Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Maximilian Kolbe’ Category

Zelul apostolic pentru mântuirea și sfințirea sufletelor

Posted by Paxlaur pe 14/08/2013

Celula in care a murit M. M. Kolbe

Celula in care a murit M. M. Kolbe

În fiecare an, în ziua de 14 august, suntem chemaţi să privim la un om, părintele Maximilian Maria Kolbe, care şi-a dat viaţa pentru a-l salva pe aproapele său. Cu mult timp înainte de a muri în lagărul de la Auschwitz el a scris aceste cuvinte pe care noi le medităm şi le păstrăm în inima noastră:

Zelul apostolic pentru mântuirea și sfințirea sufletelor

Frate preaiubit, sunt plin de bucurie datorită zelului arzător care te face să promovezi gloria lui Dumnezeu. În timpurile noastre, constatăm, nu fără tristețe, propa­garea indiferentismului. O boală aproape epidemică ce se răspândește în diferite forme nu numai între credin­cioși, în general, ci și între membrii institutelor călu­gărești. Dumnezeu este vrednic de glorie infinită. Prima și principala noastră preocupare trebuie să fie aceea de a-i da laudă în măsura puterilor noastre slabe, conști­enți fiind că nu-l putem preamări atât cât merită el.
Gloria lui Dumnezeu strălucește, mai ales, în mântu­irea sufletelor pe care Cristos le-a răscumpărat cu sângele său. Rezultă că angajarea primară a misiunii noastre apostolice va fi aceea de a realiza mântuirea și sfințirea unui număr cât mai mare de suflete. Iată, în puține cuvinte, mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza gloria lui Dumnezeu în sfințirea sufletelor. Dumnezeu, știință și înțelepciune infinită, care cunoaște perfect ceea ce trebuie să facem pentru a mări gloria sa, își face cunos­cută voința în mod normal prin reprezentanții săi pe pământ.
Ascultarea, și numai ea, este cea care ne arată cu certi­tudine voința divină. Este adevărat că superiorul poate să greșească, însă cel care ascultă nu greșește. Sin­gura excepție se verifică atunci când superiorul poruncește ceva care în mod clar, chiar și în lucruri mici, este împotriva legii divine. În acest caz, el nu poate fi inter­pret al voinței lui Dumnezeu.
Dumnezeu este totul: numai el este infinit, preaînțe­lept, Domn preasfânt și preamilostiv, Creator și Tată, început și sfârșit, înțelepciune, putere și iubire. Tot ceea ce există în afară de Dumnezeu are valoare în măsura în care se referă la el, care este Creatorul tuturor lucru­rilor, Răscumpărătorul oamenilor, scop ultim al întregii creații. El ne arată voința sa și ne atrage la sine prin reprezentanții săi pe pământ, voind să se folosească de noi pentru a atrage la sine alte suflete și a le uni în dragoste perfectă.
Frate, privește cu atenție, pentru milostivirea lui Dum­nezeu, cât de mare este demnitatea stării noastre. Prin ascultare, noi depășim limitele micimii noastre și ne conformăm voinței divine care ne călăuzește cu infinita sa înțelepciune și prudență să acționăm corect. Aderând la această voință, căreia nici o creatură nu-i poate rezista, devenim mai puternici decât oricine.
Aceasta este cărarea înțelepciunii și a prudenței, singura cale pe care putem să-i dăm lui Dumnezeu cea mai mare glorie. Dacă ar exista o cale diferită și mai potrivită, cu siguranță, Cristos ar fi făcut-o cunoscută prin cuvânt și exemplu. Lunga perioadă a vieții ascunse de la Nazaret este sintetizată de Scriptură cu aceste cuvinte: Și era supus lor (Lc 2,51). Tot restul vieții sale este pus sub semnul ascultării, arătând frecvent că Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ pentru a împlini voința Tatălui.
Așadar, fraților, să-l iubim cu toate puterile pe Tatăl ceresc plin de iubire față de noi; dovada dragostei noas­tre perfecte să fie ascultarea, care trebuie exercitată mai ales atunci când ne cere să sacrificăm voința noastră. De fapt, nu cunoaștem altă carte mai sublimă, decât pe Isus Cristos răstignit, pentru a înainta în iubirea lui Dumnezeu.
Toate acestea le vom obține mai ușor prin mijlocirea Fecioarei Neprihănite, pe care Dumnezeu, în bunătatea sa, a făcut-o împărțitoare a milostivirii sale. Nu este nici o îndoială că voința Mariei este însăși voința lui Dumnezeu. Consacrându-ne ei, devenim în mâinile sale instrumente ale milostivirii divine, așa cum a fost ea în mâinile lui Dumnezeu.
Așadar, să ne lăsăm călăuziți de ea, să ne lăsăm con­duși de mână, liniștiți și siguri, sub călăuzirea ei. Maria se va gândi la toate pentru noi, va avea grijă de toate și, îndepărtând orice neliniște și greutate, va veni imediat în ajutorul necesităților noastre trupești și spirituale.

Din Scrisorile sfântului Maximilian Maria Kolbe
(O. Joachim Roman Bar, OFMConv., ed., Wybór Pism, Warszawa 1973, 41-42; 226)

Mai multe despre viaţa sfântului preot martir Kolbe puteţi afla aici: Viaţa sfântului Maximilian Maria Kolbe

Posted in Fragmente, Lecturi, Maximilian Kolbe, Preotie | Etichetat: , , , | 6 Comments »

Nu există iubire mai mare…

Posted by Paxlaur pe 14/08/2012

Celula in care a murit M. M. Kolbe

Aceste cuvinte sunt ale lui Isus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15, 13). De-a lungul timpului ele s-au adeverit în zeci de oameni, poate sute sau mii. În ultimul timp par să se regăsească din ce în ce mai puţin. Ne comportăm de parcă Isus nu ar fi spus „iubiţi-vă unii pe alţii”, ci „mâncaţi-vă unii pe alţii!”. „Urâţi-vă!” „Furaţi-vă!” Etc.

Cu toate acestea, în timpurile nu demult trecute, a trăit un om în care s-au împlinit aceste cuvinte spuse de un Om-Dumnezeu despre oameni şi despre iubire. Acest om este Maximilian Maria Kolbe, sfântul sărbătorit an de an la 14 august, cel care şi-a dat viaţa în lagărul de la Auschwitz, alegând să moară prin înfometare în buncărul morţii în locul unui coleg ce fusese condamnat!

Am descoperit şi citit (abia!) astăzi (mereu am fost un întârziat!) piesa de teatru a lui Eugen Ionesco numită tocmai Maximilian Kolbe, o realizare scurtă, dar profundă despre viaţa care are într-adevăr valoare. Chiar Ionesco a zis: „Se poate spune că sunt invidios pe Maximilian Kolbe? Pentru mine este singura viaţă de dorit, singura viaţă care merită să fie trăită, care justifică deopotrivă viaţa şi moartea”. Această piesă de teatru s-a jucat şi pe scenele din România, în special la Teatrul Naţional Cluj-Napoca, începând cu anul 2000, sub regia lui Radu Tempea.

Cei care doresc pot citi această piesă publicată de editura Humanitas în 2010, în colecţia Eugene Onescu, Teatru XI, în care e alături de operele Omul cu valize şi  Călătorii în lumea morţilor.

Tot astăzi am văzut şi filmul Sfântul Maximilian Maria Kolbe, film pe care îl puteţi urmări aici: 

Sau altul aici:

Pentru cei care nu au timp de cărţi sau film, iată aici câteva cuvinte despre viaţa acestui om sfânt martir, cuvinte preluate de pe www.arcb.ro

În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de Al II-lea Război Mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria. Pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz), un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor.

Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care, în ziua de 14 august 1941, după două săptămâni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol, a murit în „celula morţii” din lagărul de exterminare de tristă amintire. Spre deosebire de alte victime, aruncate în celula groaznică de o sentinţă teribilă şi irevocabilă, Maximilian Kolbe a intrat la cererea lui. Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor. Durerile şi insultele, însă, nu i-au stins curajul şi dragostea faţă de suflete; mulţi deţinuţi şi-au recăpătat liniştea şi tăria sufletească în faţa morţii, ca şi în faţa vieţii, ascultându-l pe umilul preot şi primind de la el dezlegarea în sfânta mărturisire.

O lege diabolică a lagărului prevedea că, dacă un deţinut evadat nu era găsit şi readus în termen de 48 de ore, zece dintre membrii brigăzii din care făcea parte trebuiau să moară prin înfometare. La sfârşitul lunii iulie, evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin numărătoare până la zece. Între aceştia, unul începe a plânge, strigându-şi pe nume copiii care-l aşteptau acasă. Deodată, din rândul celor rămaşi se desprinde chipul străveziu al Părintelui Maximilian. „Domnule comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez”. „Ce vrei?” „Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N”. Era o cerere nemaiauzită, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă: „Cine eşti?” „Sunt un preot catolic”. O clipă de gândire, apoi răspunsul: „Sunt de acord”. Preotul Maximilian se îndreaptă spre grupul celor 10; Francisc W. se desprinde dintre ei şi intră în rândurile brigăzii; el va supravieţui războiului, se va întoarce la copiii lui, va da mărturie lumii despre o sublimă manifestare a dragostei creştine.

Maximilian Kolbe, împreună cu ceilalţi nouă, desculţi şi numai în cămaşă, se îndreptară spre buncărul morţii, căci au fost dezbrăcaţi total şi azvârliţi în celula de beton, fără ferestre şi fără aerisire. Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum, după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului. Din zi în zi, glasurile deveneau tot mai slabe, tot mai puţine, până la 14 august, când doar Părintele Maximilian mai era în viaţă şi conştient; o injecţie cu formol a oprit inima care timp de 47 de ani a bătut neîncetat pentru Fecioara Neprihănită şi pentru mântuirea sufletelor.

Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894, dintr-o familie de ţesători săraci. La botez, i s-a pus numele Raimond. Copil fiind, pe când se ruga în faţa unei statui a Maicii Domnului, Fecioara Maria i-a arătat două coroane, una de trandafiri albi, alta de trandafiri roşii, şi i-a propus să aleagă. Raimond le-a luat pe amândouă: ele sunt simbolul vieţii sale de curăţenie sufletească şi de jertfă. După multe frământări, s-a hotărât să intre în Ordinul Călugărilor Minori Conventuali. Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi de rănile adânci ale prezentului. Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, concepe organizarea unei imense cruciade de rugăciuni şi într-ajutorare în trăirea vieţii creştine sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite. În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită „Militia Imaculatae”, „Oastea Neprihănitei”. Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă, să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Neprihănite, Maica lui Cristos, Maica Bisericii. După ce a fost sfinţit preot, s-a întors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lângă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei” – „Niepokalanow”. Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace. Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare. După ce consolidează fundaţia de lângă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la „Niepokalanow”, se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi. Ajung în luna martie, iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei „Cavalerul Neprihănitei”. Se stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care, în 1945, va avea peste o sută de fraţi. La întoarcerea în ţară, străbate cu trenul întreaga Rusie. Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Ea se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet. În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele Maria; la fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunând „Ave Maria”. Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Maria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar îndeosebi în încercarea grea a războiului. Când armatele germane au ocupat Varşovia, una dintre primele măsuri a fost risipirea fraţilor din Niepokalanow şi confiscarea maşinilor. În luna februarie 1941, Părintele Maximilian este arestat pentru a doua oară şi aruncat în închisoarea din Pawiak; de aici, în luna mai, este transferat la Oswiecim (Auschwitz), unde va primi şi coroana de trandafiri roşii a morţii de martir. După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974, Papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor”, iar în anul 1982 -10 octombrie, Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat sfânt.

 

 

Posted in Maximilian Kolbe | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Gânduri pentru şi despre preoţie

Posted by Paxlaur pe 07/05/2012

Dumnezeu a mers în „iad”

Celula foamei nu a decretat înfrângerea lui Dumnezeu, ci a devenit un tabernacol ca şi cum – furişându‑se în inima umilă a unui franciscan – Dumnezeu ar fi mers în iad. Prezenţa părintelui Maximilian în buncăr a fost necesară pentru alţii. El a reuşit să le dea pacea şi ei se uneau cu el şi se rugau cu glas tare. Era impresia că eşti într‑o biserică.

Prizonierii mureau unul după altul şi rămâneau numai patru, între care părintele Kolbe, încă în stare de conştienţă. Trupele SS au trimis un individ să facă o injecţie cu acid fenic.

Un martor povesteşte: „L‑am văzut pe părintele Kolbe, în rugăciune, întinzând el însuşi braţul… Imediat ce oamenii din SS au plecat, am intrat. Celelalte trupuri erau întinse pe paviment, cu feţele care arătau semnele suferinţei. Părintele Kolbe era aşezat. Trupul său era curăţat şi luminos. Ochii lui erau deschişi, chipul său era curat, senin, strălucitor. Kolbe, întinzând braţul a spus: „Ave, Maria!”.

Au fost ultimele sale cuvinte.

Din relatarea unui martor ocular
Citta Nuova
Enrico Pepe, Martiri e Santi
Roma, 2006, pag. 472‑473,
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 65.

Posted in Maximilian Kolbe, Preotie | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: