Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Ianuarie 2015

Impedimentul de hirotonire (can. 1087) – Cei care au primit hirotonirile sacre (diacon, preot, episcop) atentează invalid căsătoria

Posted by Paxlaur pe 31/01/2015

Canonul 1087:

Invalide matrimonium attentant, qui in sacris ordinibus sunt constituti.
Attentano invalidamente al matrimonio coloro che sono costituiti nei sacri ordini.
Cei care au primit hirotonirile sacre (diacon, preot, episcop) atentează invalid căsătoria.

Pius 12 Discurs catre cei care au incheiat de curand casatoriaAcest impediment este colegat cu legea celibatului care există în Biserica Catolică Latină pentru miniștri sacri, așa cum este prevăzut în canonul 277, § 1: „Clericii sunt obligaţi să păstreze castitatea perfectă şi perpetuă pentru împărăţia cerurilor şi, de aceea, sunt ţinuţi la celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu şi prin care slujitorii sacri pot să se ataşeze mai uşor cu toată inima de Cristos şi să se dedice mai liber slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor”.

Valoarea cristologică, eclezială și pastorală a celibatului pentru miniștri sacri din Biserica Latină a fost repetată și subliniată în ultimul timp de Magisteriul Bisericii, în mod deosebit în documentele conciliului și ale Pontifilor Romani. Astfel, avem referințe în documentele Conciliul Vatican II: Presbiterorum Ordinis, nr. 16; Optatim Totius, nr. 10; Lumen Gentium,  nr. 42. De asemenea, în enciclica Sacerdotalis Celibatus (24 iunie 1967) a Sfântului Părinte papa Paul al VI-lea; în exortația apostolică Pastores dabo vobis (25 martie 1992, nr. 29) a Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea. Dincolo de aceste documente știm că în Biserica Latină celibatul miniștrilor sacri se bazează pe o lungă tradiție, care s-a conturat din ce în ce mai mult începând cu secolul al IV-lea și definitivându-se în cadrul Conciliului Lateran II (1139).

Conform normelor canonice impedimentul începe cu diaconatul și privește toate ordinele sacre cuprinse în actuala legislație canonică: diaconi, preoți și episcopi (can. 1009, § 1). Diaconilor permanenți căsătoriți, dacă rămân văduvi, nu le este permis să încheie o nouă căsătorie.

Acest impediment matrimonial este eficace doar dacă ordinele sacre au fost conferite în mod valid. Nu trebuie uitat faptul că nulitatea hirotonirii poate fi declarată doar în urma unui proces canonic (can. 1708-1712).

De asemenea, trebuie subliniat faptul că hirotonirea este un impediment perpetuu care nu dispare odată cu pierderea stării clericale și nici prin impunerea unei pedepse oarecare celui hirotonit. Părintele Ioan Tamaș ne explică în cartea sa, Compendiu de drept canonic:

„Starea clericală şi ordinul sacru (Preoţia) sunt două concepte diferite. Starea clericală înseamnă, prin natura ei, o situaţie ecleziastică juridică, pe când ordinul sacru (Preoţia) determină o condiţie sacramentală de natură ontologică ce îl transformă pe om, în fiinţa sa, în mod supranatural, constituindu-l „slujitor sacru” şi dându-i capacitatea de a acţiona in persona Christi. Preoţia imprimă în suflet un caracter indelebil şi, prin urmare, nu poate fi anulată (Tu es sacerdos in aeternum!), în timp ce se poate pierde starea clericală, care este o stare juridică, însoţită de obligaţii şi drepturi specifice recunoscute de Biserică. Unui slujitor sacru i se poate interzice exercitarea puterii sacre sau exercitarea unor anumite acte ale acestei puteri, dar el nu poate fi privat de puterea sacră pe care a primit-o prin hirotonire (can. 1338). Acţiunile sacre îndeplinite de un preot care a pierdut starea clericală sunt valide, chiar dacă sunt grav ilicite (nepermise).

Hirotonirea, primită în mod valid, nu poate fi niciodată anulată. Totuşi, un cleric pierde starea clericală: a) printr-o sentinţă judecătorească sau printr-un decret administrativ, în conformitate cu cann. 1708-1712, privind invaliditatea hirotonirii; în acest caz, nu este vorba propriu-zis despre pierdere, deoarece apartenenţa reală la starea clericală nu a existat niciodată; b) prin pedeapsa demiterii în urma săvârşirii de către cleric a unui delict grav (cf. can. 1336, § 1), impusă de tribunalul competent în conformitate cu procedura stabilită de can. 1720-1728; c) prin rescript de la Sfântul Scaun, în urma unei cereri, care poate fi făcută fie de către clericul în cauză, fie de către propriul său ordinariu. Sfântul Scaun acordă acest prescript diaconilor din motive grave, iar preoţilor din motive foarte grave (can. 290, nr. 3). Canonul nu pomeneşte nimic despre episcopi, deoarece lor nu li se acordă niciodată un astfel de rescript” (Ioan Tamaș, Compendiu de drept canonic, Sapienta, Iasi 2013, 152-153).

Așadar, pierderea stării clericale nu înseamnă și dispensarea de obligația celibatului. Numai Romanul Pontif poate dispensa de impedimentul care provine din hirotonirea sacră (can. 1078). Însă în pericol de moarte poate dispensa, pe cei din ordinul diaconatului, Ordinariul locului, parohul, ministrul sacru delegat de ei, preotul și diaconul prezenți.

Impedimentul care derivă din hirotonirea sacră nu este recunoscut de legislația statului.


 

Un gând încurajator din partea Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea, în exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (nr.29), din 25 martie 1992:

Între sfaturile evanghelice – scrie Conciliul – „străluceşte mai ales preţiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruieşte unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai uşor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită (cf. 1Cor 7,32-34) în feciorie sau în celibat. Această înfrânare desăvârşită pentru împărăţia cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume”. În feciorie şi în celibat, castitatea îşi menţine semnificaţia ei originară, adică cea a unei sexualităţi umane trăită ca manifestare autentică şi slujire preţioasă a iubirii de comuniune şi de dăruire interpersonală. Această semnificaţie subzistă pe deplin în starea de feciorie, care realizează, chiar în renunţarea la căsătorie, „semnificaţia sponsală” a trupului printr-o comuniune şi o dăruire personală faţă de Isus Cristos şi faţă de Biserica sa care prefigurează şi anticipă comuniunea şi dăruirea desăvârşită şi definitivă din ceruri: „În starea de feciorie, omul este în aşteptarea – chiar şi cu trupul – nunţii escatologice a lui Cristos cu Biserica, dăruindu-se integral Bisericii în speranţa că Cristos i se va dărui în plinătatea adevărului vieţii veşnice”.

În această lumină se pot înţelege şi aprecia mai uşor motivele alegerii multiseculare pe care Biserica din Occident a făcut-o şi pe care a menţinut-o, în ciuda tuturor dificultăţilor şi obiecţiilor care au apărut de-a lungul secolelor, de a conferi hirotonirea preoţească numai bărbaţilor care dau dovadă că sunt chemaţi de Dumnezeu la darul castităţii în celibatul absolut şi perpetuu.

Părinţii sinodali au exprimat clar şi răspicat gândirea lor printr-o propoziţie importantă, care merită să fie relatată integral şi literal: „Rămânând intactă disciplina Bisericilor orientale, sinodul, convins că curăţia perfectă în celibatul preoţesc este o carismă, aminteşte preoţilor că ea constituie un dar inestimabil al lui Dumnezeu pentru Biserică şi reprezintă o valoare profetică pentru lumea actuală. Acest sinod afirmă din nou şi cu tărie ceea ce Biserica latină şi unele rituri orientale recer, şi anume ca preoţia să fie conferită numai acelor bărbaţi care au primit de la Dumnezeu darul chemării la castitate în celibat (fără a prejudicia tradiţia anumitor Biserici orientale şi anumite cazuri particulare de clerici căsătoriţi proveniţi din convertirea la catolicism, pentru care s-a făcut excepţie în enciclica lui Paul al VI-lea despre celibatul preoţesc, nr. 42). Sinodul vrea să nu lase nici un dubiu în mintea tuturor asupra voinţei ferme a Bisericii de a menţine legea care cere celibatul ales în mod liber şi perpetuu pentru candidaţii la hirotonirea preoţească în ritul latin. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat şi explicat în toată bogăţia sa biblică, teologică şi spirituală, ca dar preţios făcut de Dumnezeu Bisericii sale şi ca semn al împărăţiei care nu este din această lume, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de această lume, precum şi al iubirii neîmpărţite a preotului faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu, astfel încât celibatul să fie privit ca o îmbogăţire pozitivă a preoţiei”.

Este foarte important ca preotul să înţeleagă motivaţia teologică a legii bisericeşti a celibatului. În calitate de lege, exprimă voinţa Bisericii chiar înainte de voinţa subiectului exprimată prin disponibilitatea sa. Dar voinţa Bisericii îşi află ultima sa motivaţie în legătura pe care celibatul o are cu sfânta hirotonire, care-l face pe preot asemenea cu Isus Cristos, capul şi mirele Bisericii. Ca mireasă a lui Isus Cristos, Biserica vrea să fie iubită de preot în mod total şi exclusiv, aşa cum a iubit-o Isus Cristos, capul şi mirele său. Prin urmare, celibatul preoţesc înseamnă dăruirea de sine în şi cu Cristos Bisericii sale şi exprimă slujirea preotului faţă de Biserică în şi cu Domnul.

Pentru o viaţă spirituală adecvată a preotului, celibatul trebuie considerat şi trăit nu ca un element izolat sau pur negativ, ci ca un aspect al unei orientări pozitive, specifică şi caracteristică preotului: părăsindu-şi tatăl şi mama, el îl urmează pe Isus, păstorul cel bun, într-o comuniune apostolică, în slujirea poporului lui Dumnezeu. De aceea, celibatul trebuie acceptat printr-o hotărâre liberă şi iubitoare care trebuie reînnoită încontinuu, ca dar inestimabil al lui Dumnezeu, ca „imbold pentru iubirea pastorală”, ca participare specială la paternitatea lui Dumnezeu şi la rodnicia Bisericii, ca mărturie dată lumii despre împărăţia escatologică. Pentru a trăi toate exigenţele morale, pastorale şi spirituale ale celibatului preoţesc este absolut necesară rugăciunea umilă şi încrezătoare, aşa cum ne atrage atenţia Conciliul: „În lumea de astăzi, înfrânarea desăvârşită e socotită imposibilă de mulţi oameni; de aceea, preoţii trebuie cu atât mai mult să ceară cu umilinţă şi perseverenţă, împreună cu Biserica, harul fidelităţii, care nu este refuzat niciodată celor care îl cer, recurgând în acelaşi timp la toate ajutoarele naturale şi supranaturale care se află la îndemâna tuturor”. Rugăciunea, unită cu sacramentele Bisericii şi trăirea normelor ascetice, va fi aceea care va da speranţă în dificultăţi, iertare în cazul unor deficienţe, încredere şi curaj în reluarea drumului.

Anunțuri

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic | Etichetat: , , , , , , , , , | 4 Comments »

Tu m-ai prins de mână, m-ai salvat când mă clătinam și nu am căzut!

Posted by Paxlaur pe 30/01/2015

Psalmul 36 Domnul ma tine de manaGesturile de tandrețe, de gingășie sunt iubite și așteptate de toți. Nu cred că există vârstă la care să fie prea devreme pentru ele. Se spune că până și pruncii din sânul mamelor tresaltă atunci când li se spun vorbe gingașe, atunci când pântecele este mângâiat cu delicatețe. De asemenea, nu cred că poate veni vârstă la care să nu mai avem nevoie de astfel de gesturi. Cât de pătrunzătoare sunt lacrimile unor bătrâni atunci când sunt îmbrățișați, iubiți, sprijiniți!

Avem nevoie de o lume mai gingașă, mai sensibilă. Avem nevoie de o lume plină de gesturi de tandrețe. Avem nevoie să fim mai generoși în a ne sprijini, mângâia, îmbrățișa unii pe alții. În mijlocul atâtor conflicte, neajunsuri, dușmănii interpersonale și interstatale, răsună vocea Domnului care ne spune astăzi: „Nu vă pierdeți încrederea. Ea are o mare răsplată”. Nu vă întoarceți și voi spre rău, nu deveniți și voi răi, violenți, ci trăiți prin credință, trăiți astfel încât să fiți motiv de bucurie pentru cei din jur.

De multe ori însă, ne pierdem încrederea, ne descurajăm și spunem: ce poate însemna o îmbrățișare, un zâmbet, un ajutor în comparație cu răutatea din jur? Oare poate o îmbrățișare să oprească un război?! Oare poate un zâmbet să elimine ura?! Oare poate o singură inimă să reverse iubirea în atâtea inimi pline de dușmănie?! Oare poate un grăunte de muștar, atât de mic și neînsemnat, să devină un arbore cu ramuri atât de mari încât păsările cerului să poată locui la umbra lui? Da, poate! Tocmai ne-a spus Isus: ceea ce pare mic, neînsemnat poate deveni plin de rod. Îmbrățișarea noastră, zâmbetul nostru, inima noastră pot aduce roade care să ne poarte spre o lume mai bună. Aceasta și pentru că nu suntem singuri. El este cu noi și lucrează în noi și prin noi. El ne ține de mână în tot binele pe care vrem să-l facem. Să privim cu câtă gingășie ne vorbește Domnul prin glasul psalmistului și să prindem curaj:

„Paşii omului sunt stabiliţi de Domnul

şi-l însoţeşte cu iubire pe cărarea vieţii.

Când omul se clatină, nu cade,

căci Domnul îl ţine de mână” (Ps 36,23-24).

Domnul ne ține de mână. Domnul te ține de mână. Acum. Aici. Chiar în momentul când te simți abandonat, singur, neputincios, cuprins de disperare. El, un Dumnezeu atât de mare, ne prinde cu gingășie de mână și ne conduce cu iubire pe cărarea vieții. Să nu ne zbatem să fugim din îmbrățișarea lui. Să nu ne împotrivim iubirii sale. Să nu zădărnicim Crucea și iubirea sa pentru noi. Să strigăm din toată inima în această zi: „Ne încredem în tine, Doamne, căci tu ești scăparea noastră”.

O, Marie, Maica lui Cristos și Maica Bisericii, tu ai simțit atât de bine atingerea Domnului, îmbrățișarea și iubirea sa. Te rugăm, mijlocește-ne harul de a nu ne îndoi de prezența Domnului și de forța cu care el poate valorifica până și cel mai mic gest de iubire. Ajută-ne să dăruim primii, să iubim primii, să îmbrățișăm primii, să iertăm primii. Ajută-ne să fim plin de gingășie. Ajută-ne să înțelegem că deși o îmbrățișare nu alungă norii sau noaptea, ea oferă speranță și curaj celor care nu mai cred în vreme senină sau în răsăritul soarelui.

Reţine

Ceea ce pare neînsemnat de multe ori schimbă vieți și inimi. Gesturile pe care le facem nu rămân fără consecințe. Depinde de noi ce construim prin ele, depinde de noi ce alegem să oferim: disperare sau speranță, ură sau iubire, haos sau ordine, întuneric sau lumină. Astăzi, concret, ce ai oferit ultimei persoane cu care ai vorbit?

Vineri, 30 ianuarie 2015 

Vineri din saptamâna a 3-a de peste an
Sf. Martina, m.
Evr 10,32-39; Ps 36; Mc 4,26-34

LECTURA I
Aţi susţinut o luptă grea. Aşadar, nu vă pierdeţi încrederea!
Citire din Scrisoarea către Evrei 10,32-39
Fraţilor, amintiţi-vă de zilele de la început, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat o luptă grea, plină de suferinţe: 33 pe de o parte, aţi fost supuşi la insulte şi chinuri în văzul lumii, pe de altă parte, aţi devenit solidari cu cei care erau trataţi astfel. 34 Voi aţi suferit, într-adevăr, cu cei închişi şi aţi primit cu bucurie răpirea bunurilor voastre, ştiind că aveţi o bogăţie mai bună, care rămâne. 35 Aşadar, nu vă pierdeţi încrederea! Ea are o mare răsplată. 36 Căci aveţi nevoie de răbdare pentru ca, împlinind voinţa lui Dumnezeu, să puteţi obţine promisiunea, 37 deoarece: „Încă puţin, foarte puţin, şi cel care vine va veni şi nu va întârzia; 38 iar cel drept al meu va trăi prin credinţă, însă dacă se întoarce spre rău, sufletul meu nu-şi va găsi plăcerea în el”. 39 Dar noi nu suntem dintre cei care se întorc, spre pieire, ci dintre cei care au credinţă spre mântuirea sufletului.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 36(37),3-4.5-6.23-24.39-40 (R.: cf. 39a)
R.: Ne încredem în tine, Doamne, căci tu eşti scăparea noastră.

3 Încrede-te în Domnul şi fă binele;
locuieşte pământul şi păstrează-ţi credinţa!
4 Caută-ţi bucuria în Domnul
şi el îţi va da după cererile inimii tale! R.

5 Încredinţează-i Domnului calea ta şi încrede-te în el,
şi el va duce la îndeplinire!
6 El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina
şi judecata ta ca soarele la amiază. R.

23 Paşii omului sunt stabiliţi de Domnul
şi-l însoţeşte cu iubire pe cărarea vieţii.
24 Când omul se clatină, nu cade,
căci Domnul îl ţine de mână. R.

39 Mântuirea celor drepţi vine de la Domnul,
el este ocrotitorul lor în timpul strâmtorării.
40 Domnul le vine în ajutor şi-i eliberează,
îi scapă de cei nelegiuiţi şi-i mântuieşte,
pentru că în el şi-au căutat refugiu. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE cf. Mt 11,25
(Aleluia) Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale. (Aleluia)

EVANGHELIA
Omul aruncă sămânţa în pământ. Sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 4,26-34
În acel timp, Isus le spunea mulţimilor: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ 27 şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. 28 Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. 29 Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera, pentru că a venit timpul secerişului”.30 Apoi le-a spus: „Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? 31 Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, 32 dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului pot locui la umbra lui”. 33Şi cu multe astfel de parabole le vestea cuvântul, după cum puteau să asculte. 34 Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte.

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , | 3 Comments »

Să învățăm că doar dăruind vom dobândi! (Video despre generozitate)

Posted by Paxlaur pe 30/01/2015

Cât de bine ar fi să învățăm generozitatea.
Câtă bucurie am răspândi în jurul nostru.
Câte speranțe ar înflori.
Ce lume frumoasă am zidi!

saracie si generozitate

Dăruiește fără să ți se ceară! Vei primi înapoi…mereu!

Posted in E bine de ştiut, Film | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Asemănarea dintre piloți și preoți!

Posted by Paxlaur pe 29/01/2015

Avion turbulenteAm un mare respect pentru piloții de avion. Sunt responsabili de atâtea vieți. Sunt atenți la toate detaliile. Sunt profesioniști în ceea ce fac. Cu toate acestea drumul lin al unui avion spre destinație, nu depinde nu mai de ei, ci și de starea vremii, de zonele pe care trebuie să le străbată. Turbulențele prin care trec zeci de avioane zilnic nu pot fi puse pe seama piloților, deși e adevărat că unii sunt maeștri în a le ocoli sau înfrunta prin puncte mai puțin periculoase. De asemenea, cred că diferența dintre piloții de performanță se vede cel mai bine la aterizare. Dincolo de lungimea pistei și condițiile meteo, sunt unii care aterizează perfect, nici nu simți.

Mi-a venit gândul acesta pentru că tocmai mă uitam spre un avion care se pregătea să aterizeze. Se vedea în depărtare cât de lin cobora. Între timp „pasărea de fier”, cu toți acei oameni, a aterizat. Și toți au ajuns cu bine la destinație. Unii încep concediul, alții fug spre locul de muncă, alții se revăd cu cei dragi etc. Dar cei din acel avion pot face aceste lucruri pentru că au fost piloții care i-au purtat ca pe aripile vântului până la destinație. Poate au fost și turbulențe pe traseu. Nici nu știu de unde vin. Poate că au fost momente de panică, de plictiseală. Poate că a fost totul bine. Nu știu. Ceea ce știu este că au ajuns la destinație cu bine.

Cred că între piloții de avion și preoți e o mare asemănare: amândoi sunt chemați să ducă oamenii, cu bine, la destinație. Aceasta este misiunea preotului: să-i ajute pe oameni să ajungă la destinație, la mântuire. Tot ceea ce face și nu are legătură cu această misiune este hobby, egoism, pierdere de timp etc. Nu se găsesc oare trăsăturile unor adevărați oameni de caracter, așa cum sunt și piloții în timpul misiunii lor, în preoți ca Toma de Aquino, Ioan Maria Vianney, Don Bosco, Padre Pio etc. ?! Câte suflete nu au ajuns la destinație purtate cu grijă de acești oameni! Atât de mulți s-au salvat, s-au mântuit, prin faptul că ei au împărtășit din ceea ce au contemplat, prin faptul că ei și-au pus viața, știința, puterile în slujba omului, în slujba celor care priveau spre cer sperând să ajungă într-o zi acolo. Exact ca piloții: ceea ce au învățat, au folosit pentru a-i ajuta pe alții. Exact ce spunea sfântul Toma: contemplata aliis tradere –  ceea ce tu contempli, împarte, împărtășește, dăruiește. Nu ține pentru tine. Nici pilotajul, nici preoția nu sunt hobbyuri, nu sunt pentru cei egoiști. Și chiar dacă se găsesc oameni care învață să piloteze avioane doar așa ca un hobby, doar pentru interese persoanele, niciodată unul nu poate deveni preot doar pentru a se purta pe sine la destinație! Niciodată!

Ce-i mai aseamănă? Aș spune că încă cel puțin trei lucruri.

În primul rând, și unul și celălalt, purtând oamenii spre destinații, nu sunt scutiți de turbulențe. Nici unii, nici alții nu le doresc, nici pentru ei, nici pentru „pasageri”, dar acestea, de cele mai multe ori, sunt inevitabile. Cât de important este să știi să treci prin zonele de turbulențe. Piloții adevărați știu. Și preoții buni la fel. Așa cum primilor le sunt de mare folos în timpul turbulențelor învățăturile primite în timpul școlii, experiența, dar și indicațiile primite de la turnurile de control și supraveghetorii de zbor, la fel și celor din urmă, preoților, le folosesc enorm de mult, pe lângă experiență, inspirațiile Duhului Sfânt.

În această asemănare există o diferență făcută de „pasageri”: oamenii „zboară” în condiții meteo mult mai periculoase decât avioanele. Se aruncă tocmai spre furtuni din care, de cele mai multe ori, nu pot ieși singuri. Și ce este mai trist, sunt unii care spun că, întocmai ca avioanele, ei au pilot automat: se descurcă singuri. Suntem atât de încăpățânați și orbi uneori: stăm să ne prăbușim și totuși refuzăm ajutorul. Este adevărat: toți avem pilot automat, toți am învățat să ne descurcăm și singuri. Dar să nu uităm că pilotul automat nu e bun și nu ajută în timpul furtunii, în zonele de turbulențe. În acele momente dificile avem nevoie de un altul, de oameni cu experiență, de cei care știu, inspirați de Duhul Sfânt, „de unde să te prindă”, pe ce „culoar” să te poarte pentru a ieși din turbulență. Nu putem să ne mântuim singuri: avem nevoie de Cristos și de oameni.

În al doilea rând, nici pilotul și nici preotul nu-și pot părăsi misiunea pe drum. Cum ar fi ca pe la mijlocul drumului de la Iași la Roma, deasupra Ungariei sau Croației, pilotul să transmită pasagerilor că de aici încolo trebuie să se descurce fără el? Aceasta pentru că vrea și el să fie un pasager ca oricare altul!… E inadmisibil! Nu cred că se poate imagina altceva decât o catastrofă. Și dacă totuși pasagerii vor ajunge cu bine la destinație fără ajutorul pilotului, cel care și-a părăsit postul va fi arestat și va da cont la destinație (doar la destinație!) de abandonul lui! De aceea și unii și alții, înainte de a începe să conducă oameni spre destinație se pregătesc îndelung. De aceea și unii și alții trebuie să facă din când în când „verificări” persoanele. De aceea și unii și alții sunt chemați să fie mereu autoresponsabili, conștienți de importanța misiunii lor.

Și în al treilea rând, piloții și preoții au aceeași destinație cu pasagerii, chiar și atunci când motivațiile sunt diferite. Noi, preoții, trebuie să ne mântuim împreună cu cei pe care îi purtăm spre mântuire. Nu avem destinații diferite. Nu trebuie să avem destinații diferite. Nici unul și nici altul nu hotărăsc destinația de capul lor și nici traseul. Și nici pasagerii nu pot impune „pilotului” o destinație sau un traseu,decât dacă sunt talibani, teroriști. Traseul a fost deja stabilit: „mă duc să vă pregătesc un loc în casa Tatălui meu. Acolo sunt multe lăcașuri și iarăși voi veni la voi și vă voi lua ca să fiți și voi cu mine, acolo unde sunt eu”. Mergem spre cer!

O, Marie, Regina apostolilor, ajută-ne să ne lăsăm călăuziți de păstorii noștri sufletești. Ajută-ne să ne simțim în siguranță atunci când suntem conduși de ei. Ajută-i și mijlocește-le harul de a fi mereu cu ochii spre țintă, spre destinație. Fii alături de păstori, mai ales în zonele de turbulențe și scoate din mintea noastră autosuficiența de care suferim. Nu ne lăsa să intrăm în furtuni bazându-ne doar pe forțele noastre, contând doar pe pilotul automat.

Prin mijlocirea sfântului Toma să reușim să mergem împreună, „piloți” și pasageri, spre destinație, spre mântuire, spre locul unde ne așteaptă Cristos, „controlorul zborurilor noastre”, forța și lumina noastră în orice furtună sau întuneric.

Reţine

Nu uita să-i mulțumești în fiecare zi Domnului pentru faptul că nu ești singur pe acest pământ și mai ales pentru faptul că toți, adică și cel de lângă tine pe care deseori îl desconsideri, avem aceeași destinație: mântuirea. Toți! Nu uita: unul singur este învățătorul nostru, pilotul și salvatorul nostru, Cristos, iar noi toți suntem frați, suntem călători spre o destinație veșnică.

Miercuri, 28 ianuarie 2015 

Miercuri din saptamâna a 3-a de peste an
Sf. Toma de Aquino, pr. înv. **; Fer. Olimpia, calug. m.
Evr 10,11-18; Ps 109; Mc 4,1-20

LECTURA I
Isus i-a dus la desăvârşire pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi.
Citire din Scrisoarea către Evrei 10,11-18
Fraţilor, pe când orice preot stă în picioare pentru a aduce cult în fiecare zi şi a oferi de multe ori aceleaşi jertfe, care nu pot nicidecum să înlăture păcatele, 12 el, oferind o singură jertfă pentru păcate, s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, 13 aşteptând de acum ca duşmanii lui să fie puşi sub picioarele sale, 14 pentru că el, printr-o singură jertfă, i-a dus la desăvârşire pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi. 15 Dar şi Duhul cel Sfânt dă mărturie despre aceasta, căci, după ce a spus: 16 „Aceasta este alianţa pe care o voi încheia cu ei după zilele acelea – spune Domnul: Voi pune legile mele în inima lor şi le voi înscrie în mintea lor”, 17 şi: „Şi nu-mi voi mai aminti de păcatele şi de nelegiuirile lor”. 18 Or, unde este iertarea acestora, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcate.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 109(110),1.2.3.4 (R.: 4bc)
R.: Preot în veci eşti tu, după rânduiala lui Melchisedec.

1 Oracolul Domnului către Domnul meu:
„Şezi la dreapta mea
până voi pune pe duşmanii tăi
scăunel picioarelor tale!” R.

2 Domnul va întinde din Sion, sceptrul puterii tale:
„Domneşte în mijlocul duşmanilor tăi!” R.

3 În ziua puterii tale,
tu domneşti strălucind de sfinţenie;
din sânul aurorei, ca roua te-am născut. R.

4 Domnul s-a jurat şi nu-i va părea rău:
„Tu eşti preot în veci,
după rânduiala lui Melchisedec”. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE cf. Lc 8,11
(Aleluia) Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, Cristos este semănătorul; cine l-a aflat pe Cristos va trăi în veci. (Aleluia)

EVANGHELIA
Iată, semănătorul a ieşit să semene!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 4,1-20
În acel timp, Isus a început din nou să înveţe de-a lungul mării şi s-a adunat în jurul lui o mulţime aşa de mare, încât el, urcându-se, s-a aşezat în barcă, pe mare. Şi toată mulţimea era lângă mare, pe uscat. 2 El îi învăţa multe în parabole. Şi le spunea în învăţătura lui: 3 „Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene! 4 Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările cerului şi au mâncat-o. 5 O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ adânc 6 Iar când soarele a răsărit, s-a veştejit, şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. 7 O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut şi au înăbuşit-o şi nu a dat rod. 8 Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod. A încolţit, a crescut şi a adus: una – treizeci, alta – şaizeci, alta – o sută”. 9 Şi a zis: „Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!” 10 Când a rămas singur, cei din jurul lui, împreună cu cei doisprezece, l-au întrebat despre parabole, 11 iar el le-a spus: „Vouă vă este dat misterul împărăţiei lui Dumnezeu; celor din afară toate li se spun în parabole, 12 pentru ca «de privit să privească, dar să nu vadă, de ascultat să asculte, dar să nu înţeleagă; ca nu cumva să se întoarcă şi să li se ierte»”. 13 Apoi le-a spus: „Nu înţelegeţi această parabolă? Cum veţi înţelege atunci toate parabolele? 14 Semănătorul seamănă cuvântul. 15 Aceştia sunt cei care sunt de-a lungul drumului unde se seamănă cuvântul: când îl ascultă, vine imediat Satana şi ia cuvântul semănat în ei. 16 Cei semănaţi pe loc pietros sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, 17 dar nu au rădăcină în ei, ci sunt nestatornici. Dacă vine o suferinţă sau o persecuţie din cauza cuvântului, se scandalizează îndată. 18 Alţii sunt cei semănaţi între spini. Aceştia sunt cei care au ascultat cuvântul, 19 dar grijile acestei lumi, amăgirea bogăţiilor şi celelalte pofte intră şi înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod. 20 Apoi sunt cei care sunt semănaţi în pământ bun. Aceştia ascultă cuvântul, îl primesc şi aduc rod: unul – treizeci, altul – şaizeci, altul – o sută”.

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , , | 2 Comments »

Despre tată – Astăzi s-a ajuns să se afirme că societatea noastră ar fi o „societate fără taţi”!

Posted by Paxlaur pe 29/01/2015

Tatăl!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Inima curataReluăm drumul de cateheză despre familie. Astăzi ne lăsăm conduşi de cuvântul „tată”. Un cuvânt mai îndrăgit decât oricare altul de noi creştinii, pentru că este numele cu care Isus ne-a învăţat să-l numim pe Dumnezeu: tată. Sensul acestui nume a primit o nouă profunzime tocmai pornind de la modul în care Isus îl folosea pentru a se adresa lui Dumnezeu şi a manifesta raportul său special cu El. Misterul binecuvântat al intimităţii lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh, revelat de Isus, este inima credinţei noastre creştine.

„Tată” este un cuvânt cunoscut de toţi, un cuvânt universal. El indică o relaţie fundamentală a cărei realitate este veche cât istoria omului. Totuşi, astăzi s-a ajuns să se afirme că societatea noastră ar fi o „societate fără taţi”. Cu alte cuvinte, îndeosebi în cultura occidentală, figura tatălui ar fi în mod simbolic absentă, dispărută, înlăturată. Într-un prim moment, acest lucru a fost perceput ca o eliberare: eliberare de tatăl-stăpânul, de tatăl ca reprezentant al legii care se impune din exterior, de tatăl ca un cenzor al fericirii copiilor şi piedică în calea emancipării şi autonomiei tinerilor. Uneori în unele case domnea în trecut autoritarismul, în anumite cazuri chiar samavolnicia: părinţi care-i tratau pe copii ca servitori, nerespectând exigenţele personale ale creşterii lor; taţi care nu-i ajutau să întreprindă drumul lor cu libertate – dar nu este uşor a educa un copil în libertate -; taţi care nu-i ajutau să asume propriile responsabilităţi pentru a construi viitorul lor şi pe cel al societăţii.

Desigur, aceasta nu este o atitudine bună; însă aşa cum se întâmplă adesea, se trece de la o extremă la alta. Problema din zilele noastre nu pare să mai fie atât prezenţa invadentă a taţilor, cât mai ales absenţa lor, ascunderea lor. Taţii sunt uneori aşa de concentraţi asupra lor înşişi şi asupra muncii lor şi uneori asupra propriilor realizări individuale, încât uită şi familia. Şi îi lasă singuri pe cei mici şi pe tineri. Deja ca episcop de Buenos Aires observam sentimentul de orfan pe care-l trăiesc astăzi tinerii; şi adesea îi întrebam pe taţi dacă se jucau cu copiii lor, dacă aveau curajul şi iubirea de a pierde timp cu copiii. Şi răspunsul era urât, în majoritatea cazurilor: „Eh, nu pot, pentru că am atâta de lucru…”. Şi tatăl era absent de la acel copil care creştea, nu se juca împreună cu el; nu, nu pierdea timp cu el.

Ori, în acest drum comun de reflecţie despre familie, aş vrea să spun tuturor comunităţilor creştine că trebuie să fim mai atenţi: lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni care pot să fie şi foarte grave. Şi de fapt devierile copiilor şi adolescenţilor ne pot conduce în bună parte la această lipsă, la lipsa de exemple şi de călăuze autoritare în viaţa lor de fiecare zi, la lipsa de apropiere, la lipsa de iubire din partea taţilor. Sentimentul de orfan pe care-l trăiesc atâţia tineri este mult mai profund decât ceea ce noi gândim .

Sunt orfani în familie, pentru că taţii sunt adesea absenţi, chiar fizic, din casă, dar mai ales pentru că, atunci când sunt, nu se comportă ca taţi, nu dialoghează cu copiii lor, nu-şi îndeplinesc misiunea lor educativă, nu le dau copiilor, cu exemplul lor însoţit de cuvinte, acele principii, acele valori, acele reguli de viaţă de care au nevoie ca de pâine. Calitatea educativă a prezenţei paterne este cu atât mai necesară cu cât tatăl este mai constrâns de locul de muncă să stea departe de casă. Uneori pare că taţii nu ştiu bine ce loc să ocupe în familie şi cum să-i educe pe copii. Şi atunci, în îndoială, se abţin, se retrag şi neglijează responsabilităţile lor, eventual refugiindu-se într-un raport improbabil „egal” cu copiii. Este adevărat că tu trebuie să fii „coleg” al copilului tău, dar fără a uita că tu eşti tatăl! Dacă tu te comporţi numai ca un coleg egal cu copilul, acest lucru nu va face bine copilului.

Şi această problemă o vedem şi în comunitatea civilă. Comunitatea civilă cu instituţiile sale are o anumită responsabilitate – putem spune paternă – faţă de tineri, o responsabilitate pe care uneori o neglijează sau o exercită rău. Şi ea adesea îi lasă orfani şi nu le propune un adevăr de perspectivă. Astfel, tinerii rămân orfani de drumuri sigure de parcurs, orfani de învăţători în care să aibă încredere, orfani de idealuri care să încălzească inima, orfani de valori şi de speranţe care să-i susţină zilnic. Sunt umpluţi eventual de idoli, dar li se fură inima; sunt determinaţi să viseze distracţii şi plăceri, dar nu li se dă loc de muncă; sunt înşelaţi cu zeul ban şi le sunt negate adevăratele bogăţii.

Şi atunci va face bine tuturor, taţilor şi copiilor, să reasculte promisiunea pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18). De fapt, El este Calea care trebuie parcursă, Învăţătorul care trebuie ascultat, Speranţa că lumea se poate schimba, că iubirea învinge ura, că poate exista un viitor de fraternitate şi de pace pentru toţi. Cineva dintre voi va putea să-mi spună: „Dar, părinte, astăzi dumneavoastră sunteţi prea negativ. Aţi vorbit numai despre lipsa taţilor, ce se întâmplă când taţii nu sunt aproape de copii…”. Este adevărat, am voit să subliniez acest lucru pentru că miercurea viitoare voi continua această cateheză scoţând în evidenţă frumuseţea paternităţii. Pentru aceasta am ales să încep de la întuneric pentru a ajunge la lumină. Fie ca Domnul să ne ajute să înţelegem bine aceste lucruri. Mulţumesc!

Franciscus

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 28 ianuarie 2015
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: