Arhive pentru ‘Sfânta cruce’

Crucea! Discursul crucii nu este făcut din cuvinte goale…

Isus e ajutat sa isi duca cruceaCrucea a exercitat puterea sa de atracție asupra între­gului pământ și a făcut-o folosindu-se nu de mijloace impunătoare din punct de vedere uman, ci de aportul unor oameni mai puțin dotați. Discursul crucii nu este făcut din cuvinte goale, ci din Dumnezeu, din adevărata religie, din idealul evanghelic în aspectul său genuin, din judecata viitoare. Această învățătură i-a schimbat pe inculți în oameni culți. Din mijloacele folosite de Dumnezeu, se vede că cele nebune înaintea lui Dum­nezeu sunt mai înțelepte decât înțelepciunea oamenilor și că cele slabe sunt mai tari decât puterea umană.
În ce sens sunt mai tari? În sensul că crucea, în ciuda împotrivirii oamenilor, s-a afirmat pe tot pământul și a atras la sine toți oamenii. Mulți au încercat să suprime numele Celui Răstignit, dar au obținut efectul contrar. Acest nume a înflorit tot mai mult și s-a dezvoltat mereu. Dușmanii, în schimb, au pierit și au căzut în ruină. Erau ființe vii care se războiau cu un mort și, cu toate aces­tea, nu l-au putut învinge. De aceea, atunci când un păgân îi spune unui creștin că este în afara vieții, spune o prostie. Atunci când mi se spune că sunt nesăbuit datorită credinței mele, mă convinge că sunt cu mult mai înțelept decât el, care se consideră înțelept. Atunci când crede că sunt slab, nu-și dă seama că el este cel slab. Filozofii, regii și, pentru a spune așa, toată lumea care se pierde în mii de treburi nu pot nici măcar să-și imagineze ceea ce au putut să facă vameșii și pescarii prin harul lui Dumnezeu.
Gândindu-se la acest fapt, Paul exclama: Slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât toți oamenii (1Cor 1,25). Această frază este în mod clar divină. De fapt, cum le putea veni în minte celor doisprezece săr­mani oameni, cu atât mai mult că erau ignoranți, care își petrecuseră viața pe lacuri și fluvii, să întreprindă o asemenea operă? Ei poate că niciodată nu intraseră într-un oraș sau într-o piață. Atunci, cum puteau să creadă că vor înfrunta tot pământul? Faptul că erau fricoși și timizi este afirmat clar de cel care a scris viața lor fără a masca nimic și fără a ascunde defectele lor, ceea ce constituie cea mai bună garanție de adevăr a relatărilor sale. Acesta relatează că, atunci când Cris­tos a fost arestat, după atâtea minuni făcute, toți apos­tolii au fugit iar conducătorul lor l-a tăgăduit.
Atunci, cum se explică faptul că toți aceștia, atunci când Cristos încă mai era în viață, nu au știut să reziste în fața câtorva iudei, iar apoi, el fiind mort și înmor­mântat și, conform necredincioșilor, neînviat, deci nefiind în stare să vorbească, au primit de la el atâta curaj încât să se avânte în mod victorios împotriva lumii întregi? Nu ar fi trebuit mai curând să spună: „Acum ce să facem? Nu s-a putut salva pe sine, cum ne va putea apăra pe noi? Nu a fost capabil să se ocrotească pe sine, cum va putea să ne întindă mâna, mort fiind? În viață nu a reușit să cucerească nici măcar o națiune, și noi, numai cu numele său, va trebui să cucerim lumea? Nu ar fi ceva nebunesc nu numai să se angajeze într-o asemenea lucrare, ci chiar și numai de a o gândi?”
De aceea, este evident că, dacă nu l-ar fi văzut înviat și nu ar fi avut o dovadă incontestabilă a puterii sale, nu s-ar fi expus la atâta risc.

(Textul este din Omiliile asupra Scrisorii întâi către Corinteni
ale sfântului Ioan Crisostomul, episcop,
Omil. 4, 3.4: PG 61, 34-36,
Slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât tăria oamenilor)

Crucea în public şi în privat

Crucifix_slujire Mt 20_25_28Răsunetul mediatic a cuprins decizia ministrului-preşedinte bavarez, Markus Söder. De la 1 iunie în toate edificiile publice din land apare o cruce în sala de intrare: tribunale, birouri administrative, comisariate de poliţie, şcoli şi instituţii publice. Semn religios şi identitar, „crucea nu este numai parte integrantă a religiei noastre, ci aparţine şi fundamentelor statului nostru”, „expresie a unei amprente istorice şi culturale”.

Sunt numeroase criticile: de la constituţionalişti la partidele de opoziţie, de la opinia publică la reprezentanţii protestantismului. Însă – şi asta a surprins pe unii – şi din partea episcopilor şi a lumii catolice. Într-un interviu la Süddeutsche Zeitung (30 aprilie), cardinalul Reinhard Marx, episcop de München, a spus că „crucea nu este un semn de identitate a unei ţări sau a unui stat”, este mai degrabă „un semn de opoziţie faţă de violenţă, faţă de nedreptate, faţă de păcat şi faţă de moarte, dar nu faţă de alţi oameni”.

În Bavaria, dar mai înainte la Bruxelles şi la Roma

Imaginea crucii în public a provocat adesea discuţii. În 2011, o sentinţă a Curţii europene a drepturilor omului a dat dreptate guvernului italian: expunerea crucifixului nu lezează libertatea cetăţeanului. Concluzie care răsturna o sentinţă precedentă (nu a Marii Camere, ci a tribunalului obişnuit, tot de la Curtea europeană) care în schimb condamna Italia să scoată din şcoli semnul religios.

Judecătorii au recunoscut că crucifixul nu era un element de îndoctrinare, ci se încadra „în limitele discreţionalităţii de care dispune Italia în cadrul obligaţiilor sale de a respecta, în exerciţiul pe care-l asumă în domeniul educaţiei şi al învăţământului, dreptul părinţilor de a garanta instruirea conform cu propriile convingeri religioase şi filozofice”.

Episcopii şi Sfântul Scaun au exprimat satisfacţia lor şi de la lumea politică a venit sprijinul pentru o referinţă de valoare şi de identitate.

Cu câteva decenii înainte, în 1938, Pius al XI-lea exprima contrarietatea sa hotărâtă faţă de un semn care putea să facă aluzie la crucea creştină, în timp ce o contrazicea: crucea nazistă a naţional-socialiştilor germani. Cu ocazia vizitei lui Hitler la Roma (2 mai) oraşul era presărat de simbolul aliatului german al ducelui. Într-o audienţă, papa a spus că se întâmplau „lucruri triste, foarte triste, şi de departe şi de aproape de noi; lucruri foarte triste; precum faptul de a împodobi Roma cu însemnele unei alte cruci, care nu este crucea lui Cristos”.

Ce leagă evenimente aşa de distante şi aparent contradictorii?

Mântuire pentru toţi nu identitate a câtorva

Ştiinţa comunicării (şi mai înainte teologia) ne-au învăţat să distingem între semn (material), referent (crucea) şi semnificaţie (crucea mântuitoare a lui Cristos).

În Bavaria semnul face referinţă la referent, dar nu la semnificaţia religioasă. Reducerea crucii la identitate culturală creează problemă.

La Strasbourg semnul face referinţă la referent şi la semnificaţie, dar nu este considerat un impediment pentru exercitarea libertăţii religioase. Semnificaţia religioasă a crucii include libertatea şi nu este acceptabil ca un tribunal să afirme contrariul.

La Roma semnul este diferit, dar face aluzie la referent şi este contradictoriu faţă de semnificaţia spirituală. Nu se contrapune crucea unui popor crucii Bisericii. Dincolo de diferenţele timpurilor şi contingenţelor, semnificaţia spirituală este cea care conduce evaluarea eclezială.

Folosire instrumentală şi populistă

Întorcându-ne în Bavaria, un glas protestant ca acela al lui Katrin Güring-Eckardt subliniază: „crucea nu este o decorare murală”. „Ca tineri creştini suntem şocaţi şi preocupaţi”.

Federaţia Tineretului Catolic şi Tineretul Evanghelic denunţă instrumentalizarea simbolului creştin faţă de fricile în faţa milionului de refugiaţi, în mare parte musulmani, admişi în ţară în ultimii ani (în ţară trăiesc cinci milioane de musulmani dintre care două milioane au naţionalitate germană).

Foarte critic şi cardinalul Marx (crucea este „semnul pentru o societate care primeşte, care integrează, care regăseşte încredere în ea însăşi”, desigur nu unul care exclude şi condamnă alte credinţe) şi episcopul L. Schick. Mai favorabil faţă de lege este episcopul R. Voderholzer.

Polemica se situează în cadrul bătăliei electorale de acum iminente în land unde dreapta politică (Alternative für Deutschland – AfD) ameninţă hegemonia tradiţională a CDU (democraţia creştină locală). La recentele alegeri naţionale CDU a pierdut 10% şi s-a prăbuşit la 38%, AfD porneşte de la 12% dar speră să capitalizeze stimulentul de dreapta şi xenofob din Europa (şi din Italia) constrângând CDU la o alianţă de guvern. Populaţia s-a declarat favorabilă pentru această măsură cu 56%. Împotrivă sunt 38%. Însă la nivel statal rezultatele se răstoarnă: 64% împotrivă, 36% pentru.

Semnul crucii

Crucea nu este numai o imagine. Este şi un semn pe care credinciosul îl face pe el însuşi. Păstrarea semnificaţiei spirituale a crucii lui Isus este garantată mai mult de practica credincioşilor decât de confruntările cu autorităţile publice. „Ne obişnuim să trăim într-o societate care pretinde să se lipsească de Dumnezeu, în care părinţii nu-i mai învaţă pe copii să se roage nici să-şi facă semnul crucii. Eu vă întreb – a spus papa Francisc la audienţa generală din 5 martie 2014 -, copiii voştri, pruncii voştri ştiu să-şi facă semnul crucii? Gândiţi-vă. Nepoţii voştri ştiu să-şi facă semnul crucii? I-aţi învăţat asta? Gândiţi-vă şi răspundeţi în inima voastră… Această obişnuire cu comportamente necreştine şi comode ne insensibilizează inima!”.

Discuţia publică poate să fie utilă pentru a relua înţelegerea unuia dintre marile şi sfintele semne ale credinţei creştine. Este unul dintre riturile antice ale Bisericii. Se poate găsi şi în civilizaţii destul de precedente: în Mesopotamia, în China, în tradiţia pre-columbiană. Dar a devenit progresiv un semn propriu-zis creştin.

În primele comunităţi ebraico-creştine referinţa era la Tav din cartea lui Ezechiel, forma ultimei litere din alfabetul ebraic care îl indică pe Dumnezeu, aşa cum va fi după aceea omega, ultima literă din alfabetul grec. Un semn mesianic, care indica numele lui Dumnezeu primit în momentul Botezului.

În cadrul grecesc Tav devine Tau, interpretat drept crucea lui Cristos, subiect de glorie şi de răscumpărare. Expresie a unei puteri care dă crucii un caracter cosmic.

La începutul secolului al III-lea acest semn, făcut cu un singur deget pe frunte, devine pecete de neşters pentru catecumeni, semn al consacrării lor. Exorcism şi armă ofensivă împotriva celui rău şi a puterilor lumii. Semnul pe frunte se îmbogăţeşte cu o suflare pe mână, aşa cum denunţă Iulian apostatul.

Între timp, semnul pe frunte se extinde pe faţă (frunte, urechi şi nări), tot cu un singur deget. Evlavia populară extinde folosirea sa şi lărgeşte gestul: crucea este făcută pe frunte, gură şi inimă. Ambroziu din Milano dă mărturie despre o altă modalitate: pe frunte, inimă şi braţe.

Între Botez şi dreapta credinţă

Criza monofizită, adică nerecunoaşterea dublei naturi a lui Isus, deschide la folosirea a două degete în gest. Şi cele trinitare care au urmat de a folosi trei degete. Semnul alunecă de la atestarea botezului la apărarea dreptei credinţe. Identitatea creştinului îşi are izvorul în relaţia cu Treimea.

Formele cele mai mari (marele semn al crucii) şi cele mai mici (micile semne pe frunte şi pe faţă) se amestecă tot mai mult, însă marele semn se impune. În două forme. Este trasat pe sus (frunte) în jos (inimă) cu o variantă succesivă: de la umărul stâng la cel drept sau de la cel drept la cel stâng.

Orientul creştin a menţinut folosirea celor trei degete, în timp ce în Occident, graţie tradiţiei benedictine, se foloseşte mâna întreagă cu degetele unite.

Au existat şi sunt posibile derive. Prima este de a transforema acest semn în trăsătură opozantă împotriva celorlalte confesiuni creştine şi astăzi, tot mai mult, împotriva altor credinţe, îndeosebi islamul. A doua este de a forţa semnificaţia în sensul magic. Pentru aceasta tradiţia protestantă respinge folosirea semnului crucii, chiar dacă anglicanii o menţin în liturgie şi metodiştii şi în practica personală.

În tradiţia catolică au rămas fie semnele mici (de exemplu, înainte de citirea evangheliei în liturgie încă este folosită tripla însemnare pe frunte, pe buze şi pe inimă) fie marele semn (pe frunte „în numele Tatălui”, pe inimă „al Fiului”, pe umărul stâng şi drept „al Sfântului Duh”), cu „Amin”-ul final.

Te învăluie în întregime

Catehismul Bisericii Catolice recomandă asta cu căldură: „Creştinul îşi începe ziua, rugăciunile şi acţiunile cu semnul Crucii, «în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin». Cel botezat îşi închină ziua Slavei lui Dumnezeu şi invocă harul Mântuitorului, care îi îngăduie să acţioneze în Duh ca fiu al Tatălui. Semnul Crucii ne întăreşte în ispite şi în greutăţi” (nr. 2157).

Romano Guardini, în Sfintele semne, scria în 1927: „Când faci semnul crucii, fă-l bine. Nu aşa grăbit, stâlcit, aşa încât nimeni nu înţelege ce vrea să însemne. Nu, un semn al crucii corect, adică încet, larg, de la frunte la piept, de la un umăr la altul. Simţi cum el te îmbrăţişează în întregime? Aşadar reculege-te bine; primeşte în acest semn toate gândurile şi tot sufletul tău, în timp ce el se desfăşoară de la frunte la piept, de la un umăr la altul. Atunci tu îl simţi: te învăluie în întregime, trup şi suflet, te cuprinde, te consacră, te sfinţeşte. De ce? Pentru că este semnul totalităţii şi este semnul răscumpărării. Pe cruce Domnul nostru ne-a răscumpărat pe toţi. Prin cruce el îl sfinţeşte pe om în totalitatea sa, până în ultimele fibre ale fiinţei sale”.

(De Lorenzo Prezzi,
http://www.settimananews.it, 6 iunie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro

Crucea: frumusețe și măreție

cruce sfanta_isus cristos rastignit
O, dar preaprețios al crucii! Ce strălucire apare pri­virii! Toată frumusețea și toată măreția. Copac frumos și plăcut la privit și la gust, și nu imagine parțială a binelui și a răului, ca acela din Eden.
Este un copac care dă viața, nu moartea, luminează, nu întunecă, deschide calea spre paradis, nu alungă din el. Pe acel lemn urcă Cristos, ca un rege pe carul său triumfal. Îl învinge pe diavol, stăpânul morții, și elibe­rează neamul omenesc de sclavia tiranului.
Pe acel lemn urcă Domnul, ca un luptător viteaz. Este rănit în bătălie la mâini, la picioare și la coasta divină. Însă cu acel sânge vindecă vânătăile noastre, adică natura noastră rănită de șarpele veninos.
Mai înainte am fost uciși de lemn, acum însă prin lemn recuperăm viața. Mai întâi am fost înșelați de lemn, acum însă prin lemn îl alungăm pe șarpele viclean. Schimbări noi și extraordinare! În locul morții ne este dată viața, în locul stricăciunii, nemurirea, în locul necinstei, gloria.
De aceea, nu fără motiv exclamă sfântul Apostol: În ce mă privește, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cris­tos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume (Gal 6,14). Acea înțelepciune înaltă, care a înflorit din cruce, a făcut zadarnică înțelepciunea mân­dră a lumii și nebunia sa arogantă. Bunurile de orice fel, care ne-au venit din cruce, au eliminat germenii ticălo­șiei și răutății.
La începutul lumii, numai figurile și semnele pre­mergătoare ale acestui lemn aduceau la cunoștință și indicau marile evenimente ale lumii. Într-adevăr, fii atent, oricine ai fi tu, care ai dorință mare de a cunoaște. Oare nu printr-un lemn neînsemnat a evitat Noe pentru sine, pentru fiii și soțiile lor și chiar pentru animale, catas­trofa potopului, decretată de Dumnezeu?
Gândește-te la toiagul lui Moise. Oare nu a fost un simbol al crucii? A schimbat apa în sânge, a devorat șerpii vrăjitorilor, a lovit marea și a împărțit-o în două, apoi a readus apele mării la cursul lor normal și i-a înecat pe dușmani, i-a salvat însă pe cei care erau poporul legitim.
Așa a fost și toiagul lui Aron, simbol al crucii, care a înflorit într-o singură zi și l-a revelat pe preotul legitim.
Și Abraham a prefigurat crucea atunci când l-a legat pe fiu pe grămada de lemne. Moartea a fost ucisă de cruce și Adam a fost readus la viață. Fiecare apostol a fost preamărit prin cruce, fiecare martir a fost încoronat cu ea și fiecare sfânt a fost sfințit de ea. Prin cruce, ne-am îmbrăcat în Cristos și ne-am despuiat de omul cel vechi. Prin cruce, noi, oi ale lui Cristos, am fost adu­nați într-un unic staul și suntem destinați pentru lăcașu­rile veșnice.

Din Discursurile sfântului Teodor Studitul
Crucea prețioasă și dătătoare de viață a lui Cristos
Disc. la adorarea crucii: PG 99, 691-694.695.698-699