Arhiva pentru februarie 2013

Mulţumesc, Sfinte Părinte

Astăzi, în lumea întreagă, pentru ultima dată, la toate celebrările catolice, au răsunat cuvintele din timpul rugăciunii euharistice: „în unire cu papa nostru Benedict al XVI-lea”. Chiar dacă nu conştientizăm în totalitate ceea ce se întâmplă, trebuie să ne convingem că trăim momente istorice. Şi mai mult decât această convingere şi decât emoţiile care m-au încercat rostind pentru ultima dată, în cadrul sfintei Liturghii, numele Sfântului Părinte, trebuie să trezim în noi acel sentiment de recunoştinţă pentru tot ceea ce am primit de la Dumnezeu prin mijlocirea slujitorului său, Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea.

Simt nevoia unei profunde recunoştinţe manifestate public. Trebuie să dau glas acelui mulţumesc ce clocoteşte în inima mea. Poate exagerez un pic, dar e acel sentiment al unui copil ce-şi vede tatăl că se pregăteşte să plece într-o lungă călătorie. Ştiu că se va întoarce, că voi avea din nou nu tată (nu întâmplător este numele „Papa”!), dar va fi cu o înfăţişare nouă, schimbat, diferit. Aşa cum Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea nu a semănat cu fericitul Ioan Paul al II-lea, la fel şi succesorul său va fi diferit, deşi tot „tată” îmi va fi, deşi tot Slujitorul Slujitorilor lui Dumnezeu se va numi şi va iubi Biserica, Mireasa lui Cristos. Dar va fi altul, va fi altfel… şi acesta îmi va lipsi la fel de mult cum mi-a lipsit şi îmi lipseşte Ioan Paul al II-lea. Cum mi-a spus bunica ieri, când s-a terminat audienţa: „Ce grele îmi vor fi duminicile când nu v-a mai ieşi la fereastră să îmi vorbească, să mă înveţe”…

Mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat despre Dumnezeu în general şi despre Cristos în particular. Mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat despre Biserică. Mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat despre om. Scrierile sale, documentele, discursurile de la predici şi audienţe, mi-au întipărit în inimă chipul lui Cristos, imaginea reală a lui Isus din Nazaret. În mod deosebit, sunt recunoscător pentru ceea ce m-a învăţat prin Sacramentum caritatis. Atunci am înţeles că Euharistia este hrana care eliberează tot omul. Euharistia conţine în ea şi adevărul şi viaţa şi calea şi tot. Toată viaţa sa de până acum a fost o trăire a celor ce le-a scris despre Euharistie: mister ce trebuie crezut, celebrat şi trăit. Pentru că a stat în preajma lui Isus Euharisticul Sfântul Părinte a învăţat cum trebuie să slujească Biserica şi cum trebuie să se apropie de oameni. Şi în toţi aceşti opt ani de pontificat ne-a învăţat şi pe noi adevărata trăire a Evangheliei şi a sacramentelor.

Mulţumesc pentru că m-a învăţat cum să iau apărarea Bisericii şi cum să fac diferenţa dintre Trupul mistic al lui Cristos şi oamenii care îl alcătuiesc. Asemenea lui Cristos a reuşit întotdeauna să facă diferenţa între păcat şi păcătos, nimicindu-l pe primul şi luptând pentru salvarea şi recuperarea celui din urmă. Un mare dar construit prin educaţie şi un mare har primit de la Dumnezeu, un adevărat „colaborator al adevărului”. Fermitatea sa din aceste vremuri tulburi prin care a trecut Biserica (dacă ne gândim numai la ce scandaluri s-au ivit în timpul anului dedicat preoţiei!) îmi dă curaj. Credinţa sa în Dumnezeu şi în faptul că Domnul îşi iubeşte Biserica şi o conduce, indiferent de timp favorabil sau nefavorabil, au fost atât de bine evidenţiate şi în ultimul său cuvânt: „Dragi prieteni! Dumnezeu conduce Biserica sa, o susţine mereu şi mai ales în momentele dificile. Să nu pierdem niciodată această viziune de credinţă, care este unica adevărată viziune a drumului Bisericii şi al lumii. În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie mereu certitudinea bucuroasă că Domnul este alături de noi, nu ne abandonează, ne este aproape şi ne învăluie cu iubirea sa”.

Mulţumesc pentru că mi-a amintit că am nevoie de mai multă umilinţă, că e un mare dar să-ţi cunoşti limitele, să ştii să pui binele Bisericii şi al altora mai presus de propriul bine, chiar dacă e un lucru greu să faci asta. Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele sale de ieri: „A iubi Biserica înseamnă a avea şi curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe noi înşine„. Acest ultim gest al său de iubire faţă de Biserică mă scoate din monotonia slujirii şi mă cheamă (şi ne cheamă pe toţi!) să mă întreb: eu cum îmi iubesc Biserica? Ce sunt dispus să fac pentru ea? Până unde merg iubirea şi slujirea la care m-am angajat? Oare nu cumva mi-e teamă de deciziile radicale?

Unii spun despre el că a fost un profesor care ne-a transformat pe toţi în elevi şi ne-a ţinut lecţii din toate categoriile, lecţii foarte bine pregătite şi foarte utile. Eu spun că a fost un tată care ne-a făcut pe toţi copiii săi şi înainte de a ne vorbi, ne-a arătat cum se face slujirea, rugăciunea, iubirea, iertarea. Totul. Fiecare valoare a fost mai întâi în viaţa sa şi apoi pe buzele sale. Eu nu l-am simţit ca un profesor care-mi pune note, ci ca un tată care mă îmbrăţişează.

Unii spun că a fost un conservator care nu a făcut decât să ţină din scurt ceea ce se mai putea ţine în această Biserică pe cale de dispariţie. Aceştia sunt cei care nu l-au cunoscut, nu l-au citit şi nu au ascultat niciodată cuvintele sale. Tot ceea ce a făcut în aceşti opt ani de slujire (dar şi în toţi ceilalţi câţi a stat alături de fericitul Ioan Paul al II-lea ca episcop şi cardinal) a fost o edificare a Bisericii, o scuturare a ei de praful depus prin greşita înţelegere a Conciliului al II-lea din Vatican. Nu, el nu a fost un delicat conservator al Bisericii în faza la care a primit-o de la predecesorul său, ci a fost cel care a purtat-o mai departe, cu multă măiestrie şi înţelepciune, dacă ne gândim la furtunile prin care a trecut această Barcă a lui Cristos. Ascult şi îmi repet cu nesaţ cuvintele sale pline de convingere despre perioada pontificatului său: „A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme. Dar am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca. Şi pentru aceasta inima mea este astăzi plină de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a făcut să nu lipsească niciodată întregii sale Biserici şi chiar şi mie consolarea sa, lumina sa, iubirea sa”.

Unii spun că acum, la sfârşit, fuge de pe cruce. De ce nu stă să moară acolo, în suferinţă? Unde pleacă şi de ce? De ce ne abandonează? Dar oare această lecţie este un abandon?! Sunt atât de profunde cuvintele sale şi ele spun cel mai bine ce înseamnă gestul său. Iată ce a spus ieri: „Acel “totdeauna” (spus în ziua de 19 aprilie 2005) este şi un “pentru totdeauna” – nu mai există o întoarcere în privat. Decizia mea de a renunţa la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul sfântului Petru. Sfântul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi de mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viaţă, care, activă sau pasivă, aparţine total lucrării lui Dumnezeu”. Pentru mine acest gest este semnul unei bune înţelegeri ce există între el şi Dumnezeu. S-au vorbit şi dragostea i-a răspuns şi l-a inspirat să aleagă ceea ce e cel mai bine pentru noul Popor al lui Dumnezeu. Când m-am uitat ieri la chipul său, la expresia feţei sale, am simţit că între el şi Dumnezeu există o relaţie specială, că ei, el şi Dumnezeu, îşi vorbesc inimă de la inimă.

Pentru tot ceea ce a oferit oamenilor şi Bisericii în aceşti opt ani, pentru tot ce am primit eu în aceşti ani de slujire, şi pentru toate rugăciunile şi faptele pe care le va face în continuare spre slava lui Dumnezeu şi edificarea Bisericii, pentru toate acestea: mulţumesc, Sfinte Părinte!

28/02/2013 5 2

Cel mai bun povestitor

Cei mai mulţi dintre noi nu am uitat niciodată poveştile pe care ni le spuneau bunicii. Ne amintim detalii pe care acum le regăsim prin cărţi şi filme. Dar parcă oricât de bine ar fi realizate filmele sau oricât de bine ar fi povestite de scriitori, poveştile nu au acea savoare a basmelor spuse de bunici. Farmecul lor rămâne de neegalat. Aş vrea să ascult la infinit poveştile bunicilor. Sau poate, fiindu-mi dor de poveştile lor, mi-e dor de fapt de copilărie, de vârsta inocenţei şi a ascultării. Sunt amintiri pe care le voi preţui mereu şi care ştiu că nu vor fi egalate de nimic altceva. Aşa mi-ar plăcea să ascult din nou poveştile lor, aşezat pe jos, sub cortina viţei de vie de la ţară. Ehe, ce vremuri!

Cred că, mai mult decât bunicii noştri, Isus era un povestitor desăvârşit. Un maestru. La asta m-am gândit când am ascultat evanghelia zilei. Parabola bogatului şi a lui Lazăr, ca şi celelalte parabole din jurul ei (cf. Lc 15; 17…), mi-l aduc înaintea ochilor pe Isus, vocea sa, mulţimile adunate în jurul său şi captivate de glasul său şi de faptele care însoţeau toate aceste cuvinte. Astăzi ni-l putem imagina pe Isus cum ne vorbeşte şi încearcă să ne convingă despre acele adevăruri pe care unii contemporani de-ai noştri le prezintă doar ca poveşti: păcatul, moartea, cerul, iadul etc.. Toate acestea sunt realităţi, nu poveşti de speriat copiii. Iadul chiar există. Şi aşa mi-ar plăcea să-l aud pe Isus cum îmi vorbeşte despre el şi mai ales despre ceea ce trebuie să fac pentru a nu ajunge acolo. El, doar el, ar fi atât de convingător.

Noi avem evanghelia şi ştim că toată evanghelia, ca şi toată Scriptura, este inspirată de Dumnezeu. Autorii sacri au scris sub impulsul şi inspiraţia Duhului Sfânt. Dar oricât de genial au scris ei şi oricât de atent aş citi şi oricât de profund aş medita eu, tot nu este nici pe departe ca atunci când ar fi însuşi Isus cel care îmi povesteşte. Este suficient să ne gândim la fragmentul de astăzi: cum ar fi să-l auzim din gura lui? Să vină el acum în locul în care ne aflăm, noi să ne aşezăm şi el să înceapă să ne spună (chiar putem să închidem pentru câteva clipe ochii şi să ne imaginăm scena!): „Era un om bogat, care se îmbrăca în veşminte luxoase şi benchetuia în fiecare zi. Iar un sărac, cu numele de Lazăr, zăcea înaintea uşii lui, plin de bube. El ar fi fost bucuros să se sature cu firimiturile care cădeau de pe masa bogatului, dar nimeni nu i le dădea. Doar câinii veneau şi-i lingeau bubele. A murit săracul şi a fost dus de către îngeri în cer, lângă Abraham. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Iar în iad, fiind în chinuri, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut de departe pe Abraham şi pe Lazăr la pieptul său. Atunci a strigat: …” (cf. Lc 16,19-24). Cred că nici nu am respira! Nu am şti ce urmează, ce a strigat bogatul şi am aştepta cu privirea aţintită spre Domnul să spună vorbele ieşite din gura bogatului nemilos.

Evanghelia este mai mult decât o poveste sau o înşiruire de povestiri. Evanghelia este mai mult decât istoria unei vieţi. Evanghelia este o cale de urmat, un mod de a trăi. Evanghelia capătă adevărata ei valoare abia atunci când devine viaţa noastră, când ne dăm toată silinţa să o trăim în fiecare cuvânt al său, în totalitate, nu pe sărite, nu după preferinţe. Cel care reuşeşte să trăiască evanghelia este, cum spune psalmistul,
„ca pomul sădit lângă un izvor de apă,
care aduce rod la timpul potrivit;
frunzele lui nu se veştejesc
şi tot ce începe duce la bun sfârşit” (Ps 1,3).

Cel care trăieşte evanghelia, cel care îl ia în serios pe Isus, autorul ei, acela se regăseşte şi în ceea ce spunea profetul Ieremia, acela este omul care va fi binecuvântat de Domnul. Iată: „Binecuvântat să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul, a cărui speranţă este Domnul. El va fi ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; el nu se teme când vine arşiţa, frunzele lui rămân verzi, el nu-i îngrijorat în timp de secetă şi nu încetează să aducă roade” (Ier 17,7-8).

Amintirea bunicilor îmi aduce poveşti frumoase înaintea ochilor. Dar meditând evanghelia îmi dau seama că Isus rămâne cel mai bun povestitor. El îmi hrăneşte inima cu adevăruri! Isus nu ne spune poveşti, ci el ne învaţă adevărurile de credinţă! Cred că zmeii şi zânele şi caii năzdrăvani din poveştile bunicilor nu vor face parte niciodată din realitatea noastră. Puțin probabil să ne întâlnim cu astfel de creaturi. Însă ceea ce Isus a povestit a devenit și este realitate şi adevăr de credinţă şi toate acestea le vom întâlni într-o zi: cerul sau iadul!

Joi, 28 februarie 2013

Joi din saptamâna a 2-a din Post
Sf. Roman, abate; Fer. Antonia, calug.

LECTURA I
Blestemat să fie omul care-şi pune încrederea în om; binecuvântat să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul.

Citire din cartea profetului Ieremia 17,5-10
⁵ Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care-şi pune încrederea în om, care-şi face dintr-un trup sprijinul său, iar inima şi-o îndepărtează de Domnul. ⁶ El va fi ca ciulinii în pustiu: nu va vedea fericirea, el va locui în arşiţa pustiului, în pământ neroditor şi de nelocuit. ⁷ Binecuvântat să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul, a cărui speranţă este Domnul. ⁸ El va fi ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; el nu se teme când vine arşiţa, frunzele lui rămân verzi, el nu-i îngrijorat în timp de secetă şi nu încetează să aducă roade. ⁹ Inima omului este coruptă şi de nepătruns, cine o poate cunoaşte? ¹⁰ Eu, Domnul, privesc în inimi şi pătrund rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după faptele sale şi după roadele pe care le aduce”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 1,1-2.3.4 şi 6 (R.: Ps 39,5a)
R.: Fericit este omul care îşi pune încrederea în Domnul.
¹ Fericit este omul care nu ia parte la sfatul celor răi,
nu urmează calea păcătoşilor
şi nu se aşază lângă cei care batjocorăsc;
² dar îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului
şi la Legea lui cugetă ziua şi noaptea. R.

² El este ca pomul sădit lângă un izvor de apă,
care aduce rod la timpul potrivit;
frunzele lui nu se veştejesc
şi tot ce începe duce la bun sfârşit. R.

⁴ Nu tot aşa este cu cei răi, nu tot aşa,
ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul.
⁶ Căci Domnul cunoaşte calea celor drepţi,
iar drumul pe care merg cei răi duce la pieire. R.

VERS LA EVANGHELIE cf. Lc 8,15
Fericiţi sunt cei care păstrează cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă bună şi aduc rod întru răbdare.

EVANGHELIA
Ai primit cele bune, iar Lazăr cele rele; acum el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 16,19-31
În acel timp, Isus le-a spus fariseilor: ¹⁹ „Era un om bogat, care se îmbrăca în veşminte luxoase şi benchetuia în fiecare zi. ²⁰ Iar un sărac, cu numele de Lazăr, zăcea înaintea uşii lui, plin de bube. ²¹El ar fi fost bucuros să se sature cu firimiturile care cădeau de pe masa bogatului, dar nimeni nu i le dădea. Doar câinii veneau şi-i lingeau bubele. A murit săracul şi a fost dus de către îngeri în cer, lângă Abraham. ²² A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. ²³ Iar în iad, fiind în chinuri, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut de departe pe Abraham şi pe Lazăr la pieptul său. ²⁴ Atunci a strigat: «Părinte Abraham, fie-ţi milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci sufăr cumplit în văpaia aceasta». ²⁵ Dar Abraham i-a răspuns: «Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune în viaţă, pe când Lazăr cele rele; acum, dimpotrivă, el are parte de mângâiere, iar tu de suferinţă. ²⁶ Pe lângă aceasta, între noi şi voi a fost creată o prăpastie mare, încât cei care ar voi să treacă de aici la voi să nu poată, şi nici de acolo să treacă la noi». ²⁷ Bogatul a zis: «Te rog, părinte, cel puţin să-l trimiţi pe Lazăr acasă la tatăl meu, ²⁸ căci am cinci fraţi, să le atragă atenţia, ca să nu ajungă şi ei în acest loc de chin». ²⁹ Dar Abraham i-a zis: «Îi au pe Moise şi pe profeţi: să asculte de ei». ³⁰ «Nu, părinte Abraham, a zis bogatul, dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor întoarce». ³¹ I-a răspuns Abraham: «Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor crede, chiar dacă ar învia cineva din morţi»”.

Cuvântul Domnului