Arhive pentru ‘Sfânta cruce’

Ultimul loc…

Ultimul loc nu e în ultimul rând, nu e undeva în spate, ci pe cruce. Sau cât mai aproape de ea.

Ultimul loc nu e slăbiciune, ci curaj. Mare curaj. E mai ușor să alegi și să trăiești în primul rând – fără să te uiți la cei din spate și la ceea ce lași în urma ta! -, decât să ai curajul să alegi și să trăiești în ultimul loc, la periferie, de unde se vede lumea așa cum e. Toată lumea, nu doar pe cei din primul rând, nu doar spectacolul. Lumea, privită din ultimul loc, se vede fără înflorituri.

Ultimul loc contează doar atunci când e o alegere izvorâtă din smerenie și credință. Dacă te-ai trezit acolo fără să alegi, fără să fii smerit și fără să ai un bob de credință, ultimul loc devine un coșmar. Din ultimul rând se vede și se trăiește totul. De acolo se vede degradarea omului și a umanității. Și nu e suportabil să vezi mizeria și decăderea lumii fără har! Roagă-te să auzi vocea Celui care singur te poate trezi, elibera și transforma.

Ultimul loc este pentru cei în a căror inimă iubirea este mai puternică decât egoismul: ei nu mai au nimic de pierdut pentru că au dat deja totul. Asemenea lui Cristos. Și acum îl au pe el și le este suficient!

Ultimul loc este pentru sufletele pline de har. De acolo, din ultimul rând, se vede că harul este mai puternic și mai eficace decât păcatul. Este zgomotos păcatul, dar harul învăluie cu puterea sa urletele lumii și le transformă în liniște, în pace. Harul este silențios, dar niciodată absent din inima celui smerit.

Ultimul loc ne pune într-o bună companie. Acolo, în ultimul loc, este Cristos. Acolo e Maria. Acolo sunt sfinții. Acolo sunt oamenii cu adevărat mari. Da, poate că ultimul loc nu asigură succesul, dar asigură prezența lui Cristos. Și e suficient! Pentru că tocmai el este legătura inseparabilă dintre alegerea ultimului loc și faptul că cei din urmă vor fi cei dintâi. Nu acum. Nu azi. Dar vine ziua cea nouă. Cristos este garanția. A fost primul care a ales ultimul loc: crucea. El nu dă lecții de smerenie, el este smerenia.

Merită să medităm aceste texte biblice și un text din Magisteriul papei Benedict al XVI-lea:

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 14,1.7-14
Într-o sâmbătă, Isus a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor, ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. ⁷ Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, le-a spus celor invitaţi această parabolă: ⁸ „Când eşti invitat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine ⁹ şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. ¹⁰ Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!»; şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! ¹¹ Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. ¹² Iar celui care l-a invitat i-a spus: „Când dai un prânz sau un ospăţ, nu-i invita pe prieteni, nici pe fraţi, nici rudele, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi asta să-ţi fie răsplata! ¹³ Dimpotrivă, când dai o masă, invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi ¹⁴ şi vei fi fericit, pentru că ei nu au cu ce să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepţi!”

Cuvântul Domnului

Citire din cartea lui Ben Sirah 3,17-18.20.28-29
Fiule, împlineşte-ţi cu blândeţe lucrările tale şi vei fi iubit de omul plăcut Domnului! ¹⁸ Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! ²⁰ Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili. ²⁸ Nu este leac pentru pericolul trufiei, căci planta nelegiuirii s-a înrădăcinat în ea. ²⁹ Inima celui priceput consideră parabola şi urechea celui ascultător este dorinţa celui înţelept. O inimă înţeleaptă şi prevăzătoare va evita păcate şi va avea succes dacă va lucra cu dreptate.

Cuvântul Domnului

Papa Benedict al XVI-lea, Deus caritas este, nr. 34-35:
În imnul carității (cf. 1Cor 13), sfântul Paul ne învață că slujirea carității este mereu mai mult decât o simplă activitate: „Și dacă toată averea mea aș da-o ca hrană săracilor, și dacă mi-aș da trupul să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic” (v. 3). Acest imn trebuie să fie magna charta a întregii slujiri ecleziale. În el sunt rezumate toate reflecțiile despre iubire pe care le-am dezvoltat în această enciclică. Acțiunea concretă rămâne insuficientă dacă, în ea, iubirea față de om nu este perceptibilă, o iubire care se hrănește din întâlnirea cu Cristos. Participarea profundă și personală la nevoile și suferințele altuia devine astfel un mod de a mă uni cu el: pentru ca darul să nu-l umilească pe celălalt, trebuie să-i dau nu doar ceva de la mine, ci pe mine însumi, trebuie să fiu prezent în dar în calitate de persoană.
Această modalitate justă de a sluji îl face umil pe cine lucrează. El nu asumă o poziție de superioritate față de celălalt, chiar dacă situația acestuia din urmă poate la un moment dat să fie mizerabilă. Cristos s-a așezat pe ultimul loc din lume – crucea – și, tocmai prin această umilință radicală, ne-a răscumpărat și ne ajută mereu. Cine poate să ajute recunoaște că tocmai în felul acesta a fost ajutat și el. Faptul de a putea ajuta nu este nici meritul său, nici un titlu de mândrie. Această datorie este un har. Cu cât mai mult cineva se deschide față de alții, cu atât mai mult va înțelege și își va însuși cuvântul lui Cristos: „Suntem slujitori nefolositori” (Lc 17,10). Într-adevăr, el recunoaște că acționează nu datorită unei superiorități sau unei mai mari eficiențe personale, ci pentru că Domnul îi dăruiește lucrul acesta. Uneori, numărul prea mare de necesități și limitele propriei acțiuni ar putea să-l expună la tentația descurajării. Dar atunci îl va ajuta tocmai faptul de a ști că el nu este, în definitiv, decât un instrument în mâinile Domnului; el se va elibera astfel de pretenția de a trebui să realizeze, personal și singur, îmbunătățirea necesară a lumii. În mod smerit, va face ceea ce îi este posibil să facă și, cu umilință, va încredința ceea ce mai rămâne de făcut Domnului. Dumnezeu guvernează lumea, și nu noi. Noi îi oferim doar serviciile noastre, atât cât putem, și până când ne dă putere. Dar a face ceea ce este posibil, cu forța de care dispunem, aceasta este datoria care îl menține pe bunul slujitor al lui Isus Cristos mereu în mișcare: „Iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14).

28/08/2022 1 5

Discursul despre suferință

Dacă suferința și crucea
sunt grele de purtat
chiar și atunci când ne rugăm,
cât de greu trebuie să fie
atunci când nu te rogi?!
Suferința fără rugăciune
se transformă în disperare!

„Isus a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie. Și le spunea aceasta în mod deschis. Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe”, pentru că discursul despre suferință nu voia să facă parte din viața lui. Nimeni nu iubește suferința, moartea. Nimeni nu se bucură de durere, de boală. Și totuși acestea fac parte din viața noastră. Suferim în corpul nostru, suferim împreună cu cei dragi, suferim pentru cunoscuți și necunoscuți.

De ce suferim? Cât să mai suportăm suferințele?

Suferința devine o povară în plus pentru un creștin practicant, pentru cel care se roagă zi de zi, participă la sfânta Liturghie, la sacramente. Cum să-ți explici că deși te rogi și-l iubești pe Dumnezeu și pe aproapele și faci doar binele totuși suferi?! De ce nu face Dumnezeu un miracol pentru cei care-l iubesc?! De ce nu intervine să-i scape de boală, de suferință, de lacrimi? Este atât de greu să vezi împreună rugăciunea și suferința… Pare inexplicabil!

Și totuși, în evanghelia vedem că Isus, cel care a făcut doar bine tuturor, le spune ucenicilor: „Fiul Omului trebuie să sufere multe”. Isus începe un dialog cu apostolii și le vorbește tocmai despre suferință, despre pătimirile sale, despre ceea ce avea să i se întâmple la Ierusalim. Și nu vorbește despre o simplă suferință, ci despre suferințe „multe”, despre faptul că avea să fie ucis. Iar noi știm că l-au ucis răstignindu-l pe cruce, o suferință groaznică precedată de biciuire, încoronare cu spini, batjocură. Nu este întâmplătoare expresia: „Va trebui să sufere multe”. A suferit mult… a murit! Iar Cristos, mai mult decât oricine, mai mult decât noi toți, era omul rugăciunii, era omul care a făcut doar bine. În Cristos, care a trăit o viață desăvârșită, s-au întâlnit rugăciunea și suferința și din această întâlnire a izvorât pentru noi viața cea nouă: prin el și de la el am primit har peste har!

Rugăciunea și suferința: o întâlnire misterioasă! Însă înainte de a se întâlni în viața noastră, ele și-au dat întâlnire în viața lui Cristos. Să privim la el și să ne umplem de speranță că împreună cu el vom învia și noi. El nu ne vorbește doar despre suferință și cruce, ci și despre înviere. Și așa cum el a înviat din morți, așa cum el a biruit suferința, răul, moartea, la fel și noi, împreună cu el și prin el, vom birui durerea. Nici suferința, nici răul, nici moartea, nu vor avea ultimul cuvânt, ci viața. Să îmbrățișăm cu toată convingerea această speranță, mai ales în acele momente când ne este greu să ne rugăm și să suferim. Să ne amintim că rugăciunea sădește în inima noastră speranța, o speranță care nu dezamăgește niciodată. Și dacă suferința și crucea sunt grele de purtat chiar și atunci când ne rugăm, cât de greu trebuie să fie atunci când nu te rogi?! Suferința fără rugăciune se transformă în disperare! Să mulțumim pentru darul rugăciunii: este forța noastră în orice încercare.

Susține blogul și proiectele Paxlaur! (Detalii AICI: PROIECTELE PAXLAUR. Și AICI: Proiectul lunii februarie: COPILUL BOLNAV)

Pentru un COPIL BOLNAV (proiectul lunii februarie 2022)

Dacă vrei să ajuți, poți susține proiectele Paxlaur destinate copiilor bolnavi prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com. Sau: Banca Transilvania: în RON: RO53BTRLRONCRT0378224401 în EURO: RO03BTRLEURCRT0378224401. Dăncuță Laurențiu. Vă mulțumesc!

€10.00

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 8,27-33
În acel timp, Isus şi discipolii săi au plecat spre satele Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe discipolii săi, spunându-le: „Cine spun oamenii că sunt eu?” ²⁸ Iar ei i-au spus: „«Ioan Botezătorul», alţii, «Ilie», iar alţii, «Unul dintre profeţi»”. ²⁹ Atunci, el i-a întrebat: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Răspunzând, Petru i-a spus: „Tu eşti Cristosul!” ³⁰ Şi le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el. ³¹ Atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. ³² Şi le spunea aceasta în mod deschis. Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe. ³³ Iar el, întorcându-se şi privindu-şi discipolii, l-a certat pe Petru şi a spus: „Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor!”