Acest impediment este colegat cu legea celibatului care există în Biserica Catolică Latină pentru miniștri sacri, așa cum este prevăzut în canonul 277, § 1: „Clericii sunt obligaţi să păstreze castitatea perfectă şi perpetuă pentru împărăţia cerurilor şi, de aceea, sunt ţinuţi la celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu şi prin care slujitorii sacri pot să se ataşeze mai uşor cu toată inima de Cristos şi să se dedice mai liber slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor”.

Valoarea cristologică, eclezială și pastorală a celibatului pentru miniștri sacri din Biserica Latină a fost repetată și subliniată în ultimul timp de Magisteriul Bisericii, în mod deosebit în documentele conciliului și ale Pontifilor Romani. Astfel, avem referințe în documentele Conciliul Vatican II: Presbiterorum Ordinis, nr. 16; Optatim Totius, nr. 10; Lumen Gentium,  nr. 42. De asemenea, în enciclica Sacerdotalis Celibatus (24 iunie 1967) a Sfântului Părinte papa Paul al VI-lea; în exortația apostolică Pastores dabo vobis (25 martie 1992, nr. 29) a Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea. Dincolo de aceste documente știm că în Biserica Latină celibatul miniștrilor sacri se bazează pe o lungă tradiție, care s-a conturat din ce în ce mai mult începând cu secolul al IV-lea și definitivându-se în cadrul Conciliului Lateran II (1139).

Conform normelor canonice impedimentul începe cu diaconatul și privește toate ordinele sacre cuprinse în actuala legislație canonică: diaconi, preoți și episcopi (can. 1009, § 1). Diaconilor permanenți căsătoriți, dacă rămân văduvi, nu le este permis să încheie o nouă căsătorie.

Acest impediment matrimonial este eficace doar dacă ordinele sacre au fost conferite în mod valid. Nu trebuie uitat faptul că nulitatea hirotonirii poate fi declarată doar în urma unui proces canonic (can. 1708-1712).

De asemenea, trebuie subliniat faptul că hirotonirea este un impediment perpetuu care nu dispare odată cu pierderea stării clericale și nici prin impunerea unei pedepse oarecare celui hirotonit. Părintele Ioan Tamaș ne explică în cartea sa, Compendiu de drept canonic:

„Starea clericală şi ordinul sacru (Preoţia) sunt două concepte diferite. Starea clericală înseamnă, prin natura ei, o situaţie ecleziastică juridică, pe când ordinul sacru (Preoţia) determină o condiţie sacramentală de natură ontologică ce îl transformă pe om, în fiinţa sa, în mod supranatural, constituindu-l „slujitor sacru” şi dându-i capacitatea de a acţiona in persona Christi. Preoţia imprimă în suflet un caracter indelebil şi, prin urmare, nu poate fi anulată (Tu es sacerdos in aeternum!), în timp ce se poate pierde starea clericală, care este o stare juridică, însoţită de obligaţii şi drepturi specifice recunoscute de Biserică. Unui slujitor sacru i se poate interzice exercitarea puterii sacre sau exercitarea unor anumite acte ale acestei puteri, dar el nu poate fi privat de puterea sacră pe care a primit-o prin hirotonire (can. 1338). Acţiunile sacre îndeplinite de un preot care a pierdut starea clericală sunt valide, chiar dacă sunt grav ilicite (nepermise).

Hirotonirea, primită în mod valid, nu poate fi niciodată anulată. Totuşi, un cleric pierde starea clericală: a) printr-o sentinţă judecătorească sau printr-un decret administrativ, în conformitate cu cann. 1708-1712, privind invaliditatea hirotonirii; în acest caz, nu este vorba propriu-zis despre pierdere, deoarece apartenenţa reală la starea clericală nu a existat niciodată; b) prin pedeapsa demiterii în urma săvârşirii de către cleric a unui delict grav (cf. can. 1336, § 1), impusă de tribunalul competent în conformitate cu procedura stabilită de can. 1720-1728; c) prin rescript de la Sfântul Scaun, în urma unei cereri, care poate fi făcută fie de către clericul în cauză, fie de către propriul său ordinariu. Sfântul Scaun acordă acest prescript diaconilor din motive grave, iar preoţilor din motive foarte grave (can. 290, nr. 3). Canonul nu pomeneşte nimic despre episcopi, deoarece lor nu li se acordă niciodată un astfel de rescript” (Ioan Tamaș, Compendiu de drept canonic, Sapienta, Iasi 2013, 152-153).

Așadar, pierderea stării clericale nu înseamnă și dispensarea de obligația celibatului. Numai Romanul Pontif poate dispensa de impedimentul care provine din hirotonirea sacră (can. 1078). Însă în pericol de moarte poate dispensa, pe cei din ordinul diaconatului, Ordinariul locului, parohul, ministrul sacru delegat de ei, preotul și diaconul prezenți.

Impedimentul care derivă din hirotonirea sacră nu este recunoscut de legislația statului.

Un gând încurajator din partea Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea, în exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (nr.29), din 25 martie 1992:

Între sfaturile evanghelice – scrie Conciliul – „străluceşte mai ales preţiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruieşte unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai uşor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită (cf. 1Cor 7,32-34) în feciorie sau în celibat. Această înfrânare desăvârşită pentru împărăţia cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume”. În feciorie şi în celibat, castitatea îşi menţine semnificaţia ei originară, adică cea a unei sexualităţi umane trăită ca manifestare autentică şi slujire preţioasă a iubirii de comuniune şi de dăruire interpersonală. Această semnificaţie subzistă pe deplin în starea de feciorie, care realizează, chiar în renunţarea la căsătorie, „semnificaţia sponsală” a trupului printr-o comuniune şi o dăruire personală faţă de Isus Cristos şi faţă de Biserica sa care prefigurează şi anticipă comuniunea şi dăruirea desăvârşită şi definitivă din ceruri: „În starea de feciorie, omul este în aşteptarea – chiar şi cu trupul – nunţii escatologice a lui Cristos cu Biserica, dăruindu-se integral Bisericii în speranţa că Cristos i se va dărui în plinătatea adevărului vieţii veşnice”.

În această lumină se pot înţelege şi aprecia mai uşor motivele alegerii multiseculare pe care Biserica din Occident a făcut-o şi pe care a menţinut-o, în ciuda tuturor dificultăţilor şi obiecţiilor care au apărut de-a lungul secolelor, de a conferi hirotonirea preoţească numai bărbaţilor care dau dovadă că sunt chemaţi de Dumnezeu la darul castităţii în celibatul absolut şi perpetuu.

Părinţii sinodali au exprimat clar şi răspicat gândirea lor printr-o propoziţie importantă, care merită să fie relatată integral şi literal: „Rămânând intactă disciplina Bisericilor orientale, sinodul, convins că curăţia perfectă în celibatul preoţesc este o carismă, aminteşte preoţilor că ea constituie un dar inestimabil al lui Dumnezeu pentru Biserică şi reprezintă o valoare profetică pentru lumea actuală. Acest sinod afirmă din nou şi cu tărie ceea ce Biserica latină şi unele rituri orientale recer, şi anume ca preoţia să fie conferită numai acelor bărbaţi care au primit de la Dumnezeu darul chemării la castitate în celibat (fără a prejudicia tradiţia anumitor Biserici orientale şi anumite cazuri particulare de clerici căsătoriţi proveniţi din convertirea la catolicism, pentru care s-a făcut excepţie în enciclica lui Paul al VI-lea despre celibatul preoţesc, nr. 42). Sinodul vrea să nu lase nici un dubiu în mintea tuturor asupra voinţei ferme a Bisericii de a menţine legea care cere celibatul ales în mod liber şi perpetuu pentru candidaţii la hirotonirea preoţească în ritul latin. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat şi explicat în toată bogăţia sa biblică, teologică şi spirituală, ca dar preţios făcut de Dumnezeu Bisericii sale şi ca semn al împărăţiei care nu este din această lume, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de această lume, precum şi al iubirii neîmpărţite a preotului faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu, astfel încât celibatul să fie privit ca o îmbogăţire pozitivă a preoţiei”.

Este foarte important ca preotul să înţeleagă motivaţia teologică a legii bisericeşti a celibatului. În calitate de lege, exprimă voinţa Bisericii chiar înainte de voinţa subiectului exprimată prin disponibilitatea sa. Dar voinţa Bisericii îşi află ultima sa motivaţie în legătura pe care celibatul o are cu sfânta hirotonire, care-l face pe preot asemenea cu Isus Cristos, capul şi mirele Bisericii. Ca mireasă a lui Isus Cristos, Biserica vrea să fie iubită de preot în mod total şi exclusiv, aşa cum a iubit-o Isus Cristos, capul şi mirele său. Prin urmare, celibatul preoţesc înseamnă dăruirea de sine în şi cu Cristos Bisericii sale şi exprimă slujirea preotului faţă de Biserică în şi cu Domnul.

Pentru o viaţă spirituală adecvată a preotului, celibatul trebuie considerat şi trăit nu ca un element izolat sau pur negativ, ci ca un aspect al unei orientări pozitive, specifică şi caracteristică preotului: părăsindu-şi tatăl şi mama, el îl urmează pe Isus, păstorul cel bun, într-o comuniune apostolică, în slujirea poporului lui Dumnezeu. De aceea, celibatul trebuie acceptat printr-o hotărâre liberă şi iubitoare care trebuie reînnoită încontinuu, ca dar inestimabil al lui Dumnezeu, ca „imbold pentru iubirea pastorală”, ca participare specială la paternitatea lui Dumnezeu şi la rodnicia Bisericii, ca mărturie dată lumii despre împărăţia escatologică. Pentru a trăi toate exigenţele morale, pastorale şi spirituale ale celibatului preoţesc este absolut necesară rugăciunea umilă şi încrezătoare, aşa cum ne atrage atenţia Conciliul: „În lumea de astăzi, înfrânarea desăvârşită e socotită imposibilă de mulţi oameni; de aceea, preoţii trebuie cu atât mai mult să ceară cu umilinţă şi perseverenţă, împreună cu Biserica, harul fidelităţii, care nu este refuzat niciodată celor care îl cer, recurgând în acelaşi timp la toate ajutoarele naturale şi supranaturale care se află la îndemâna tuturor”. Rugăciunea, unită cu sacramentele Bisericii şi trăirea normelor ascetice, va fi aceea care va da speranţă în dificultăţi, iertare în cazul unor deficienţe, încredere şi curaj în reluarea drumului.