Când am văzut acea replică dată de om lui Zeus – tu, un zeu, ceri ajutor de la mine -, cadrul respectiv, cu un Zeu care se îndreaptă spre om să fie ajutat, îmi aminteşte de un episod din istoria omenirii. Este vorba despre momentul când Dumnezeu făcut om în Isus Cristos se duce la Ioan, la râul Iordan, ca să fie botezat. Era întâlnirea dintre Dumnezeu şi om, iar omul, simţindu-l pe Dumnezeu în faţa sa, i-a spus: „Eu am nevoie de tine şi tu vii la mine?!”…

Se pare că Dumnezeu, acest Dumnezeu despre care noi ştim că este atotputernic, care este creatorul a toate şi în faţa căruia deseori îngenunchem şi-i cerem ajutorul, uneori chiar imposibilul pe care-l dorim realizat printr-o minune, ei bine, acest Dumnezeu are nevoie de noi, de oameni.

E destul de greu de imaginat un Dumnezeu atotputernic, creatorul a toate, care să aibă nevoie de noi, fiinţe mici, fragile. Dacă aş avea de susţinut un examen la teologie dogmatică şi aş afirma că „Dumnezeu are nevoie de oameni, că-i sunt necesari” şi m-aş opri aici, aş pica examenul şi aş fi şi acuzat de erezie. Însă aș vrea să mă explic, pentru că într-adevăr este erezie să spui că Dumnezeu ar avea nevoie de oameni pentru sine, că nu-şi este suficient sieşi. Însă nu este erezie să spui că Dumnezeu are nevoie de oameni pentru ceilalţi oameni, pentru această lume.

Pare paradoxal: noi – şi această lume ce parcă stă să se clatine şi să se scufunde – avem nevoie de Dumnezeu şi iată că astăzi Dumnezeu vine şi spune, aşa cum i-a spus cândva şi Botezătorului: „Am nevoie de tine!” Se uită şi spre noi şi ne spune: „Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului”. Şi poate că în noi se naşte imediat întrebarea: din mine, Doamne?! Chiar și din mine?! Găseşte pe altul mai bun: eu sunt păcătos, eu nu am calităţile necesare, eu nu ştiu să fac cutare sau cutare lucru etc. Şi iată cum omul, adică noi, deseori, l-am trimis pe Dumnezeu l-a plimbare. L-am refuzat.

Însă Dumnezeu insistă aşa cum a insistat mereu şi îşi va alege oameni aşa cum i-a ales de-a lungul istoriei. Cum a privit cândva spre Zaharia şi Elisabeta şi spre copilul lor Ioan, astăzi priveşte spre noi şi ne spune: „Iar tu vei fi profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului să pregăteşti căile sale, pentru a da poporului său cunoştinţa mântuirii”. A avut nevoie de Ioan Botezătorul şi l-a ales. Are nevoie de cei 16 tineri diaconi, care peste câteva zile, mai exact vineri, 29 iunie, aici în catedrală, vor spune „Da, vreau să slujesc Biserica şi omul cu ajutorul lui Dumnezeu” și vor fi hirotoniți preoți. Are nevoie de dvs. dragi familii care cultivaţi valorile creştine. Are nevoie de oamenii maturi şi de bătrâni, de copii şi tineri plini de credinţă şi speranţă. Dumnezeu mereu alege oameni, din cei mai simplii, şi le încredinţează misiuni deosebite, mai ales atunci când vede că istoria tinde să o ia pe o cale greşită, că timpurile au nevoie de o revigorare. Astfel a ales un om ca sfântul Francisc de Assisi sau cum a fost Carol Boromeu. A avut nevoie Dumnezeu de un Ioan Paul al II-lea care a strigat la timpul potrivit: „Nu vă temeţi, deschideţi porţile inimilor voastre lui Cristos!”. A avut nevoie de episcopul nostru martir Anton Durcovici care ne-a arătat, în timpul prigoanei comuniste, că viaţa este mai tare decât moartea şi că în faţa răului nu trebuie să faci compromisuri. A preferat să fie omorât prin înfometare în închisoarea comunistă de la Sighet decât să-şi trădeze omul, Biserica şi pe Dumnezeu.

Dar Dumnezeu nu are nevoie numai de oameni speciali. Sau putem spune altfel: în ochii Domnului fiecare om este special. Nu doar sfinţii trecuţi în calendar, nu doar preoţii sau persoanele consacrate, nu doar cei care se căsătoresc, toţi suntem speciali în ochii săi şi fiecăruia ne încredinţează o misiune.

Da, Dumnezeu are nevoie de om. De noi. De mine. De tine care poate acum te gândeşti că eşti cel mai păcătos. Deseori, mai ales în timpul sfintei liturghii, la prefacere sau în alte momente, când mă uit spre ostie sau spre tabernacol, am impresia că-l văd pe Cristos cum priveşte către unul sau altul şi-i spune: „Am atât de multă nevoie de tine! Te rog, dă-mi o şansă. Am nevoie de tine ca să-l salvez pe x, y, z… Am nevoie de tine ca să ajung în cutare inimă!” Şi-l văd pe Domnul cum stă cu mâna întinsă şi cerşeşte un om, o inimă de om… Astăzi se uită la tine, e cu mâna întinsă spre tine. Ce faci? Îl laşi pe Dumnezeu să stea cu mâna întinsă şi-i întorci spatele?! Iar?!

De ce are Dumnezeu nevoie de tine, de noi?

1. Dumnezeu are nevoie de om pentru că vrea să ajungă la ceilalţi. Dacă avem familii în care Dumnezeu nu există sau pentru care Dumnezeu nu există, aceasta se întâmplă pentru că nu este cineva în acea familie care să-l prezinte, care să-l recomande, care să-l arate aşa cum este el într-adevăr, un Tată purtător de grijă, şi nu acel Dumnezeu pe care din când în când – şi de cele mai multe ori în batjocură – îl prezintă mass-media.

Dacă Dumnezeu nu este prezent în viaţa unora, indiferent din ce categorii sociale fac parte, indiferent ce activităţi desfăşoară, se datorează faptului că nu a fost cineva, că nu este cineva – poate chiar noi nu am fost acel cineva – care într-o zi să-i fi vorbit despre Dumnezeu şi să-l fi făcut cunoscut pe Isus Cristos, omul-Dumnezeu plin de iubire şi atotputernic, şi nu „Cel neputincios”, cum îl desconsideră insistent unii sau „Cel împotriva omului” cum îl prezentau comuniştii. Poate chiar noi nu am fost acei oameni care l-am fi putut face pe Dumnezeu actual, ca să nu se mai spună despre el că este cineva de acum două-trei mii de ani, sau chiar mai mult de atât, cineva învechit, care oricum nu mai face faţă cerinţelor omului modern. Trebuia să fim noi cei care să spunem: Dumnezeu este cel de astăzi, e actual, e cel care şi în această duminică, aşa cum a făcut timp de mii de ani, continuă să aleagă oameni, să facă pentru ei şi prin ei pentru întreaga lume minuni, să binecuvânteze lumea, omul. Da, cineva trebuie să strige și astăzi că Dumnezeu e actual, cel mai actual!

Dacă există biserici care au rămas goale, biserici în care nu se mai celebrează şi nu mai este prezent Isus Euharisticul acest lucru este pentru că într-o zi un om – preot sau laic – a refuzat să colaboreze cu Dumnezeu, i-a întors spatele celui ce-i spunea: „Am nevoie de ajutorul tău”. Avem biserici goale pentru că nu mai avem oameni care „să-l ţină de vorbă pe Dumnezeu”, să-i vorbească de la inimă la inimă.

2. De ce ar mai avea nevoie Dumnezeu de om? Are nevoie pentru că e plin de iubire şi trebuie să reverse această iubire. La ce ne-ar folosi să avem o inimă mare, capabilă de iubire nemărginită ce i-ar putea cuprinde pe toţi oamenii, dacă nu am găsi măcar un om, un singur om, care să aibă nevoie de iubirea noastră?! La ce i-ar folosi lui Dumnezeu că ne iubeşte pe fiecare dacă toţi îi întoarcem spatele?! Are nevoie de oameni care să stea cu faţa la el, de oameni care să se lase iubiţi de el, de oameni care să nu-i dispreţuiască iubirea care a mers până la jertfa supremă. Cu siguranţă am întâlnit toţi oameni care au fost părăsiţi de iubirea vieţii lor: chipul lor, durerea lor, ne pot aminti de durerea şi mâhnirea lui Dumnezeu. Când cineva este părăsit – şi mai ales dacă iubea nespus acea persoană care i-a spus: „Nu am nevoie de iubirea ta! Nu vreau să te mai văd! Nu vreau să mai faci parte din viaţa mea”… şi a plecat – suferinţa pe care o trăieşte oglindeşte suferinţa lui Dumnezeu atunci când este respins de om. Nimic nu-l doare mai tare pe Dumnezeu decât suferinţa pe care i-o producem când întoarcem spatele iubirii sale şi-i spunem că nu avem nevoie de iubirea lui, că noi preferăm păcatul…

3. Are nevoie de oameni, pentru că fiind mare, cel mai mare, preferă lucrurile mici. Are nevoie de toţi… dar în special îi caută pe cei mici, dar cu inimă mare. I-a ales pe Zaharia şi Elisabeta din care să se nască Ioan; și pe Maria, din care să se nască Isus, pentru că el îi preferă pe cei mici care ascund în ei o inimă mare, o inimă capabilă de gesturi măreţe.

Şi fiind astăzi sărbătoarea „Naşterea sfântului Ioan Botezătorul”, aş vrea să mai adaug un lucru esenţial: Dumnezeu are nevoie de un om în care să se regăsească smerenia lui Ioan Botezătorul, un om care să nu se pună pe sine în lumină, ci pe ceilalţi şi în special pe Dumnezeu. „Eşti tu Cristos?” l-au întrebat pe Ioan. Iar evanghelistul notează că el imediat a mărturisit şi nu a tăgăduit: „Nu sunt eu Cristos… În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”. Da, astăzi Dumnezeu caută un om care să îndrăznească să rostească din nou una dintre cele mai înălţătoare fraze din Biblie care pare să nu mai găsească ecou astăzi într-o lume avidă de putere şi care cântă doar „tot mai sus!”. Şi anume acele cuvinte ale botezătorului: „Acela trebuie să crească iar eu trebuie să mă micşorez!”. Da, un om care să fie smerit, care să înveţe atât pentru el cât şi pentru ceilalţi umilinţa, care să nu dorească să urce peste ceilalţi doar ca să ajungă el sus, doar pentru a fi el cineva.

Dumnezeu are nevoie de om, de mine, de tine, de noi care ne gândim că suntem prea slabi, nevrednici, prea păcătoşi ca Dumnezeu să vină şi să ceară ajutorul nostru. Nu-i adevărat. Nu suntem prea păcătoşi. Nimeni nu e prea păcătos pentru el şi iubirea sa. Spre fiecare întinde astăzi mâna şi spune: „Te rog, am nevoie de tine. Am nevoie de ajutorul tău. Vino să faci ceva pentru mine”… Oare îi vom întoarce şi astăzi spatele lui Dumnezeu?! Oare îl vom lăsa şi astăzi pe Dumnezeu să stea cu mâna întinsă, cerând ajutor? Vom spune şi astăzi că „nu-i de mine” dacă el, cel care cunoaşte adâncul inimii, ne cheamă?! Dumnezeu ne cheamă astăzi să nu mai fim cei mici, cei slabi şi neputincioşi, cei păcătoşi, ci de a fi oameni plăcuţi lui, oameni care răspund chemării sale. Astăzi Dumnezeu ne cheamă să facem din această zi una dintre cele mai frumoase zile ale vieţii noastre, ziua în care i-am răspuns Domnului: „Iată-mă! Trimite-mă pe mine! Te ajut, Doamne, cu tot ce am!”. Toţi avem ceva de oferit lui Dumnezeu, prin oameni, astfel încât mântuirea să ajungă până la marginile lumii.

Cine se îndoieşte de sine că nu ar fi bun pentru Domnul, aş vrea să-i adresez aceste cuvinte care vorbesc despre darurile omului și măreția generoasă a Creatorului; cine se îndoieşte de capacităţile şi posibilităţile sale, îl invit să se privească un pic pe sine, ceea ce are, corpul şi mintea sa, dar mai ales inima şi apoi, dacă mai poate, să spună: „Nu, eu nu am cum să-l ajut pe Dumnezeu. Eu nu am nimic de oferit omului”.

Ne-ai creat, Doamne, numai buni pentru ceilalţi. Ne-ai dat două braţe ca să-i putem cuprinde pe ceilalţi într-o îmbrăţişare plină de iubire, iar la capătul braţelor ai pus palma, mâna care poate să mângâie obrazul celuilalt şi să-i şteargă lacrima; ai pus palmele care se pot împreuna în rugăciune. Ne-ai dat o, Doamne, cu dragoste atât de gingaşă, posibilitatea de a ne ţine de mână.

Ne-ai dat şi două picioare ca să alergăm spre ceilalţi, să putem păşi alături de ei. Şi le-ai făcut puternice ca să putem fugi în ajutorul lor. Iar la mijlocul picioarelor ai pus genunchi ca să învăţăm să îngenunchem atât înaintea ta, cât şi la căpătâiul unui bolnav. Ne-ai dat genunchii ca să ne putem îndoi picioarele şi pe ele să se aşeze cel istovit de suferinţă şi plin de răni.

Ne-ai dat o, Doamne, ochii ce-s lumina trupului ca să putem privi spre ceilalţi şi să-i vedem în necazurile şi bucuriile lor. Ne-ai îmbogăţit cu privirea pe care capul nu trebuie să şi-o întoarcă atunci când vede suferinţa celuilalt, ci dimpotrivă, trebuie să focalizeze durerea şi să poarte mângâierea. Ne-ai dat ochii ce-i putem pleca spre pământ când greşim, dar şi ridica spre cer când trebuie să-ţi mulţumim sau să-ţi cerem binecuvântarea. Şi m-ai presus de toate, acestor ochi le-ai dat lacrimile ce izvorăsc de bucurie sau tristeţe! Ele sunt semnul clar că celălalt contează pentru noi, că ştim să suferim sau să ne bucurăm cu el.

Ne-ai dat apoi, Preabune, auzul, două urechi, ca să surprindem şi să recunoaştem glasul celor dragi, chemarea lor. Ne-ai dat această poartă de intrare prin care se strecoară râsul sau plânsul aproapelui. Ne-ai dat două urechi ca să fim atenţi la glasul celui suferind. Ne-ai dat aceste porţi mereu deschise prin care se strecoară atât armonia muzicii, cât şi strigătului dezacordat al suferinţei. Ne-ai dat auzul ca să înţelegem că aşa cum la noi ajung strigătele celuilalt, la fel ajung la tine strigătele neputinţei noastre.

Ne-ai dat o, Doamne, puterea de-a vorbi, o forţă atât de greu de controlat, dar cu care putem şopti cele mai frumoase cuvinte. Ne-ai dat această forţă a cuvântului care consolează sau jigneşte, care alină sau învrăjbeşte. Ne-ai dat cuvântul ca să învăţăm să cerem ajutorul şi binecuvântarea, iertarea şi iubirea. Da, slăvite Creator, ne-ai dat cuvântul ce-l putem înălţa spre tine sau îndrepta spre ceilalţi ca, într-un schimb de voci, să nu ne simţim niciodată singuri.

Dar mai presus de toate ne-ai dat o inimă. O inimă ce bate în ritmuri de iubire. Pe care o faci să se îndrăgostească. Pe care o sfărâmă ura într-o clipă în mii de cioburi, însă într-o altă fracţiune de secundă iubirea o adună din toate împrăştierile. Ne-ai dat o inimă pe care ai ascuns-o atât de bine în noi, încât ochiul nu o vede, ci doar o altă inimă o simte. Pe care ai făcut-o atât de mică, însă atât de încăpătoare încât acolo încapi şi tu şi toţi cei dragi ai noştri.

Domnul meu şi Dumnezeul meu tu ai ştiut de la început că vei avea nevoie de om, de aceea l-ai împodobit cu nenumărate daruri, de aceea l-ai făcut o făptură atât de minunată. Ne-ai făcut, Doamne, numai pentru tine, dar ne-ai dat toate aceste daruri ca să le putem folosi pentru ceilalţi, iar drumul nostru spre tine să treacă prin viaţa celuilalt: tu ne chemi astăzi să te ajutăm punându-ne să le stăm aproape oamenilor, ţinându-i de mână, îngenunchind lângă patul suferinţei lor, privindu-i şi ştergându-le lacrimile, ascultându-le strigătele şi vorbindu-le, dar mai presus de toate, primindu-i în inima noastră.

Dacă avem toate acestea, să nu mai spunem niciodată că suntem inutili, că suntem prea mici, că nicio vocaţie nu e pentru noi, că Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul noastru. Nu, ci dimpotrivă: suntem cei mai iubiţi de Dumnezeu, suntem cei spre care astăzi Dumnezeu întinde mâna şi spune: „Am nevoie de ajutorul tău ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului… Am nevoie de ajutorul tău ca să ajung în inima omului”.

Isuse, cu inima blândă şi smertiă, fă inima mea asemenea cu inima ta, dă-mi puterea să spun: „Iată-mă! Trimite-mă pe mine şi-mi voi pune inima la dispoziţia ta, ca tu să creşti iar eu să mă micşorez. Trimite-mă, Doamne, și te voi sădi în fiecare inimă”. Amin!

Predică pe care am ţinut-o în Catedrala din Iaşi, Sfânta Fecioară Maria, Regină,
ieri, 24 iunie 2012, sărbătoarea „Naşterea sfântului Ioan Botezătorul”,
ziua în care, exact cu 4 ani în urmă, eram hirotonit preot,
în aceeaşi catedrală, la aceeaşi oră.

A fost emoţionant! 🙂