Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Pius X’ Category

Sfântul Pius al X-lea, papă al Preasfântului Sacrament

Posted by Paxlaur pe 21/08/2012

După moartea marelui papă Leon al XIII-lea, în 1903, cardinalii s-au adunat la Roma, pentru alegerea unui succesor. Patriarhul de Veneţia, cardinalul Giuseppe Sarto, plecând la Roma, şi-a luat bilet de călătorie dus-întors, deoarece era convins că este cu neputinţă ca fiul unui umil poştaş să fie ales pentru a prelua cârma Bisericii lui Cristos, într-o perioadă de mari frământări şi dificultăţi de ordin ştiinţific, politic şi chiar bisericesc. Şi totuşi, Providenţa l-a desemnat pe el, deşi cu lacrimi în ochi i-a rugat pe cardinali să renunţe şi să aleagă pe un altul mai vrednic; până la urmă, considerând că aceasta este voinţa lui Dumnezeu, a acceptat şi şi-a luat numele de Pius al X-lea. Îi plăcea să se numească „un sărman paroh de ţară”, şi când cineva îi spunea „Padre santo” – „Sfinte Părinte”, el îl corecta: „Non santo, ma Sarto” – „Nu sfânt, ci Croitor”, deoarece numele său de familie, Sarto, înseamnă Croitor.

Pius al X-lea s-a născut la 2 iunie 1835, în localitatea Riese, ca fiu al poştaşului comunal Sarto şi al soţiei sale, Margareta Sanson. Fiind un copil dezgheţat şi dornic de învăţătură, a fost trimis să înveţe la şcoala din orăşelul apropiat, Castel Franco, la o depărtare de 5 km. Zilnic străbătea această distanţă desculţ, ducându-şi încălţămintea pe spate până la marginea oraşului, pentru a face economie, deoarece veniturile tatălui erau modeste. Micul „Bepi” a dat dovezi de calităţi deosebite; ajutat de preotul locului, a reuşit să intre la seminarul din Padova. Bucuria lui a fost mare, dar de scurtă durată, deoarece, între timp, tatăl a murit, lăsând-o pe soţie cu zece copii de crescut. Bepi, al doilea născut, ar fi voit să întrerupă studiile seminariale pentru a da o mână de ajutor acasă, dar curajoasa mamă l-a sfătuit să-şi urmeze calea pe care a pornit. La vârsta de 23 de ani, este sfinţit preot şi începe drumul care îl va conduce până la scaunul Sfântului Petru, în permanenţă condus de deviza „Dragostea lui Cristos mă sileşte”. Nouă ani este vicar parohial la Tombolo, nouă ani, paroh la Salzano, nouă ani, canonic şi director spiritual la Treviso. De aici, este numit episcop de Mantua; într-o scrisoare trimisă primarului, spunea: „Noul vostru episcop este sărac în toate lucrurile, dar bogat în dragoste faţă de turma sa”. După nouă ani de episcopat, Papa Leon al XIII-lea îl numeşte patriarh de Veneţia şi-i dă purpura de cardinal. În afară de vizitele obligatorii la autorităţi şi persoane oficiale, îşi trece timpul vizitând cartierele sărace şi parohiile diecezei. Mulţi parohi de ţară au rămas înmărmuriţi când patriarhul Veneţiei, îmbrăcat în haină de simplu preot, cobora din poştalionul local şi le vizita parohia. Pe acest om, care nu a voit să fie altceva decât preot şi păstor, Dumnezeu l-a chemat să preia conducerea Bisericii sale. Din îndepărtatul Ev Mediu nu se mai urcase la catedra lui Petru fiul umil al unor ţărani.

Pontificatul său a fost excepţional de activ şi rodnic pentru viaţa internă a Bisericii. Atitudinea lui intransigentă în apărarea credinţei şi a vieţii bisericeşti a dus uneori la raporturi încordate cu Rusia, Statele Unite (a refuzat să-l primească în audienţă chiar pe Theodor Roosevelt), Germania, Portugalia, Franţa. „Papa cel amabil” s-a dovedit deosebit de ostil faţă de orice înnoire care urmărea introducerea în Biserică a unor învăţături şi practici insuflate de „doctrinele moderniste”.

Deviza luată la începutul pontificatului său: „Instaurare omnia in Christo” – „A reînnoi totul în Cristos” s-a concretizat în multe domenii ale vieţii interne bisericeşti: a iniţiat şi susţinut reînnoirea trăirii liturgice, a reformat cântul bisericesc, readucându-l la demnitatea şi puritatea cerută de gravitatea acţiunii liturgice, a codificat Dreptul Canonic, a îndepărtat barierele care separau Curia romană de practica pastorală; a promovat instrucţiunea religioasă a copiilor, elaborând un Catehism adaptat la diferite categorii de vârste, şi-a câştigat merite nepieritoare favorizând primirea frecventă a Sfintei Împărtăşanii şi admiterea copiilor la prima împărtăşanie imediat după ajungerea la vârsta priceperii. În sufletul tuturor celor care l-au întâlnit, şefi de stat, diplomaţi, personalităţi bisericeşti, simpli pelerini, a lăsat imaginea unui părinte plin de bunătate, dar şi clarvăzător.

Când, în anul 1914, Europa a început să fie stăpânită de demonul războiului, bătrânul din Vatican petrecea multe ore din zi şi din noapte în rugăciune pentru pacea lumii; a încercat şi toate intervenţiile diplomatice posibile pentru a evita declanşarea conflictului. Când a văzut că nu mai are nici o cale, şi-a oferit lui Dumnezeu propria lui viaţă. În seara zilei de 20 august 1914, clopotele Romei anunţau că Padre Santi Sarto a adormit în Domnul. Biserica era văduvită de un mare păstor, iar omenirea, de un curajos apărător al adevărului, al dreptăţii şi al păcii. Papa Pius al XII-lea, în anul 1956, răspunzând aşteptărilor îndreptăţite ale credincioşilor din lumea întreagă, îl va ridica la cinstea sfintelor altare. Pe mormântul Sfântului Pius al X-lea se află acest epitaf: „Pius al X-lea papă, sărac, şi totuşi, bogat, blând şi smerit cu inima, apărător neclintit al credinţei catolice, s-a străduit să reînnoiască totul în Cristos, a încetat din viaţă la 20 august A. D. 1914″.

Preluat de pe http://www.arcb.ro

Îi plăcea să se numească „un sărman paroh de ţară” şi când cineva îi spunea „Părinte sfânt” el corecta: „Nu sfânt (santo), ci Sarto (croitor)”. Papa Sarto s-a născut la 2 iunie 1835 la Riese, în ţinutul trevisan. A fost botezat în ziua următoare cu numele de Iosif Melchior. Tatăl, poştaş comunal, a murit lăsând soţia Margareta Sanson cu zece fii de crescut. „Bepi”, al doilea copil, ar fi voit să întrerupă studiile din seminar pentru a da o mână de ajutor în familie. Dar curajoasa mamă l-a îndemnat să urmeze drumul pe care a pornit. Fiind sfinţit preot la 23 de ani, a fost timp de 9 ani vicar la Tombolo; timp de 9 ani paroh la Salzano; alţi 9 ani canonic şi director spiritual la Treviso; 9 ani episcop de Mantova şi alţi 9 ani cardinal şi patriarh de Veneţia; însă papă a fost timp de 11 ani, din anul 1903 până în anul 1914. A murit la 20 august 1914, îndurerat datorită războiului care deja tulbura Europa. Din îndepărtatul ev mediu şi până acum nu mai stătuse pe catedra lui Petru un umil fiu de ţărani.

Pontificatul său a fost excepţional de rodnic prin organizarea internă a Bisericii. Puţin înclinat spre subtilităţile diplomatice, nu s-a preocupat de raporturile Bisericii cu puterea politică şi atitudinile sale intransigente au creat neînţelegeri cu Rusia, Statele Unite (a refuzat chiar vizita lui Theodor Roosevelt), Germania, Portugalia şi Franţa, a cărei lege privind separarea statului de Biserică a respins-o. Papa amabilităţii s-a arătat deosebit de ostil faţă de orice deschidere care ar fi putut fi confundată cu acceptarea şerpuitorului „modernism” chiar şi în rândul clerului.

Motoul său instaurare omnia in Christo s-a concretizat în atenţia vigilentă la viaţa internă a Bisericii: a promovat reînnoirea liturgică, a înlăturat barierele seculare care separau curia romană de practica pastorală; a codificat dreptul canonic, a favorizat instruirea religioasă a copiilor prin Catehism şi permiţându-le împărtăşirea la o vârstă foarte tânără. Dotat cu echilibru şi discreţie, cu prudenţă şi forţă, chiar dacă avea o concepţie centralistică privind conducerea Bisericii, nu şi-a propus altceva decât să fie „slujitorul tuturor” şi disponibilitatea sa a fost într-adevăr un fapt nou în palatele vaticane. Papa veneţian, surâzător şi inteligent, schimba o vorbă cu toţi, fără a ţine cont de regulile protocolului. Sărac printre săraci, pentru a se duce la conclav a luat cu împrumut banii pentru biletul de tren, dus şi întors, convins cum era că Duhul Sfânt nu ar fi făcut „greşeala” de a sugera colegiului sacru alegerea sa ca papă.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini 
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei) cf. http://www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in Pius X | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: