Viaţa creştină nu presupune în mod necesar jertfa. A fi creştin nu înseamnă automat a te jertfi. Există creştini – unii doar cu numele, alţii chiar foarte buni – care trăiesc fără să simtă această presiune a jertfei sau a jertfirii. Jertfa apare ca o consecinţă a iubirii, a credinţei şi a fidelităţii. Doar cel care vrea să-şi trăiască cu integritate vocaţia de creştin ajunge să treacă şi la numite jertfe, sacrificii, renunţări. Cine iubeşte începe să se jertfească pe sine, după modelul lui Cristos. De altfel, iubirea necondiţionată, iubirea totală are şi această caracteristică a jertfei, a disponibilităţii de a suferi pentru cel drag, de a renunţa la orice doar pentru ca celuilalt să-i fie mai bine. La fel şi credinţa atunci când este puternică aduce cu sine disponibilitatea de a te jertfi în acele situaţii în care ai de ales între a fi fidel adevărurilor de credinţă sau a te compromite. Aici fidelitatea şi credinţa merg împreună şi dacă e să ne gândim la jertfele unor creştini făcute tocmai pentru a nu-şi trăda principiile creştine este suficient să facem câţiva paşi înapoi, în apropiatul timp istoric al comunismului şi să vedem cum în închisorile de la Sighet, de la Jilava şi în multe altele au murit, s-au jertfit în iubire, credinţă şi fidelitate oameni ca mons. Ghica sau ca episcopul Anton Durcovici sau ca mulţi alţii. Jertfa nu este atât o necesitate a creştinului, ci o posibilitate de a refuza compromisul: oamenii de caracter mereu sunt nevoiţi să facă jertfe pentru a rămâne integri din toate punctele de vedere.

– Jertfa ne-o cere Dumnezeu sau o oferim noi din generozitate?

Cu toţii ştim acest adevăr: când un lucru e impus, când ceva se face cu forţa, valoarea lui este mult mai mică. Micile noastre jertfe pe care le facem sau, în cazul martirilor, jertfa supremă a vieţii, nu sunt făcute pentru că Dumnezeu vrea să ne fie nouă rău, să suferim, să renunţăm, ci trebuie făcute într-o perspectivă de speranţă. Să ne gândim la un misionar, preot sau laic. Deja a făcut o jertfă prin faptul că a ales să plece într-o ţară îndepărtată. Face jertfe zilnice prin condiţiile în care trăieşte, prin pericolele la care se expune. Însă pentru unii dintre misionari vine ziua unei jertfe supreme, jertfa vieţii, pe care o face tocmai în speranţa că mărturia sa va da rod, că oamenii vor vedea curajul său în faţa morţii şi vor înţelege că doar credinţa şi iubirea îţi pot oferi această tărie. Aşa cum se spunea încă din primele secole ale creştinismului: sângele martirilor este sămânţa creştinilor.

Aş vrea să adaug că Dumnezeu nu este sadic. Deloc. Nu ne cere jertfe inutile, grele. Dumnezeu nu cere niciodată mai mult decât putem oferi. Dumnezeu nu se bucură când vede suferinţă, mai ales când cei mici, nevinovaţi suferă. Dumnezeu iubeşte binele, sănătatea, viaţa. Ne vrea bine pe toţi. Jertfele sunt un răspuns al omului la generozitatea lui Dumnezeu, la jertfirea sa de sine. Pentru că înainte de a ne jertfi noi, înainte de a suferi noi, însuşi Dumnezeu s-a întrupat în Isus Cristos şi s-a dat pe sine la moarte: s-a umilit până la moarte şi încă moartea pe cruce.

– Ce putem jertfi?

Orice om poate jertfi absolut orice. Nimeni nu este atât de sărac încât să spună „eu nu am nimic de oferit, eu nu am nimic de jertfit”. Putem oferi din ceea ce avem sau din ceea ce suntem. Putem oferi iubire, timp, credinţă, dar şi lucruri materiale. Poate ar trebuie să precizăm încă de la început: nu se numeşte jertfă renunţarea la ceea ce este surplus. Jertfă este atunci când renunţi la ceva ce chiar ţi-ar fi necesar, dar simţi că un altuia îi este şi de mai mare trebuinţă. Ca să fie jertfă, trebuie să simţi că dai, că faci ceva, că te dezlipeşti de ceva. O jertfă care nu se simte până în adâncul inimii, nu este o adevărată jertfă. Este diferenţă între acţiunile de binefacere, între filantropie, şi jertfă: una este să dai din ceea ce ai din abundenţă şi alta este să dai din ceea ce poate şi ţie îţi lipseşte sau să-ţi dai propria viaţă.

Dacă ne întrebăm ce putem jertfi, putem să luăm ca puncte de reper faptele de milostenie pe care ni le învaţă Catehismul Bisericii. Ne putem jertfi făcând faptele de milostenie sufletească care sunt:

1. a sfătui pe cei ce sunt în îndoială;
2. a învăţa pe cei neştiutori;
3. a dojeni pe cei păcătoşi;
4. a mângâia pe cei mâhniţi;
5. a ierta celor ce ne-au supărat;
6. a suferi cu răbdare nedreptatea;
7. a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

După cum putem face jertfe şi prin faptele de milostenie trupească, fapte care sunt tot în număr de şapte. Acestea sunt:

1. a da de mâncare celor flămânzi;
2. a da de băut celor însetaţi;
3. a îmbrăca pe cei goi;
4. a adăposti pe străini;
5. a vizita pe cei bolnavi;
6. a vizita pe cei închişi;
7. a îngropa pe cei morţi.

Însă cred că ştim deja acest lucru şi l-am experimentat: nimeni nu va jertfi niciodată nimic dacă nu are în el acea dragoste de Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele. Dragostea este izvorul şi puterea oricărui sacrificiu. Fără aceasta căutăm doar propriul bine, doar comoditatea şi confortul.

– Cresc meritele/harurile pe masura jertfelor?

În evanghelie Isus ne asigură: „oricine va părăsi case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (Mt 19,29)”. În filmul „Gladiatoul”, pe care mulţi dintre noi l-am văzut, este o replică chiar la început: „ceea ce faceţi pe acest pământ are ecou în veşnicie”.  Putem spune că nimic nu se pierde: totul are ecou în veşnicie, totul se notează în cartea vieţii. Dumnezeu nu rămâne dator şi răsplăteşte cu siguranţă pe fiecare.

La această întrebare aş vrea să fac două precizări: jertfele nu trebuie făcute ca un fel de presiune pe care o putem exercita asupra lui Dumnezeu pentru a dobândi haruri. Nu putem spune: „Doamne, uite, eu am făcut asta şi asta. Acum dă-mi cutare şi cutare!”. Nu trebuie să facem jertfe cu gândul că-l vom putea, să spunem, şantaja pe Dumnezeu sau că-l vom putea condiţiona.

Iar a doua precizare este legată de discreţia jertfelor noastre (în afară de cele care fără de voia noastră devin mediatizate!). Trebuie să ştim că meritele sunt mult mai mici (ca să nu spun inexistente) când anumite lucruri se fac de ochii lumii. Jertfa are această caracteristică a bobului de grâu care moare în întunericul pământul, nevăzut şi neştiut de nimeni şi de acolo, din întuneric, dă roadele cele mai frumoase. Aşa trebuie să fie jertfele noastre: discrete, nu ţipătoare. Este ceea ce ne spune Isus în Evanghelie atunci când vorbeşte despre rugăciune, pomană sau post: să nu ştie stânga ce face dreapta, să nu vadă lumea, să nu te arăţi oamenilor, ci singurul care să ştie să fie Tatăl care cunoaşte şi vede toate şi care ne va răsplăti, care ne va da belşug de haruri (cf. Mt 6,1-18). Iar harurile sale nu sunt pe măsura jertfelor noastre, ci mult, mult mai mari: pe măsura inimii şi generozităţii sale infinite.

– Lacomi de haruri nepregatite pt noi, ne hazardam la jertfe nechibzuite.

În această afirmaţie tocmai aţi rostit un adevăr care este neglijat sau cel puţin uitat în zilele noastre. Noi oamenii părem să nu mai avem două caracteristici esenţiale: cunoaşterea de sine şi simţul măsurii. Acestea două – cunoaşterea de sine şi simţul măsurii – sunt esenţiale pentru roadele jertfelor noastre. Trebuie să fim conştienţi că există o măsură în toate, că excesul sau abuzul pot duce la dezastre spirituale. Şi nu doar spirituale.

Trebuie să ştim că omenirea nu are nevoie de acte de martiraj inutil sau de eroism ieftin. Omenirea are mai degrabă nevoie de oameni care să trăiască normal şi să facă mici gesturi, pe care le putem numi pe drept jertfe, dar gesturi prin care să ajute cu adevărat. Excesul, de orice fel, dăunează grav! Aşa cum ştim nu cantitatea, mărimea, bogăţia, forţa faptelor noastre contează, ci iubirea cu care le facem. Să punem iubire în ceea ce facem şi viaţa noastră va deveni o jertfă plăcută Domnului. Fără iubire nu contează nimic, absolut nimic. Jertfele făcute fără iubire sunt paradă, expoziţie, atât.

Să nu uităm acest adevăr: Dumnezeu nu ne cere nimic peste puterile noastre. Iar în tot ceea ce ne cere, vrea să punem mai întâi iubire. Restul sunt detalii, paradă!

Nicio jertfă fără iubire. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Din interviul acordat pentru postul
Radio Maria România
18 aprilie 2013