Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Nu există iubire mai mare…

Posted by Paxlaur pe 14/08/2012

Celula in care a murit M. M. Kolbe

Aceste cuvinte sunt ale lui Isus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15, 13). De-a lungul timpului ele s-au adeverit în zeci de oameni, poate sute sau mii. În ultimul timp par să se regăsească din ce în ce mai puţin. Ne comportăm de parcă Isus nu ar fi spus „iubiţi-vă unii pe alţii”, ci „mâncaţi-vă unii pe alţii!”. „Urâţi-vă!” „Furaţi-vă!” Etc.

Cu toate acestea, în timpurile nu demult trecute, a trăit un om în care s-au împlinit aceste cuvinte spuse de un Om-Dumnezeu despre oameni şi despre iubire. Acest om este Maximilian Maria Kolbe, sfântul sărbătorit an de an la 14 august, cel care şi-a dat viaţa în lagărul de la Auschwitz, alegând să moară prin înfometare în buncărul morţii în locul unui coleg ce fusese condamnat!

Am descoperit şi citit (abia!) astăzi (mereu am fost un întârziat!) piesa de teatru a lui Eugen Ionesco numită tocmai Maximilian Kolbe, o realizare scurtă, dar profundă despre viaţa care are într-adevăr valoare. Chiar Ionesco a zis: „Se poate spune că sunt invidios pe Maximilian Kolbe? Pentru mine este singura viaţă de dorit, singura viaţă care merită să fie trăită, care justifică deopotrivă viaţa şi moartea”. Această piesă de teatru s-a jucat şi pe scenele din România, în special la Teatrul Naţional Cluj-Napoca, începând cu anul 2000, sub regia lui Radu Tempea.

Cei care doresc pot citi această piesă publicată de editura Humanitas în 2010, în colecţia Eugene Onescu, Teatru XI, în care e alături de operele Omul cu valize şi  Călătorii în lumea morţilor.

Tot astăzi am văzut şi filmul Sfântul Maximilian Maria Kolbe, film pe care îl puteţi urmări aici: 

Sau altul aici:

Pentru cei care nu au timp de cărţi sau film, iată aici câteva cuvinte despre viaţa acestui om sfânt martir, cuvinte preluate de pe www.arcb.ro

În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de Al II-lea Război Mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria. Pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz), un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor.

Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care, în ziua de 14 august 1941, după două săptămâni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol, a murit în „celula morţii” din lagărul de exterminare de tristă amintire. Spre deosebire de alte victime, aruncate în celula groaznică de o sentinţă teribilă şi irevocabilă, Maximilian Kolbe a intrat la cererea lui. Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor. Durerile şi insultele, însă, nu i-au stins curajul şi dragostea faţă de suflete; mulţi deţinuţi şi-au recăpătat liniştea şi tăria sufletească în faţa morţii, ca şi în faţa vieţii, ascultându-l pe umilul preot şi primind de la el dezlegarea în sfânta mărturisire.

O lege diabolică a lagărului prevedea că, dacă un deţinut evadat nu era găsit şi readus în termen de 48 de ore, zece dintre membrii brigăzii din care făcea parte trebuiau să moară prin înfometare. La sfârşitul lunii iulie, evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin numărătoare până la zece. Între aceştia, unul începe a plânge, strigându-şi pe nume copiii care-l aşteptau acasă. Deodată, din rândul celor rămaşi se desprinde chipul străveziu al Părintelui Maximilian. „Domnule comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez”. „Ce vrei?” „Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N”. Era o cerere nemaiauzită, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă: „Cine eşti?” „Sunt un preot catolic”. O clipă de gândire, apoi răspunsul: „Sunt de acord”. Preotul Maximilian se îndreaptă spre grupul celor 10; Francisc W. se desprinde dintre ei şi intră în rândurile brigăzii; el va supravieţui războiului, se va întoarce la copiii lui, va da mărturie lumii despre o sublimă manifestare a dragostei creştine.

Maximilian Kolbe, împreună cu ceilalţi nouă, desculţi şi numai în cămaşă, se îndreptară spre buncărul morţii, căci au fost dezbrăcaţi total şi azvârliţi în celula de beton, fără ferestre şi fără aerisire. Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum, după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului. Din zi în zi, glasurile deveneau tot mai slabe, tot mai puţine, până la 14 august, când doar Părintele Maximilian mai era în viaţă şi conştient; o injecţie cu formol a oprit inima care timp de 47 de ani a bătut neîncetat pentru Fecioara Neprihănită şi pentru mântuirea sufletelor.

Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894, dintr-o familie de ţesători săraci. La botez, i s-a pus numele Raimond. Copil fiind, pe când se ruga în faţa unei statui a Maicii Domnului, Fecioara Maria i-a arătat două coroane, una de trandafiri albi, alta de trandafiri roşii, şi i-a propus să aleagă. Raimond le-a luat pe amândouă: ele sunt simbolul vieţii sale de curăţenie sufletească şi de jertfă. După multe frământări, s-a hotărât să intre în Ordinul Călugărilor Minori Conventuali. Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi de rănile adânci ale prezentului. Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, concepe organizarea unei imense cruciade de rugăciuni şi într-ajutorare în trăirea vieţii creştine sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite. În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită „Militia Imaculatae”, „Oastea Neprihănitei”. Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă, să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Neprihănite, Maica lui Cristos, Maica Bisericii. După ce a fost sfinţit preot, s-a întors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lângă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei” – „Niepokalanow”. Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace. Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare. După ce consolidează fundaţia de lângă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la „Niepokalanow”, se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi. Ajung în luna martie, iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei „Cavalerul Neprihănitei”. Se stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care, în 1945, va avea peste o sută de fraţi. La întoarcerea în ţară, străbate cu trenul întreaga Rusie. Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Ea se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet. În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele Maria; la fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunând „Ave Maria”. Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Maria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar îndeosebi în încercarea grea a războiului. Când armatele germane au ocupat Varşovia, una dintre primele măsuri a fost risipirea fraţilor din Niepokalanow şi confiscarea maşinilor. În luna februarie 1941, Părintele Maximilian este arestat pentru a doua oară şi aruncat în închisoarea din Pawiak; de aici, în luna mai, este transferat la Oswiecim (Auschwitz), unde va primi şi coroana de trandafiri roşii a morţii de martir. După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974, Papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor”, iar în anul 1982 -10 octombrie, Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat sfânt.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: