Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Bernard’ Category

„Iubirea nu caută motive, nu caută avantaje în afara ei. Avantajul său constă în a exista”

Posted by Paxlaur pe 20/08/2014

Ne intelegem din priviri„Gândul bun al inimii dă strălucire chipului, în timp ce gândul rău întunecă orice înfățișare”. Ochii plini de lumină sunt dovada unui suflet liniștit. Isus este cel care ne învață cel mai bine acest adevăr: „Candela trupului tău este ochiul. Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos, însă dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos. Vezi deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Așadar, dacă trupul tău este luminos în întregime, fără nici o parte întunecată, va fi luminat totul, ca atunci când candela te luminează cu strălucirea ei” (Lc 11,34-36).

Oare cât de mult strălucea chipul și cât de luminoși sunt ochii unui om care spune și trăiește aceste cuvinte: „Iubirea este suficientă prin sine însăși, place prin sine însăși și pentru sine însăși. Ea își este sieși merit și răsplată. Iubirea nu caută motive, nu caută avantaje în afara ei. Avantajul său constă în a exista. Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc. Iubirea este un lucru măreț dacă recurge la începutul său, dacă este recondusă la originea sa, dacă este dusă înapoi la izvorul său. Ea se aprovizionează mereu de acolo pentru a continua să curgă. Iubirea este singura dintre toate mișcările inimii, dintre sentimente și afecte, prin care creatura poate să corespundă Creatorului”. Aceste cuvinte le găsim în învățătura sfântului Bernard: Predici despre Cântarea cântărilor.

Să privim la felul nostru de a iubi. Ce iubim? Cum iubim? Reușim să ne smulgem din propriul egoism și să căutăm doar binele celuilalt? Prin sentimentele și afectele noastre de apropiem noi de modelul Creatorului? Este cu adevărat în noi iubirea cu care ne-a iubit Cristos, așa cum el s-a rugat: „Părinte drept, lumea pe tine nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că tu m-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut numele tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care m-ai iubit tu să fie în ei și eu în ei”. Locuiește Cristos în inima noastră atât de mult înclinată spre păcat, spre egoism, spre iubire dezordonată?

Prin mijlocirea sfântului Bernard să cerem harul unei iubiri autentice. Să-l iubim pe Cristos și pe frați așa cum a făcut el. Să ne umplem inima doar de acele sentimente care dau strălucire chipului și ne fac lumina lumii.

Reține

„Să iubim și vom fi iubiți. În cei pe care îi iubim vom găsi odihnă și aceeași odihnă o oferim celor pe care îi iubim. A iubi în Dumnezeu înseamnă a avea dragoste; a căuta să fim iubiți pentru Dumnezeu înseamnă a sluji dragostea” (Sfântul Bernard).

Miercuri, 20 august 2014 

Miercuri din saptamâna a 20-a de peste an
Ss. Bernard, abate, înv. **; Samuel, profet
Sir 15,1-6; Ps 15; In 17,20-26

LECTURA I
Îl va umple Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii.
Citire din cartea lui Ben Sirah 15,1-6
1 Omul care se teme de Domnul face binele iar cel care ţine legea îşi însuşeşte înţelepciunea. 2 Ea îl întâmpină ca o mamă şi îl primeşte ca o tânără mireasă. 3 Îl hrăneşte cu pâinea înţelegerii şi-i dă să bea din apa înţelepciunii. 4 Se sprijină pe ea şi nu se va clătina, se încrede în ea şi nu va rămâne de ruşine; îl înalţă mai presus decât tovarăşii săi. 5 Îl face să vorbească în mijlocul adunării; în ea va afla mulţumirea, cununa bucuriei, şi va dobândi un renume veşnic; 6 fericirea şi preamărirea vor fi comoara lui, şi va moşteni un nume veşnic.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 15,1-2a şi 5.7-8.11 (R.: cf. 5a)
R
.: Tu, Doamne, eşti partea mea de moştenire.

1 Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că mă încred în tine.
2a Am spus lui Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul meu!”
5 Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi,
tu eşti acela care ai în mână soarta mea. R.

7 Îl binecuvântez pe Domnul care mi-a dat înţelepciune,
căci până şi noaptea mă îndeamnă inima.
8 Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul;
dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin. R.

11 Tu îmi vei arăta cărarea vieţii;
în faţa ta sunt bucurii nespuse
şi desfătări veşnice la dreapta ta. R.

ALELUIA Cf. 1In 4,8b.12b
(Aleluia) Dumnezeu este iubire;
dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi
şi dragostea lui în noi este desăvârşită. (Aleluia)

EVANGHELIA
Vreau ca şi ei să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 17,20-26
În acel timp, Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: 20 „Părinte sfânt, nu mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în mine, 21 ca toţi să fie una; după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine, aşa şi ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. 22 Slava pe care mi-ai dat-o tu eu le-am dat-o lor, 23 ca să fie una precum noi una suntem: eu în ei şi tu în mine. Ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei precum m-ai iubit pe mine. 24 Părinte, vreau ca şi cei pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu, ca ei să vadă slava pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit pe mine mai înainte de întemeierea lumii. 25 Părinte drept, lumea pe tine nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. 26 Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care m-ai iubit tu să fie în ei şi eu în ei”.

Cuvântul Domnului

Posted in Bernard, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , | 2 Comments »

Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc

Posted by Paxlaur pe 20/08/2012

Astăzi Biserica îl comemorează pe sfântul Bernard şi ne propune spre rugăciune şi meditaţie un fragment din predicile sale făcute pe marginea textului din Cântarea Cântărilor:

Iubirea este suficientă prin sine însăși, place prin sine însăși și pentru sine însăși. Ea își este sieși merit și răsplată. Iubirea nu caută motive, nu caută avantaje în afara ei. Avantajul său constă în a exista. Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc. Iubirea este un lucru măreț dacă recurge la începutul său, dacă este recondusă la originea sa, dacă este dusă înapoi la izvorul său. Ea se aprovizionează mereu de acolo pentru a continua să curgă. Iubirea este singura dintre toate mișcările inimii, dintre sentimente și afecte, prin care creatura poate să corespundă Creatorului, chiar dacă nu în mod egal; este singura prin care se poate răspunde aproapelui și în acest caz, desigur că în mod egal. Atunci când Dum­nezeu iubește, el nu dorește altceva decât să fie iubit. El nu iubește pentru altceva decât pentru a fi iubit, știind că cei care îl vor iubi vor bea chiar din această iubire. Iubirea Mirelui, mai mult, Mirele-iubire caută numai iubirea și fidelitatea. De aceea, să fie permis celei iubite să iubească la rândul ei. De ce să nu iubească mireasa, mireasa Iubirii? De ce să nu fie iubită Iubirea?
Pe bună dreptate, renunțând la toate celelalte afecte ale sale, așteaptă în întregime și numai Iubirea, ea, care, dând iubire în schimb, vrea să o egaleze. Însă se va obiecta că, deși mireasa se va transforma în întregime în Iubire, nu va putea să atingă nivelul izvorului veșnic al iubirii. Este sigur că nu vor putea fi echivalați nicio­dată cel care iubește și Iubirea, sufletul și Cuvântul, mireasa și Mirele, Creatorul și creatura. De fapt, izvorul dă mereu mult mai mult decât îi ajunge celui însetat.
Dar ce contează toate acestea? Oare va înceta și va dispărea total dorința miresei care așteaptă momentul nunții, va înceta dorința celui care suspină, ardoarea celui care iubește, încrederea celui care pregustă, pentru că nu este capabil să alerge în mod egal cu un gigant, să se întreacă în dulceață cu mierea, în blândețe cu mielul, în candoare cu crinul, în strălucire cu soarele, în iubire cu cel care este Iubire? Desigur că nu. Deși creatura iubește mai puțin, pentru că este inferioară, dacă totuși iubește cu toată ființa sa, nu-i mai rămâne nimic de adăugat. Nu lipsește nimic acolo unde este totul. De aceea, pentru ea, a iubi așa înseamnă că a cele­brat nunta, pentru că nu poate să iubească așa și să fie iubită puțin. Căsătoria completă și perfectă constă în consimțământul celor doi, afară de cazul în care unul se îndoiește că sufletul este iubit de Cuvânt, și mai înainte, și mai mult.

Din Predicile despre Cântarea Cântărilor ale sfântului Bernard, abate
(Pred. 83, 4-6: Opera omnia, Edit. Cisterc. 2 [1958], 300-302)

 

Iată şi câteva elemente din viaţa sfântului Bernard, aşa cum au fost ele publicate pe www.arcb.ro:

Persoana şi viaţa Sf. Bernard sunt caracterizate printr-o extraordinară putere de atracţie; fiinţa lui a fost pătrunsă de idealul vieţii călugăreşti benedictine în atare măsură, încât a devenit un magnet puternic, care a atras între zidurile aspre ale mănăstirilor sute de suflete, începând cu propria-i familie.

Bernard s-a născut în 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în partea de est a Franţei. Era al treilea între şase fraţi. Copilăria şi adolescenţa a petrecut-o urmând şcoala mănăstirească din apropiere şi apoi cursurile superioare. Pe când era student, colegii săi îi respectau atât de mult delicateţea şi seriozitatea, încât, atunci când se apropia el, dacă eventual se aflau în conversaţii uşuratice, spuneau: „Să tăcem, se apropie Bernard ” Sufletul lui Bernard era stăpânit de două mari iubiri: crucea lui Isu, şi mama. Deseori, îi văzuse în casa părintească pe pelerinii care veneau de la Locurile Sfinte, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Muntele Golgota în sacul de pe spate; inima lui se aprinse de o mare iubire faţă de Cristos răstignit. Fiinţa care îl înţelegea deplin, căruia el îi destăinuia elanurile inimii, era mama lui; sufletele lor erau atât de unite, încât, la moartea mamei, Bernard a hotărât să părăsească bucuriile şi splendorile castelului părintesc, spre a se retrage în mănăstire.

Tatăl şi fraţii s-au împotrivit energic şi, pentru a-l abate de la acest gând, i-au propus să urmeze cursurile la o universitate din Germania; Bernard a acceptat şi a pornit la drum. El întâlneşte o Cruce singuratică, se aruncă în genunchi şi cere lumină de la Atotputernicul. Un glas lăuntric îi şopteşte că Cel răstignit pe Cruce şi Biserica au nevoie nu de oameni învăţaţi, ci de oameni care să iubească sincer sărăcia şi jertfirea pentru mântuirea tuturor. S-a întors din drum şi i-a convins pe fraţii săi şi pe tatăl său să-i îngăduie împlinirea hotărârii luate. Astfel, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a intrat în mănăstirea benedictină de la Citeaux. Discuţiile avute cu fraţii lui au lăsat urme adânci în sufletele lor. Bunul Tescelin, tatăl lui Bernard, a rămas consternat văzând cum şi ceilalţi copii, unul câte unul, părăseau comodităţile castelului părintesc pentru a-l urma pe Bernard. Guido, fratele mai mare, şi-a părăsit chiar şi soţia, care s-a făcut călugăriţă. Nisard, ultimul dintre fraţi, a părăsit şi el viaţa lumească, urmat de unica lor soră, Ombelina, şi de unchiul Gaudry, care a dezbrăcat armura de ostaş pentru a îmbrăca sacul vieţii călugăreşti. În cele din urmă, şi Tescelin a cerut să intre în mănăstire, unde se afla întreaga familie. Un caz asemănător nu se mai întâlneşte în istoria Bisericii. Deoarece numărul tinerilor care doreau să intre în rândul cistercienilor era tot mai mare, abatele Ştefan Harding a hotărât să înfiinţeze şi alte centre. În grupuri de câte doisprezece călugări, erau trimişi în diferite locuri pentru a pune temeliile unei aşezări noi. Unul dintre aceste grupuri, al treilea, a fost pus sub conducerea lui Bernard.

Mica ceată de călugări, purtând în faţă o cruce grea de lemn şi cântând imnuri de laudă Domnului, au străbătut o cale lungă, până au ajuns într-o vale largă, bine adăpostită. Locul li s-a părut deosebit de potrivit şi au hotărât să rămână acolo, schimbându-i numele din „Valea buruienilor amare” în „Valea luminoasă” „Clairvaux” – „Chiaravalle”. Fraţii, experţi în lucrări manuale, ca toţi benedictinii, au înălţat în grabă adăposturi pentru rugăciune, pentru dormit, pentru a pregăti cele necesare traiului. Bernard a impus o asprime care i-a deranjat pe mulţi, dar a fost preţuită de sufletele tari şi hotărâte; numai după câţiva ani, în „Valea luminoasă” trăiau în rugăciune, în muncă şi în totală ascultare peste şapte sute de călugări. Severitatea modului lor de viaţă era luminată şi îndulcită de iubirea delicată şi intensă faţă de Cristos Răstignit, faţă de Fecioara Maria şi faţă de ceilalţi fraţi. Bernard a îndreptat către Preacurata Fecioară Maria toată afecţiunea de care poate fi capabilă inima unui copil faţă de mama sa; iar compasiunea faţă de Isus răstignit pe cruce l-a determinat să nu-şi permită niciodată a râde în mod nestăpânit. „Să iubim” – le spunea el fiilor săi sufleteşti – „şi vom fi iubiţi, în cei pe care îi iubim vom afla odihnă, şi aceeaşi odihnă o vom oferi celor pe care îi iubim. A iubi în Dumnezeu înseamnă a avea dragoste; a căuta să fim iubiţi în Dumnezeu înseamnă a sluji dragostei”.

Din mănăstirea de la Clairvaux, Bernard a răspândit lumina sa asupra întregii creştinătăţi. Deşi cu un organism fragil şi niciodată sănătos, a străbătut jumătate din Europa, a însufleţit desfăşurarea multor concilii şi diete, i-a rechemat la datoriile lor pe regii Franţei, a dezbătut problemele teologice ridicate de Abelard şi Gilbert de Porée, a predicat o cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte. De trei ori a trecut Munţii Alpi pentru a pune capăt schismei declanşate de antipapa Anaclet al II-lea şi pentru a contribui la reforma curiei romane, atacată de Arnold de Brescia; i-a scris papei Eugen al III-lea tratatul „Despre examinare” – „De consideratione”. Acţiunea de reformator a Sfântului Bernard s-a exercitat nu numai asupra mănăstirilor cisterciene, dar şi asupra clerului, a templierilor, chiar şi asupra benedictinilor de la Cluny, care însă nu au consimţit niciodată, aşa cum cerea el, să îndepărteze operele de artă din bisericile lor.

După ostenelile activităţii zilnice, Bernard se retrăgea în chilia sa şi scria cărţi pătrunse de optimism şi suavitate, cum sunt: Tratatul despre iubirea de Dumnezeu, sau Comentariu la Cântarea Cântărilor, o adevărată declaraţie de dragoste faţă de Preacurata Fecioară Maria El a compus textul şi melodia minunatului imn „Ave Maris Stella” – „Bucură-te, Steaua Mării”; tot lui i se datorează cuvintele „O clemens, o pia, o dulcis Virgo Maria!” – „O milostivă, o blândă, o dulce fecioară Maria!”, cuvinte adăugate la vechea rugăciune: Salve Regina – „Bucură-te Regină”. De la Sf. Bernard au rămas alte douăsprezece tratate spirituale, mai mult de trei sute de predici, peste cinci sute de scrisori. Pentru toate acestea, este considerat „ultimul dintre Sfinţii Părinţi şi la fel de mare cât şi cei mai mari dintre ei”. Biserica l-a declarat „învăţător al Bisericii”.

Cu puţine clipe înainte de a muri, în seara zilei de 20 august 1163, astfel îi mângâia pe fraţii săi: „Nu ştiu de cine să ascult: de iubirea faţă de fiii mei, care vor să mă reţină aici, sau de iubirea Dumnezeului meu, care mă trage acolo, sus”

 

Posted in Bernard, Cantarea Cantarilor | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: