Iată pentru ce „nu este vorba numai de migranţi”,
adică: interesându-ne de ei ne interesăm şi de noi, de toţi;
îngrijindu-ne de ei, creştem toţi;
ascultându-i pe ei, dăm glas şi acelei părţi din noi
pe care probabil că o ţinem ascunsă pentru că astăzi nu este bine văzută…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba şi de fricile noastre…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de caritate…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de umanitatea noastră…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a nu exclude pe nimeni…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a-i pune pe cei din urmă pe primul loc…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de toată persoana, de toate persoanele…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a construi cetatea lui Dumnezeu şi a omului.

Iubiţi fraţi şi surori!

Credinţa ne asigură că Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă pe pământ în mod misterios (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia Gaudium et spes, 39); totuşi, şi în zilele noastre trebuie să constatăm cu durere că ea întâlneşte obstacole şi forţe contrare. Conflicte violente şi adevărate războaie nu încetează să sfâşie omenirea; nedreptăţi şi discriminări se succed; cu greu se depăşesc dezechilibrele economice şi sociale, pe scară locală sau globală. Şi cei care plătesc toate acestea sunt mai ales cei mai săraci şi dezavantajaţi.

Societăţile mai avansate din punct de vedere economic dezvoltă în interiorul lor tendinţa spre un individualism accentuat care, unit cu mentalitatea utilitaristă şi multiplicat de reţeaua mediatică, produce „globalizarea indiferenţei”. În acest scenariu, migranţii, refugiaţii, evacuaţii şi victimele traficului de persoane au devenit emblemă a excluderii pentru că, în afara de necazurile pe care le comportă în sine condiţia lor, sunt adesea încărcaţi cu o evaluare negativă care îi consideră drept cauză a relelor sociale. Atitudinea faţă de ei reprezintă un semnal de alarmă care anunţă declinul moral spre care ne îndreptăm dacă se continuă să se acorde teren culturii rebutului. De fapt, pe această cale, fiecare subiect care nu intră în canoanele bunăstării fizice, psihice şi sociale este în pericol de marginalizare şi de excludere.

Pentru aceasta, prezenţa migranţilor şi refugiaţilor – în general, ca a persoanelor vulnerabile – reprezintă astăzi o invitaţie de a recupera unele dimensiuni esenţiale ale existenţei noastre creştine şi ale umanităţii noastre, care riscă să aţipească într-un stil de viaţă bogat în comoditate. Iată pentru ce „nu este vorba numai de migranţi”, adică: interesându-ne de ei ne interesăm şi de noi, de toţi; îngrijindu-ne de ei, creştem toţi; ascultându-i pe ei, dăm glas şi acelei părţi din noi pe care probabil că o ţinem ascunsă pentru că astăzi nu este bine văzută.

„Curaj, eu sunt, nu vă temeţi!” (Mt 14,27). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba şi de fricile noastre. Răutăţile şi urâciunile din timpul nostru cresc „teama noastră faţă de «alţii», faţă de necunoscuţi, faţă de marginalizaţi, faţă de străini […] Şi asta se observă îndeosebi astăzi, în faţa venirii migranţilor şi refugiaţilor care bat la uşa noastră în căutare de protecţie, de siguranţă şi a unui viitor mai bun. Este adevărat, teama este legitimă, pentru că lipseşte pregătirea pentru această întâlnire” (Omilie, Sacrofano, 15 februarie 2019). Problema nu este faptul de a avea îndoieli şi temeri. Problema este atunci când aceştia condiţionează modul nostru de a gândi şi de a acţiona până acolo încât să ne facă intoleranţi, închişi, probabil şi – fără să ne dăm seama – rasişti. Şi astfel frica ne privează de dorinţa şi de capacitatea de a-l întâlni pe celălalt, persoana diferită de mine; mă privează de ocazia de întâlnire cu Domnul (cf. Omilia la Liturghia pentru Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului, 14 ianuarie 2018).

„Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii?” (Mt5,46). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de caritate. Prin faptele de caritate demonstrăm credinţa noastră (cf. Iac 2,18). Şi caritatea cea mai înaltă este aceea care se exercită faţă de cel care nu ester în măsură să răsplătească şi probabil că nici să mulţumească. „Ceea ce este în joc este faţa pe care vrem să ne-o dăm ca societate şi valoarea fiecărei vieţii. […] Progresul popoarelor noastre […] depinde mai ales de capacitatea de a ne lăsa mişcaţi şi înduioşaţi de cel care bate la uşă şi cu privirea sa discreditează şi micşorează puterea tuturor idolilor falşi care ipotechează şi reduc la sclavie viaţa; idoli care promit o fericire iluzorie şi efemeră, construită la marginea realităţii şi a suferinţei altora” (Discurs la Caritas diecezan din Rabat, 30 martie 2019).

„Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă” (Lc 10,33). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de umanitatea noastră. Ceea ce-l determină pe acel samaritean – un străin faţă de iudei – să se oprească este mila, un sentiment care nu se explică numai la nivel raţional. Mila atinge coardele cele mai sensibile ale umanităţii noastre, provocând un stimulent imperios de „a deveni aproapele” celui pe care-l vedem în dificultate. Aşa cum ne învaţă însuşi Isus (cf. Mt 9,35-36; 14,13-14; 15,32-37), a ni se face milă înseamnă a recunoaşte suferinţa celuilalt şi a trece imediat la acţiune pentru a alina, a îngriji şi a salva. A ni se face milă înseamnă a da spaţiu duioşiei, pe care în schimb societatea de astăzi de atâtea ori ne cere s-o reprimăm. „Deschiderea spre alţii nu sărăceşte, ci îmbogăţeşte, pentru că ajută să fim mai umani: să ne recunoaştem parte activă a unui ansamblu mai mare şi să interpretăm viaţa ca un dar pentru alţii; să vedem ca ţintă nu propriile interese, ci binele umanităţii” (Discurs în moscheea „Heydar Aliyev” din Baku, Azerbadjan, 2 octombrie 2016).

„Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a nu exclude pe nimeni. Lumea de astăzi este în fiecare zi mai elitistă şi crudă cu cei excluşi. Ţările în curs de dezvoltare continuă să fie sărăcite de cele mai bune resurse naturale şi umane ale lor în folosul câtorva pieţe privilegiate. Războaiele interesează numai unele regiuni ale lumii, ci armele pentru a le face sunt produse şi vândute în alte regiuni, care după aceea nu vor să ia asupra lor refugiaţii produşi de aceste conflicte. Cei care plătesc sunt întotdeauna cei mici, cei săraci, cei mai vulnerabili, care sunt împiedicaţi să se aşeze la masă şi cărora li se lasă „firimiturile” de la ospăţ (cf. Lc 16,19-21). „Biserica «în ieşire» […] ştie să ia iniţiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluşi” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24). Dezvoltarea exclusivistă îi face pe cei bogaţi şi mai bogaţi şi pe cei săraci şi mai săraci. Dezvoltarea adevărată este aceea care îşi propune să-i includă pe toţi bărbaţii şi toate femeile din lume, promovând creşterea lor integrală, şi se preocupă şi de generaţiile viitoare.

„Cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor” (Mc 10,43-44). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a-i pune pe cei din urmă pe primul loc. Isus Cristos ne cere să nu cedăm în faţa logicii lumii, care justifică samavolnicia asupra altora pentru folosul meu personal sau cel al grupului meu: mai întâi eu şi după aceea alţii! În schimb adevăratul moto al creştinului este „mai întâi cei din urmă!”. „Un spirit individualist este teren fertil pentru formarea acelui sentiment de indiferenţă faţă de aproapele, care duce la tratarea lui ca simplu obiect de vânzare-cumpărare, care determină la dezinteresul faţă de umanitatea celorlalţi şi ajunge să facă persoanele fricoase şi cinice. Oare nu sunt acestea sentimentele pe care le avem adesea în faţa săracilor, a celor marginalizaţi, a celor din urmă din societate? Şi câţi cei din urmă avem în societăţile noastre! Între aceştia, mă gândesc mai ales la migranţi, cu încărcătura lor de dificultăţi şi suferinţe, pe care le înfruntă în fiecare zi în căutarea, uneori disperată, a unui loc în care să trăiască în pace şi cu demnitate” (Discurs adresat Corpului Diplomatic, 11 ianuarie 2016). În logica Evangheliei cei din urmă vin mai întâi, iar noi trebuie să fim în slujba lor.

„Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de toată persoana, de toate persoanele. În această afirmaţie a lui Isus găsim inima misiunii sale: a face în aşa fel încât toţi să primească darul vieţii în plinătate, conform voinţei Tatălui. În fiecare activitate politică, în fiecare program, în fiecare acţiune pastorală trebuie să punem mereu în centru persoana, în multiplele sale dimensiuni, inclusiv cea spirituală. Şi acest lucru este valabil pentru toate persoanele, cărora trebuie să le fie recunoscută egalitatea fundamentală. De aceea, „dezvoltarea nu se reduce la simpla creştere economică. Pentru a fi dezvoltare autentică, trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă că este îndreptată spre promovarea fiecărui om şi a omului întreg” (Sfântul Paul al VI-lea, Enciclica Populorum progressio, 14).

„Aşadar, voi nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu” (Ef 2,19). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a construi cetatea lui Dumnezeu şi a omului. În această epocă a noastră, numită şi era migraţiilor, sunt multe persoane nevinovate care cad victime ale „marii înşelăciuni” a dezvoltării tehnologice şi consumiste fără limite (cf. Enciclica Laudato si’, 34). Şi astfel pornesc la drum spre un „paradis” care în mod nemilos trădează aşteptările lor. Prezenţa lor, uneori incomodă, contribuie la demascarea miturilor unui progres rezervat câtorva, dar construit pe exploatarea multora. „Aşadar, e vorba de a vedea noi cei dintâi şi de a-i ajuta pe alţii să vadă în migrant şi în refugiat nu numai o problemă care trebuie înfruntată, ci un frate şi o soră care trebuie primiţi, respectaţi şi iubiţi, o ocazie pe care Providenţa ne-o oferă pentru a contribui la construirea unei societăţi mai drepte, a unei democraţii mai împlinite, a unei ţări mai solidare, a unei lumi mai fraterne şi a unei comunităţi creştine mai deschise, conform Evangheliei” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2014).

Iubiţi fraţi şi surori, răspunsul la provocarea făcută de migraţiile contemporane se poate rezuma în patru verbe: a primi, a proteja, a promova şi a integra. Însă aceste verbe nu sunt valabile numai pentru migranţi şi refugiaţi. Ele exprimă misiunea Bisericii faţă de toţi locuitorii din periferiile existenţiale, care trebuie să fie primiţi, protejaţi, promovaţi şi integraţi. Dacă punem în practică aceste verbe, contribuim la construirea cetăţii lui Dumnezeu şi a omului, promovăm dezvoltarea umană integrală a tuturor persoanelor şi ajutăm şi comunitatea mondială să se apropie de obiectivele de dezvoltare sustenabilă pe care şi le-a dat şi care, altminteri, cu greu vor fi obţinute.

Aşadar, nu este în joc numai cauza migranţilor, nu este vorba numai despre ei, ci despre noi toţi, despre prezentul şi despre viitorul familiei umane. Migranţii, şi în special cei mai vulnerabili, ne ajută să citim „semnele timpurilor”. Prin intermediul lor Domnul ne cheamă la o convertire, să ne eliberăm exclusivisme, de indiferenţă şi de cultura rebutului. Prin intermediul lor Domnul ne invită să ne recuperăm viaţa noastră creştină în întregimea sa şi să contribuim, fiecare după propria vocaţie, la construirea unei lumi care răspunde tot mai mult la proiectul lui Dumnezeu.

Acesta este auspiciul pe care-l însoţesc cu rugăciunea invocând, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Sfânta Fecioară a Străzii, binecuvântări îmbelşugate asupra tuturor migranţilor şi refugiaţilor din lume şi asupra celor care devin însoţitorii lor de călătorie.

Din Vatican, 27 mai 2019

Papa Francisc: Nu este vorba numai de migranţi
Mesaj pentru a 105-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului,
din 29 septembrie 2019

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu