Dar nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş sau hoţ sau răufăcător sau ca intrigant; 16 în schimb, dacă suferă ca un creştin, să nu se ruşineze, ci să-l glorifice pe Dumnezeu pentru acest nume!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Cf. In 14,18
(Aleluia) „Nu vă voi lăsa orfani, spune Domnul. Mă duc şi voi veni la voi şi se va bucura inima voastră”. (Aleluia)

EVANGHELIA
Tată, glorifică-l pe Fiul tău!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 17,1-11a
În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, 2 pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! 3 Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. 4 Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. 5 Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! 6 Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. 7Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, 8 căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. 9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. 11a Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine”.

Cuvântul Domnului

Anunțuri

Posted in Mass-media, Predici si meditatii, Ziua Mondiala a Comunicatiilor Sociale | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Să ne rugăm împreună pentru jurnaliști…

Posted by Paxlaur pe 06/10/2016

Posted in E bine de ştiut, Mass-media | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Reţeaua poate fi bine folosită pentru a face să crească o societate sănătoasă

Posted by Paxlaur pe 08/05/2016

Facebook_fara_paranteze

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 50-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

Comunicare şi milostivire: o întâlnire rodnică
8 mai 2016

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul Sfânt al Milostivirii ne invită să reflectăm asupra raportului dintre comunicare şi milostivire. De fapt, Biserica, unită cu Cristos, întrupare vie a lui Dumnezeu milostiv, este chemată să trăiască milostivirea ca trăsătură distinctivă a întregii sale existenţe şi acţiuni. Ceea ce spunem şi cum o spunem, fiecare cuvânt şi fiecare gest ar trebui să poată exprima compasiunea, duioşia şi iertarea lui Dumnezeu pentru toţi. Iubirea, prin natura sa, este comunicare, conduce la deschidere şi nu la izolare. Şi dacă inima noastră şi gesturile noastre sunt însufleţite de caritate, de iubirea divină, atunci comunicarea noastră va fi purtătoare a forţei lui Dumnezeu.

Suntem chemaţi să comunicăm ca fii ai lui Dumnezeu cu toţi, fără excludere. Îndeosebi, este caracteristic limbajului şi acţiunilor Bisericii să transmită milostivire, aşa încât să atingă inimile persoanelor şi să le susţină pe drumul spre plinătatea vieţii, pe care Isus Cristos, trimis de Tatăl, a venit să o aducă tuturor. Este vorba de a primi în noi şi de a răspândi în jurul nostru căldura Bisericii mame, pentru ca Isus să fie cunoscut şi iubit; acea căldură care dă substanţă cuvintelor credinţei şi care aprinde în predică şi în mărturie „scânteia” care le face vii.

Comunicarea are puterea de a crea punţi, de a favoriza întâlnirea şi incluziunea, îmbogăţind astfel societatea. Cât de frumos este a vedea persoane angajate să aleagă cu grijă cuvinte şi gesturi pentru a depăşi neînţelegerile, a vindeca amintirea rănită şi a construi pace şi armonie. Cuvintele pot face punţi între persoane, familii, grupuri sociale, popoare. Şi aceasta fie în mediul fizic, fie în cel digital. De aceea, cuvintele şi acţiunile să fie de aşa natură încât să ne ajute să ieşim din cercurile vicioase ale condamnărilor şi răzbunărilor, care continuă să atragă în capcană persoanele şi naţiunile şi care conduc la exprimarea cu mesaje de ură. În schimb, cuvântul creştinului îşi propune să încurajeze comuniunea şi, chiar şi atunci când trebuie să condamne cu fermitate răul, încearcă să nu frângă niciodată relaţia şi comunicarea.

Aşadar, aş vrea să invit toate persoanele de bunăvoinţă să redescopere puterea milostivirii de a însănătoşi relaţiile sfâşiate şi de a readuce pacea şi armonia între familii şi în comunităţi. Cu toţii ştim în ce mod vechile răni şi resentimentele prelungite pot face persoanele captive şi să le împiedice să comunice şi să se reconcilieze. Şi acest lucru este valabil şi pentru raporturile dintre popoare. În toate aceste cazuri milostivirea este capabilă să activeze un nou mod de a vorbi şi de a dialoga, cum a exprimat aşa de elocvent Shakespeare: „Milostivirea nu este o obligaţie. Coboară din cer ca răcorirea ploii pe pământ. Este o dublă binecuvântare: binecuvântare pentru cel care o dă şi pentru cel care o primeşte” (Neguţătorul din Veneţia, actul IV, scena I).

Este de dorit ca şi limbajul politicii şi al diplomaţiei să se lase inspirat de milostivire, care niciodată nu consideră pierdut nimic. Fac apel mai ales la cei care au responsabilităţi instituţionale, politice şi în formarea opiniei publice, pentru a fi mereu vigilenţi asupra modului de a se exprima faţă de cel care gândeşte sau acţionează în mod diferit şi chiar faţă de cel care poate că a greşit. Este uşor de a ceda tentaţiei de a exploata asemenea situaţii şi a alimenta astfel flăcările neîncrederii, fricii, urii. În schimb, e nevoie de curaj pentru a orienta persoanele spre procese de reconciliere şi tocmai această îndrăzneală pozitivă şi creativă oferă adevărate soluţii la conflicte vechi şi oportunitatea de a realiza o pace durabilă. „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire […] Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,7.9).

Cât aş vrea ca modul nostru de a comunica, precum şi slujirea noastră de păstori în Biserică, să nu exprime niciodată orgoliul mândru al triumfului asupra unui duşman, nici să-i umilească pe cei pe care mentalitatea lumii îi consideră perdanţi şi de aruncat! Milostivirea poate ajuta la îmblânzirea adversităţilor vieţii şi la oferirea de căldură celor care au cunoscut numai răceala judecăţii. Stilul comunicării noastre să fie de aşa natură încât să depăşească logica separării clare a păcătoşilor de cei drepţi. Noi putem şi trebuie să judecăm situaţiile de păcat – violenţă, corupţie, exploatare etc. – dar nu putem judeca persoanele, pentru că numai Dumnezeu poate citi în profunzime în inima lor. Este misiunea noastră să-l avertizăm pe cel care greşeşte, denunţând răutatea şi nedreptatea anumitor comportamente, cu scopul de a elibera victimele şi a ridica pe cel care a căzut. Evanghelia după sfântul Ioan ne aminteşte că „adevărul ne va elibera” (In 8,32). Acest adevăr este, în definitiv, însuşi Cristos, a cărui milostivire blândă este măsura manierei noastre de a vesti adevărul şi de a condamna nedreptatea. Este misiunea noastră principală de a afirma adevărul cu iubire (cf. Ef 4,15). Numai cuvinte rostite cu iubire şi însoţite de blândeţe şi milostivire ating inimile noastre, ale păcătoşilor. Cuvintele şi gesturile dure sau moraliste riscă să-i înstrăineze ulterior pe cei pe care am vrea să-i conducem la convertire şi la libertate, întărind sentimentul lor de refuz şi de apărare.

Unii cred că o viziune despre societate înrădăcinată în milostivire este în mod nejustificat idealistă sau excesiv de indulgentă. Dar să încercăm să ne gândim din nou la primele noastre experienţe de relaţie în sânul familiei. Părinţii ne-au iubit şi ne-au apreciat mai mult pentru ceea ce suntem decât pentru capacităţile şi succesele noastre. Părinţii vor, desigur, ceea ce este cel mai bun pentru copiii lor, dar iubirea lor nu este niciodată condiţionată de atingerea obiectivelor. Casa paternă este locul în care eşti primit mereu (cf. Lc 15,11-32). Aş vrea să-i încurajez pe toţi să se gândească la societatea umană nu ca la un spaţiu în care nişte străini concurează şi încearcă să se impună, ci mai degrabă ca la o casă sau o familie unde poarta este mereu deschisă şi se încearcă să se primească reciproc.

Pentru aceasta este fundamental a asculta. A comunica înseamnă a împărtăşi, iar împărtăşirea presupune ascultarea, primirea. A asculta este mult mai mult decât a auzi. A auzi se referă la domeniul informaţiei; în schimb, a asculta face trimitere la domeniul comunicării şi cere apropierea. Ascultarea ne permite să asumăm atitudinea corectă, ieşind din condiţia liniştită de spectatori, de utilizatori, de consumatori. A asculta înseamnă şi a fi capabili să împărtăşim întrebări şi îndoieli, să parcurgem un drum umăr la umăr, să ne eliberăm de orice prezumţie de atotputernicie şi să punem cu umilinţă propriile capacităţi şi propriile daruri în slujba binelui comun.

A asculta nu este niciodată uşor. Uneori este mai comod să ne prefacem că suntem surzi. A asculta înseamnă a acorda atenţie, a avea dorinţa de a înţelege, de a da valoare, a respecta, a păstra cuvântul altuia. În ascultare se consumă un soi de martiriu, o jertfire de sine în care se reînnoieşte gestul sacru săvârşit de Moise în faţa tufişului care ardea: a-şi scoate sandalele din picioare pe „pământul sfânt” al întâlnirii cu celălalt care îmi vorbeşte (cf. Ex 3,5). A şti să asculţi este un har imens, este un dar care trebuie invocat pentru a trece apoi la practicarea lui.

Şi e-mailurile, sms-urile, reţelele sociale, chat-urile pot fi forme de comunicare pe deplin umane. Nu tehnologia determină dacă este sau nu comunicarea autentică, ci inima omului şi capacitatea sa de a folosi bine mijloacele pe care le are la dispoziţie. Reţelele sociale sunt capabile să favorizeze relaţiile şi să promoveze binele societăţii, dar pot şi să conducă la o ulterioară polarizare şi diviziune între persoane şi grupuri. Mediul digital este o piaţă publică, un loc de întâlnire, unde putem fie să ne încurajăm, fie să ne înjosim reciproc, să ne angajăm într-o discuţie rodnică sau într-un linşaj moral. Mă rog ca Anul Jubiliar trăit în milostivire „să ne facă mai deschişi la dialog pentru a ne cunoaşte şi a ne înţelege mai bine; să elimine orice formă de închidere şi de dispreţ şi să elimine orice formă de violenţă şi de discriminare” (Misericordiae vultus, 23). Şi în reţea se construieşte o adevărată cetăţenie. Accesul la reţelele digitale comportă o responsabilitate faţă de celălalt, pe care nu-l vedem, dar este real, are demnitatea sa care trebuie respectată. Reţeaua poate fi bine folosită pentru a face să crească o societate sănătoasă şi deschisă la împărtăşire.

Comunicarea, locurile sale şi instrumentele sale au comportat o lărgire a orizonturilor pentru atâtea persoane. Acesta este un dar al lui Dumnezeu şi este şi o mare responsabilitate. Îmi place să definesc această putere a comunicării ca „proximitate”. Întâlnirea dintre comunicare şi milostivire este rodnică în măsura în care generează o proximitate care se îngrijeşte, întăreşte, vindecă, însoţeşte şi face sărbătoare. Într-o lume divizată, fragmentată, polarizată, a comunica folosind milostivire înseamnă a contribui la proximitatea bună, liberă şi solidară între fiii lui Dumnezeu şi fraţi în umanitate.

Vatican, 24 ianuarie 2016

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Diverse, Lecturi, Mass-media, Papa Francisc, Ziua Mondiala a Comunicatiilor Sociale | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Mulţumesc

Posted by Paxlaur pe 27/05/2013

Centenarul Revistei Lumina CrestinuluiAşa am fost învăţaţi şi aşa trebuie să fie mereu: să fii recunoscător pentru ceea ce primeşti şi să ştii să spui „Mulţumesc!”. Chiar dacă a trecut ceva timp de la un eveniment important pentru mine şi pentru acest blog, aduc acum o mulţumire publică pentru toate câte s-au petrecut la centenarul revistei Lumina Creştinului: mulţumesc din inimă pentru apreciere şi încurajare. În special mulţumesc celor care au organizat acea aniversare şi juriului care a acordat un premiu acestui blog. În articolul de mai jos sunt toate detaliile care contează, precum şi fotografii de la marele eveniment al Diecezei de Iaşi.

Centenarul revistei „Lumina creştinului” a fost marcat sâmbătă, 18 mai 2013, la Iaşi, printr-o întâlnire cu prietenii şi colaboratorii revistei şi printr-o Liturghie de mulţumire. Fiind în preajma Zilei Comunicaţiilor Sociale, celebrată în Biserică la 12 mai, s-a amintit şi acest eveniment, prin întâlnirea operatorilor şi simpatizanţilor mass-media din Dieceza de Iaşi.

Alături de PS Petru Gherghel, PS Aurel Percă şi de pr. Cornel Cadar, responsabil al Oficiului pentru Comunicaţii Sociale, au fost prezenţi peste 20 de preoţi, 3 diaconi şi 40 de laici şi persoane consacrate: redactori, tehnoredactori, colaboratori, studenţi în anii pastorali, fotografi, tipografi ai revistei, operatori şi simpatizanţi mass-media din Dieceza de Iaşi.

Prima apariţie a revistei „Lumina creştinului” a fost în ianuarie 1913; revista a apărut cu mici întreruperi până în anul 1948, fiind reluată într-o nouă serie în ianuarie 1990.

La întâlnirea din ziua de 18 mai s-au rememorat momentele importante pe care le-a trăit revista „Lumina creştinului” şi au fost amintiţi cei care au trudit la înfiinţarea ei, la scrierea articolelor, la aşezarea lor în pagină, la tipărirea şi la distribuirea publicaţiei. Toţi cei care au lucrat după 1990 au fost invitaţi să se numere printre participanţii la acest jubileu, precum şi cititorii revistei şi cei care au sprijinit şi distribuit revista.

La subsolul catedralei a fost organizată o expoziţie de reviste „Lumina creştinului”, incluzând numerele semnificative (din perioada 1913-2013). Cu ocazia centenarului a fost lansat un DVD care cuprinde în format electronic toate apariţiile revistei, Liturghia celebrată în luna ianuarie, ca mulţumire pentru cei o sută de ani ai revistei, emisiunea realizată la Radio Maria despre centenar şi un fişier PowerPoint cu aspecte din istoria acestei publicaţii. Totodată, pentru acest eveniment, a fost tipărită şi o carte, intitulată „Lumina creştinului” – o sută de ani.

Începând cu ora 10.00, după rugăciunea rostită de PS Petru Gherghel, s-a dat startul primului moment al întâlnirii, cu prezentarea din partea pr. Cornel Cadar, actualul redactor al revistei „Lumina creştinului”, a unui PowerPoint despre revistă. Pr. Cadar a vorbit despre începutul revistei, despre contextul apariţiei, despre cei care au trudit la realizarea ei şi despre etapele prin care a trecut revista de-a lungul celor o sută de ani.

În cel de-al doilea moment al întâlnirii, cei prezenţi au fost invitaţi să împărtăşească experienţa pe care au avut-o în legătură cu revista, propuneri şi sugestii cu privire la viitorul ei. Pr. Grigore Duma a vorbit despre modul cum a fost editată revista după anul 1989; pr. Anton Despinescu a vorbit despre transportarea tipografiei la Beiuş, în anul 1948; pr. Anton Dancă a vorbit despre importanţa pentru Sfinţia sa a colecţiei revistei „Lumina creştinului”, pe care familia o ascundea de comunişti; Cristina Koch Smeu a vorbit despre beneficiile revistei şi despre experienţa scrierii unui articol în această revistă; PS Aurel Percă, fiind primul redactor al revistei după 1989, a vorbit despre relansarea revistei; pr. Ştefan Lupu, director al Editurii „Sapientia” şi fost redactor, a amintit de sfatul tatălui său, care-i spunea că trebuie să citească mult, pentru că va veni timpul în care comunismul va trece şi că vor fi mulţi care vor dori să citească, dar nu va fi cine să scrie; PS Petru Gherghel, care a susţinut reapariţia revistei după 1989 şi a încurajat editarea ei în mod constant, a vorbit despre susţinerea revistei şi despre recunoştinţa faţă de înaintaşi; pr. Francisc Fărcăşel a amintit despre colecţia de reviste pe care o avea acasă şi care l-a îmbogăţit sufleteşte; Antonius Cuba a scos în evidenţă importanţa revistei în viaţa creştinilor catolici din Dieceza de Iaşi şi a amintit de revista laicilor pe care dumnealui a susţinut-o, iar astăzi articole specifice acesteia se regăsesc în „Lumina creştinului”. O mărturie deosebită a fost aceea dată de Eduard Lisacoschi, dumnealui fiind unul dintre cei care a ajutat ca voluntar la împachetarea şi distribuirea revistei înainte de 1948. A amintit şi de voluntariatul pe care îl făceau copiii prin împărţirea revistei la ieşirea din biserică. Toţi vorbitorii au exprimat aprecierile faţă de revista „Lumina creştinului”, care a fost şi se speră să rămână o lumină pentru multe suflete.

În cel de-al treilea moment, ca mulţumire au fost oferite diplome şi daruri celor prezenţi care au trudit la editarea revistei în perioada de după 1989. Într-un chip deosebit, cei doi episcopi l-au felicitat pe pr. Cornel Cadar pentru toată munca depusă la editarea revistei „Lumina creştinului”, oferind pentru Editura „Presa Bună” o plachetă cu o diplomă omagială de onoare, prin care se aduce „un pios omagiu fondatorului, Mons. dr. Anton Gabor, şi tuturor celor care au contribuit la desăvârşirea acestui forum de informare şi formare a conştiinţei creştine şi civice, precum şi un prinos de recunoştinţă colectivului redacţional de astăzi”.

În cel de-al patrulea punct, pr. Iosif Dorcu a prezentat decernarea premiilor la concursurile „Cea mai bună revistă”, „Cel mai bun site” şi „Cel mai bun blog”. La concurs au fost luate în calcul în special înscrierile făcute în urma scrisorii de invitaţie trimisă prin poştă sau email şi a anunţului publicat pe site-ul ercis.ro, site-urile şi blogurile trebuind să corespundă tipului specificat de pagină web. Comisia de jurizare a fost alcătuită din pr. Iosif Dorcu, pr. Adrian Blăjuţă, pr. Petru-Sebastian Tamaş, ing. Silviu Dogariu şi Ovidiu Bişog.

La concursul „Cea mai bună revistă” au participat şapte reviste din Dieceza de Iaşi: „Biserica şi viaţa”, a Decanatului de Bacău; „Drum spre lumină”, a Parohiei Mărgineni; „Raze de speranţă”, a Parohiei „Isus, Bunul Păstor” din Roman; „Ecouri din Vale”, a Parohiei Valea Mare; „Glasul Bisericii”, a Parohiei Buruieneşti; „Paşi spre fericire”, a Parohiei „Fericitul Ieremia Valahul” din Roman şi „Calea cea mică”, a Institutului „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”.

După o cercetare amănunţită a juriului (în care s-au analizat: hârtia, claritatea scrisului, tehnoredactarea, claritatea imaginilor, originalitatea articolelor, implicarea credincioşilor în scriere, regăsirea realităţilor locale, ortografie, greşeli gramaticale, constanţa rubricilor, consistenţa articolelor, alegerea fonturilor, aplicare pentru publicul ţintă, aranjarea în pagină, calitatea coperţilor, numărul de pagini – constanţă, frecvenţă, inserarea datelor în caseta tehnică) s-a făcut un clasament şi au fost premiate primele trei. Pe locul întâi a ieşit revista „Biserica şi viaţa” a Decanatului de Bacău. Locul al doilea a fost ocupat de revista „Paşi spre fericire” a Parohiei „Fericitul Ieremia Valahul” din Roman, iar locul al treilea, revista „Glasul Bisericii”, a Parohiei Buruieneşti.

La concursurile „web”, „Cel mai bun site” şi „Cel mai bun blog”, au fost înscrise 44 de site-uri (ale instituţiilor, parohiilor, asociaţiilor, congregaţiilor, seminariilor şi şcolilor catolice) şi opt bloguri (la ambele concursuri analizându-se existenţa mesajului creştin, designul, tehnologiile folosite, frecvenţa actualizărilor, caracterul interactiv al comunicării cu vizitatorii, un motor de căutare, originalitatea informaţiilor publicate, numărul de vizitatori, înregistrări audio-video). Deoarece acestea sunt diferite în funcţie de publicul spre care se îndreaptă şi de ceea ce ele prezintă, s-a luat decizia să se premieze cel mai bun site după trei categorii şi un singur blog (care are şi caracteristicile unui blog). Astfel, la categoria „site parohial” a fost premiat site-ul http://www.pfib.ro, al Parohiei „Fericitul Ieremia” din Bacău; la categoria „viaţa consacrată” a fost distins site-ul http://www.ofmcapucini.ro, al Fraţilor Minori Capucini, iar la categoria „institute de educaţie” premiul a fost acordat site-ului http://www.itrc.ro, al Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi. „Cel mai bun blog” a fost considerat blogul „Prea târziu te-am iubit…” (www.paxlaur.ro), realizat de pr. Laurenţiu Dăncuţă, formator la Institutul Teologic „Sfântul Iosif” din Iaşi.

În centrul întâlnirii a fost Liturghia solemnă de la ora 12.30, celebrată de PS Petru Gherghel şi PS Aurel Percă, avându-i alături pe pr. Cornel Cadar, redactor al revistei „Lumina creştinului”, şi pe pr. Adrian Blăjuţă, redactor colaborator al aceleiaşi reviste, împreună cu alţi 22 de preoţi prezenţi cu ocazia centenarului.

La omilie, PS Petru Gherghel, subliniind importanţa decretului despre mijloacele de comunicare socială, „Inter mirifica”, a Conciliul Vatican II, a scos în evidenţă rolul pozitiv al mijloacelor de comunicare, dar şi pericolele care pot surveni dacă aceste instrumente sunt folosite în mod abuziv şi negativ. Totodată a evidenţiat importanţa revistei „Lumina creştinului” în cei o sută de ani de existenţă. Preasfinţitul a amintit de recunoştinţa care trebuie purtată Mons. Anton Gabor, fondatorul publicaţiei „Lumina creştinului”, şi „pentru cei care i-au stat alături, l-au urmat în grija pentru această candelă luminoasă şi aşezăm pe altar eforturile celor ce au preluat munca de redactare a revistei în noi condiţii şi cu un nou avânt”. În încheierea predicii, Preasfinţitul a spus: „Cinste celor ce iubesc menirea de a fi vestitorii cuvântului şi multiplicatorii luminii. Cinste tuturor care au iubit şi iubesc lumina lui Cristos, Lumina creştinului!„.

După celebrarea liturgică şi după poza de grup din faţa catedralei vechi, la subsolul catedralei „Sfânta Fecioară Maria, Regină” a fost organizată o agapă frăţească, prilej pentru cei prezenţi de a se cunoaşte mai bine şi de a depăna amintiri despre „Lumina creştinului”.

A fost o zi în care toţi i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru cei care au susţinut şi au promovat revista şi pentru cei care răspândesc mesajul său prin toate mijloacele moderne de comunicare. Totodată a fost conştientizată importanţa mass-meda şi marele bine pe care revista „Lumina creştinului” l-a adus şi îl aduce în viaţa cititorilor.

„Dea Dumnezeu ca această «Lumină» să pătrundă până în cea din urmă locuinţă unde se află un catolic, spre a-i aminti ceva despre credinţă, despre datoriile lui, şi astfel să-şi dea bine seama de ceea ce trebuie să facă spre a se putea mântui” (din primul număr al revistei „Lumina creştinului” – ianuarie 1913).

Textul este preluat de pe http://www.ercis.ro

Aici puteţi vedea fotografii de la evenimentul ERCIS: centenarul revistei Lumina creştinului!

Posted in Diverse, Mass-media | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Jertfa nu este o necesitate, ci o posibilitate de a refuza compromisul!

Posted by Paxlaur pe 18/04/2013

– De ce este necesara jertfa in viata crestina?

JertfaViaţa creştină nu presupune în mod necesar jertfa. A fi creştin nu înseamnă automat a te jertfi. Există creştini – unii doar cu numele, alţii chiar foarte buni – care trăiesc fără să simtă această presiune a jertfei sau a jertfirii. Jertfa apare ca o consecinţă a iubirii, a credinţei şi a fidelităţii. Doar cel care vrea să-şi trăiască cu integritate vocaţia de creştin ajunge să treacă şi la numite jertfe, sacrificii, renunţări. Cine iubeşte începe să se jertfească pe sine, după modelul lui Cristos. De altfel, iubirea necondiţionată, iubirea totală are şi această caracteristică a jertfei, a disponibilităţii de a suferi pentru cel drag, de a renunţa la orice doar pentru ca celuilalt să-i fie mai bine. La fel şi credinţa atunci când este puternică aduce cu sine disponibilitatea de a te jertfi în acele situaţii în care ai de ales între a fi fidel adevărurilor de credinţă sau a te compromite. Aici fidelitatea şi credinţa merg împreună şi dacă e să ne gândim la jertfele unor creştini făcute tocmai pentru a nu-şi trăda principiile creştine este suficient să facem câţiva paşi înapoi, în apropiatul timp istoric al comunismului şi să vedem cum în închisorile de la Sighet, de la Jilava şi în multe altele au murit, s-au jertfit în iubire, credinţă şi fidelitate oameni ca mons. Ghica sau ca episcopul Anton Durcovici sau ca mulţi alţii. Jertfa nu este atât o necesitate a creştinului, ci o posibilitate de a refuza compromisul: oamenii de caracter mereu sunt nevoiţi să facă jertfe pentru a rămâne integri din toate punctele de vedere.

– Jertfa ne-o cere Dumnezeu sau o oferim noi din generozitate?

Cu toţii ştim acest adevăr: când un lucru e impus, când ceva se face cu forţa, valoarea lui este mult mai mică. Micile noastre jertfe pe care le facem sau, în cazul martirilor, jertfa supremă a vieţii, nu sunt făcute pentru că Dumnezeu vrea să ne fie nouă rău, să suferim, să renunţăm, ci trebuie făcute într-o perspectivă de speranţă. Să ne gândim la un misionar, preot sau laic. Deja a făcut o jertfă prin faptul că a ales să plece într-o ţară îndepărtată. Face jertfe zilnice prin condiţiile în care trăieşte, prin pericolele la care se expune. Însă pentru unii dintre misionari vine ziua unei jertfe supreme, jertfa vieţii, pe care o face tocmai în speranţa că mărturia sa va da rod, că oamenii vor vedea curajul său în faţa morţii şi vor înţelege că doar credinţa şi iubirea îţi pot oferi această tărie. Aşa cum se spunea încă din primele secole ale creştinismului: sângele martirilor este sămânţa creştinilor.

Aş vrea să adaug că Dumnezeu nu este sadic. Deloc. Nu ne cere jertfe inutile, grele. Dumnezeu nu cere niciodată mai mult decât putem oferi. Dumnezeu nu se bucură când vede suferinţă, mai ales când cei mici, nevinovaţi suferă. Dumnezeu iubeşte binele, sănătatea, viaţa. Ne vrea bine pe toţi. Jertfele sunt un răspuns al omului la generozitatea lui Dumnezeu, la jertfirea sa de sine. Pentru că înainte de a ne jertfi noi, înainte de a suferi noi, însuşi Dumnezeu s-a întrupat în Isus Cristos şi s-a dat pe sine la moarte: s-a umilit până la moarte şi încă moartea pe cruce.

– Ce putem jertfi?

Orice om poate jertfi absolut orice. Nimeni nu este atât de sărac încât să spună „eu nu am nimic de oferit, eu nu am nimic de jertfit”. Putem oferi din ceea ce avem sau din ceea ce suntem. Putem oferi iubire, timp, credinţă, dar şi lucruri materiale. Poate ar trebuie să precizăm încă de la început: nu se numeşte jertfă renunţarea la ceea ce este surplus. Jertfă este atunci când renunţi la ceva ce chiar ţi-ar fi necesar, dar simţi că un altuia îi este şi de mai mare trebuinţă. Ca să fie jertfă, trebuie să simţi că dai, că faci ceva, că te dezlipeşti de ceva. O jertfă care nu se simte până în adâncul inimii, nu este o adevărată jertfă. Este diferenţă între acţiunile de binefacere, între filantropie, şi jertfă: una este să dai din ceea ce ai din abundenţă şi alta este să dai din ceea ce poate şi ţie îţi lipseşte sau să-ţi dai propria viaţă.

Dacă ne întrebăm ce putem jertfi, putem să luăm ca puncte de reper faptele de milostenie pe care ni le învaţă Catehismul Bisericii. Ne putem jertfi făcând faptele de milostenie sufletească care sunt:

  1. a sfătui pe cei ce sunt în îndoială;
  2. a învăţa pe cei neştiutori;
  3. a dojeni pe cei păcătoşi;
  4. a mângâia pe cei mâhniţi;
  5. a ierta celor ce ne-au supărat;
  6. a suferi cu răbdare nedreptatea;
  7. a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

După cum putem face jertfe şi prin faptele de milostenie trupească, fapte care sunt tot în număr de şapte. Acestea sunt:

  1. a da de mâncare celor flămânzi;
  2. a da de băut celor însetaţi;
  3. a îmbrăca pe cei goi;
  4. a adăposti pe străini;
  5. a vizita pe cei bolnavi;
  6. a vizita pe cei închişi;
  7. a îngropa pe cei morţi.

Însă cred că ştim deja acest lucru şi l-am experimentat: nimeni nu va jertfi niciodată nimic dacă nu are în el acea dragoste de Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele. Dragostea este izvorul şi puterea oricărui sacrificiu. Fără aceasta căutăm doar propriul bine, doar comoditatea şi confortul.

Cresc meritele/harurile pe masura jertfelor?

În evanghelie Isus ne asigură: „oricine va părăsi case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (Mt 19,29)”. În filmul „Gladiatoul”, pe care mulţi dintre noi l-am văzut, este o replică chiar la început: „ceea ce faceţi pe acest pământ are ecou în veşnicie”.  Putem spune că nimic nu se pierde: totul are ecou în veşnicie, totul se notează în cartea vieţii. Dumnezeu nu rămâne dator şi răsplăteşte cu siguranţă pe fiecare.

La această întrebare aş vrea să fac două precizări: jertfele nu trebuie făcute ca un fel de presiune pe care o putem exercita asupra lui Dumnezeu pentru a dobândi haruri. Nu putem spune: „Doamne, uite, eu am făcut asta şi asta. Acum dă-mi cutare şi cutare!”. Nu trebuie să facem jertfe cu gândul că-l vom putea, să spunem, şantaja pe Dumnezeu sau că-l vom putea condiţiona.

Iar a doua precizare este legată de discreţia jertfelor noastre (în afară de cele care fără de voia noastră devin mediatizate!). Trebuie să ştim că meritele sunt mult mai mici (ca să nu spun inexistente) când anumite lucruri se fac de ochii lumii. Jertfa are această caracteristică a bobului de grâu care moare în întunericul pământul, nevăzut şi neştiut de nimeni şi de acolo, din întuneric, dă roadele cele mai frumoase. Aşa trebuie să fie jertfele noastre: discrete, nu ţipătoare. Este ceea ce ne spune Isus în Evanghelie atunci când vorbeşte despre rugăciune, pomană sau post: să nu ştie stânga ce face dreapta, să nu vadă lumea, să nu te arăţi oamenilor, ci singurul care să ştie să fie Tatăl care cunoaşte şi vede toate şi care ne va răsplăti, care ne va da belşug de haruri (cf. Mt 6,1-18). Iar harurile sale nu sunt pe măsura jertfelor noastre, ci mult, mult mai mari: pe măsura inimii şi generozităţii sale infinite.

– Lacomi de haruri nepregatite pt noi, ne hazardam la jertfe nechibzuite.

În această afirmaţie tocmai aţi rostit un adevăr care este neglijat sau cel puţin uitat în zilele noastre. Noi oamenii părem să nu mai avem două caracteristici esenţiale: cunoaşterea de sine şi simţul măsurii. Acestea două – cunoaşterea de sine şi simţul măsurii – sunt esenţiale pentru roadele jertfelor noastre. Trebuie să fim conştienţi că există o măsură în toate, că excesul sau abuzul pot duce la dezastre spirituale. Şi nu doar spirituale.

Trebuie să ştim că omenirea nu are nevoie de acte de martiraj inutil sau de eroism ieftin. Omenirea are mai degrabă nevoie de oameni care să trăiască normal şi să facă mici gesturi, pe care le putem numi pe drept jertfe, dar gesturi prin care să ajute cu adevărat. Excesul, de orice fel, dăunează grav! Aşa cum ştim nu cantitatea, mărimea, bogăţia, forţa faptelor noastre contează, ci iubirea cu care le facem. Să punem iubire în ceea ce facem şi viaţa noastră va deveni o jertfă plăcută Domnului. Fără iubire nu contează nimic, absolut nimic. Jertfele făcute fără iubire sunt paradă, expoziţie, atât.

Să nu uităm acest adevăr: Dumnezeu nu ne cere nimic peste puterile noastre. Iar în tot ceea ce ne cere, vrea să punem mai întâi iubire. Restul sunt detalii, paradă!

Nicio jertfă fără iubire. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Din interviul acordat pentru postul
Radio Maria România

18 aprilie 2013

Posted in Predici si meditatii, Radio Maria România | Etichetat: , , , | 6 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: