Mulţumesc, Sfinte Părinte

Multumesc Sfinte ParinteAstăzi, în lumea întreagă, pentru ultima dată, la toate celebrările catolice, au răsunat cuvintele din timpul rugăciunii euharistice: „în unire cu papa nostru Benedict al XVI-lea”. Chiar dacă nu conştientizăm în totalitate ceea ce se întâmplă, trebuie să ne convingem că trăim momente istorice. Şi mai mult decât această convingere şi decât emoţiile care m-au încercat rostind pentru ultima dată, în cadrul sfintei Liturghii, numele Sfântului Părinte, trebuie să trezim în noi acel sentiment de recunoştinţă pentru tot ceea ce am primit de la Dumnezeu prin mijlocirea slujitorului său, Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea.

Simt nevoia unei profunde recunoştinţe manifestate public. Trebuie să dau glas acelui mulţumesc ce clocoteşte în inima mea. Poate exagerez un pic, dar e acel sentiment al unui copil ce-şi vede tatăl că se pregăteşte să plece într-o lungă călătorie. Ştiu că se va întoarce, că voi avea din nou nu tată (nu întâmplător este numele „Papa”!), dar va fi cu o înfăţişare nouă, schimbat, diferit. Aşa cum Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea nu a semănat cu fericitul Ioan Paul al II-lea, la fel şi succesorul său va fi diferit, deşi tot „tată” îmi va fi, deşi tot Slujitorul Slujitorilor lui Dumnezeu se va numi şi va iubi Biserica, Mireasa lui Cristos. Dar va fi altul, va fi altfel… şi acesta îmi va lipsi la fel de mult cum mi-a lipsit şi îmi lipseşte Ioan Paul al II-lea. Cum mi-a spus bunica ieri, când s-a terminat audienţa: „Ce grele îmi vor fi duminicile când nu v-a mai ieşi la fereastră să îmi vorbească, să mă înveţe”…

Mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat despre Dumnezeu în general şi despre Cristos în particular. Mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat despre Biserică. Mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat despre om. Scrierile sale, documentele, discursurile de la predici şi audienţe, mi-au întipărit în inimă chipul lui Cristos, imaginea reală a lui Isus din Nazaret. În mod deosebit, sunt recunoscător pentru ceea ce m-a învăţat prin Sacramentum caritatis. Atunci am înţeles că Euharistia este hrana care eliberează tot omul. Euharistia conţine în ea şi adevărul şi viaţa şi calea şi tot. Toată viaţa sa de până acum a fost o trăire a celor ce le-a scris despre Euharistie: mister ce trebuie crezut, celebrat şi trăit. Pentru că a stat în preajma lui Isus Euharisticul Sfântul Părinte a învăţat cum trebuie să slujească Biserica şi cum trebuie să se apropie de oameni. Şi în toţi aceşti opt ani de pontificat ne-a învăţat şi pe noi adevărata trăire a Evangheliei şi a sacramentelor.

Mulţumesc pentru că m-a învăţat cum să iau apărarea Bisericii şi cum să fac diferenţa dintre Trupul mistic al lui Cristos şi oamenii care îl alcătuiesc. Asemenea lui Cristos a reuşit întotdeauna să facă diferenţa între păcat şi păcătos, nimicindu-l pe primul şi luptând pentru salvarea şi recuperarea celui din urmă. Un mare dar construit prin educaţie şi un mare har primit de la Dumnezeu, un adevărat „colaborator al adevărului”. Fermitatea sa din aceste vremuri tulburi prin care a trecut Biserica (dacă ne gândim numai la ce scandaluri s-au ivit în timpul anului dedicat preoţiei!) îmi dă curaj. Credinţa sa în Dumnezeu şi în faptul că Domnul îşi iubeşte Biserica şi o conduce, indiferent de timp favorabil sau nefavorabil, au fost atât de bine evidenţiate şi în ultimul său cuvânt: „Dragi prieteni! Dumnezeu conduce Biserica sa, o susţine mereu şi mai ales în momentele dificile. Să nu pierdem niciodată această viziune de credinţă, care este unica adevărată viziune a drumului Bisericii şi al lumii. În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie mereu certitudinea bucuroasă că Domnul este alături de noi, nu ne abandonează, ne este aproape şi ne învăluie cu iubirea sa”.

Mulţumesc pentru că mi-a amintit că am nevoie de mai multă umilinţă, că e un mare dar să-ţi cunoşti limitele, să ştii să pui binele Bisericii şi al altora mai presus de propriul bine, chiar dacă e un lucru greu să faci asta. Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele sale de ieri: „A iubi Biserica înseamnă a avea şi curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe noi înşine„. Acest ultim gest al său de iubire faţă de Biserică mă scoate din monotonia slujirii şi mă cheamă (şi ne cheamă pe toţi!) să mă întreb: eu cum îmi iubesc Biserica? Ce sunt dispus să fac pentru ea? Până unde merg iubirea şi slujirea la care m-am angajat? Oare nu cumva mi-e teamă de deciziile radicale?

Unii spun despre el că a fost un profesor care ne-a transformat pe toţi în elevi şi ne-a ţinut lecţii din toate categoriile, lecţii foarte bine pregătite şi foarte utile. Eu spun că a fost un tată care ne-a făcut pe toţi copiii săi şi înainte de a ne vorbi, ne-a arătat cum se face slujirea, rugăciunea, iubirea, iertarea. Totul. Fiecare valoare a fost mai întâi în viaţa sa şi apoi pe buzele sale. Eu nu l-am simţit ca un profesor care-mi pune note, ci ca un tată care mă îmbrăţişează.

Unii spun că a fost un conservator care nu a făcut decât să ţină din scurt ceea ce se mai putea ţine în această Biserică pe cale de dispariţie. Aceştia sunt cei care nu l-au cunoscut, nu l-au citit şi nu au ascultat niciodată cuvintele sale. Tot ceea ce a făcut în aceşti opt ani de slujire (dar şi în toţi ceilalţi câţi a stat alături de fericitul Ioan Paul al II-lea ca episcop şi cardinal) a fost o edificare a Bisericii, o scuturare a ei de praful depus prin greşita înţelegere a Conciliului al II-lea din Vatican. Nu, el nu a fost un delicat conservator al Bisericii în faza la care a primit-o de la predecesorul său, ci a fost cel care a purtat-o mai departe, cu multă măiestrie şi înţelepciune, dacă ne gândim la furtunile prin care a trecut această Barcă a lui Cristos. Ascult şi îmi repet cu nesaţ cuvintele sale pline de convingere despre perioada pontificatului său: „A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme. Dar am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca. Şi pentru aceasta inima mea este astăzi plină de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a făcut să nu lipsească niciodată întregii sale Biserici şi chiar şi mie consolarea sa, lumina sa, iubirea sa”.

Unii spun că acum, la sfârşit, fuge de pe cruce. De ce nu stă să moară acolo, în suferinţă? Unde pleacă şi de ce? De ce ne abandonează? Dar oare această lecţie este un abandon?! Sunt atât de profunde cuvintele sale şi ele spun cel mai bine ce înseamnă gestul său. Iată ce a spus ieri: „Acel “totdeauna” (spus în ziua de 19 aprilie 2005) este şi un “pentru totdeauna” – nu mai există o întoarcere în privat. Decizia mea de a renunţa la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul sfântului Petru. Sfântul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi de mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viaţă, care, activă sau pasivă, aparţine total lucrării lui Dumnezeu”. Pentru mine acest gest este semnul unei bune înţelegeri ce există între el şi Dumnezeu. S-au vorbit şi dragostea i-a răspuns şi l-a inspirat să aleagă ceea ce e cel mai bine pentru noul Popor al lui Dumnezeu. Când m-am uitat ieri la chipul său, la expresia feţei sale, am simţit că între el şi Dumnezeu există o relaţie specială, că ei, el şi Dumnezeu, îşi vorbesc inimă de la inimă.

Pentru tot ceea ce a oferit oamenilor şi Bisericii în aceşti opt ani, pentru tot ce am primit eu în aceşti ani de slujire, şi pentru toate rugăciunile şi faptele pe care le va face în continuare spre slava lui Dumnezeu şi edificarea Bisericii, pentru toate acestea: mulţumesc, Sfinte Părinte!

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: