Interviu

2 noiembrie2003
2 noiembrie2003

Redactorii revistei seminarului „Drumuri deschise” mi-au cerut, la acest început de „drum deschis” în viaţa mea prin seminar, să răspund la câteva întrebări. Scriind pentru această revistă mi-am amintit (iarăşi nostalgii!) de unele articole pe care le-am publicat în timpul studenţiei (unele le-am publicat şi pe blog). O, tempora!

Iată interviul pe care l-am dat cu convingerea că e bine să ne cunoaştem pentru a avea o colaborare rodnică.

Părinte vă rog să vă prezentaţi pentru a vă cunoaşte mai bine.

Îi salut pe toţi cititorii acestei reviste şi mă fac cu drag cunoscut lor, pentru că sunt convins că oamenii care se cunosc pot colabora mai bine. M-am născut în localitatea Bacău, exact la mijlocul lunii mai a anului 1982. Sacramentele iniţierii creştine le-am primit tot în Bacău, în parohia „Sfântul Nicolae”. După ce am absolvit Şcoala Generală 178, din Bucureşti, am început liceul la Bacău, în anul 1997, în cadrul Seminarului „Sfântul Iosif”. Pe atunci cred că se învăţa mai mult şi de aceea şi examenul de bacalaureat se lua mai uşor (glumesc!), astfel că după ce am trecut cu bine de acesta şi de examenul de admitere, am început în anul 2001 cursurile în acest seminar. În anul academic 2005-2006 am făcut „pastoraţie” la bibliotecă şi pastoraţie (fără ghilimele!) în parohia „Sfântul Anton” din Iaşi. La 24 iunie 2008, harul lui Dumnezeu şi bunăvoinţa episcopului au conlucrat şi am fost hirotonit preot în catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină” din Iaşi. Din acea zi păşesc cu grijă printre oameni şi vorbesc atent pentru ca nu cumva să răspund prin viaţa şi cuvintele mele la întrebări pe care nu şi le pune nimeni.

Povestiţi-ne cum s-a dezvoltat germenul vocaţiei dvs.?

Printre primele realităţi cristalizate în memorie, împreună cu rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”, se află şi mult cunoscuta întrebare: „ce vrei să te faci când ai să fii mare?”. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată în timpul copilăriei alt răspuns decât acesta dat cu mult entuziasm: „Preot! Mă voi face preot!”. Acum conştientizez că nu prea ştiam eu ce înseamnă să fii preot, dar mă fascina ideea să pot vorbi oamenilor, iar ei să stea să mă asculte cu atenţie, aşa cum vedeam că făceau preoţii din copilăria mea. Participam cu drag la Sfânta Liturghie, dis de dimineaţă, şi mai ales duminica mergeam la o Liturghie pe care nu o înţelegeam, dar îmi plăcea cum suna. Îmi venea să aplaud când părintele Herghelegiu – Dumnezeu să-l fericească! – spunea „per omnia saecula saeculorum”, deşi habar nu aveam ce înseamnă. Aveam doar 4-5 ani şi nu ştiam de existenţa limbii latine J. Peste toate acestea, sunt convins că bunul Dumnezeu s-a folosit enorm de mult de bunica mea pentru a pune în mine acest germen al vocaţiei. După harul lui Dumnezeu şi după darul vieţii primit de la părinţi, bunicii mele îi sunt cel mai recunoscător: sunt rodul rugăciunilor şi sacrificiilor ei.

Ce pasiuni aveţi?

Prea multe ca să poată fi cuprinse în paginile acestei reviste, dar mă voi limita la 3. Îmi place enorm de mult muntele. Şi-mi place nu doar să-l văd, să-l admir de la distanţă, ci iubesc să-l simt sub picioarele mele, să-l urc. Foarte multe amintiri din viaţa de seminarist, mai ales din vacanţe, sunt legate de ieşirile cu seminariştii pe munte, alături de care am cutreierat Ceahlăul, Rarăul, Bucegiul, Făgăraşul etc. Cu aceeaşi pasiune cu care parcurg cărările munţilor, parcurg zilnic paginile cărţilor bune. Îmi place să citesc. Citesc cărţi şi mai puţin ziare sau subtitrări:). Şi ca să ajung şi la al treilea – deşi nu le-am prezentat neapărat în ordinea priorităţilor – vă mărturisesc că bucuriile pe care mi le aduc munţii şi cărţile, le regăsesc şi în oameni. Îmi plac oamenii, îmi place omul.

Care a fost primul sentiment pe care l-aţi avut atunci când aţi primit vestea oficială că veţi fi formator în cadrul ITRC?

Primul gând a fost că e „o pălărie prea mare pentru capul meu”. Era vorba despre o misiune dificilă. Însă acest sentiment a fost surclasat repede de un altul: încredere. Am simţit că oameni importanţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt – Preasfinţitul, părintele Rector şi colaboratorii lor – au încredere în mine. Şi ştiţi şi voi cât de încurajator e sentimentul încrederii: să simţi că cineva are încredere în tine. Aceasta mi-a dat curaj.

Cum aţi petrecut cei 3 ani de pastoraţie, după hirotonirea ca preot?

Cu entuziasm! Şi într-adevăr i-am petrecut şi nu i-am lăsat pe ei să treacă, adică i-am trăit din plin, crescând şi – sper! – ajutându-i şi pe alţii să crească. Au fost ani în care am continuat să învăţ şi să cresc: de la oameni înveţi mult mai mult şi mai repede decât din cărţi. Primul an (1 august 2008- 31 iulie 2009) l-am petrecut la Gherăeşti, judeţul Neamţ (unde fusesem ca diacon în vacanţa de Crăciun). A fost un an plin de activităţi. Însă când abia am reuşit să-i învăţ un pic pe nume pe cei de acolo, am fost chemat la o altă slujire. La 1 august 2009 am fost numit vicar la parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi (unde fusesem ca diacon de sărbătorile pascale). Pe lângă activităţile de la catedrală, am primit şi numirea de capelan sanitar pentru îngrijirea bolnavilor din cele 14-15 spitale din Iaşi. Viaţa în mijlocul bolnavilor a fost o experienţă care m-a marcat: am văzut ce înseamnă să-ţi doreşti să mori împăcat cu Dumnezeu şi să tragi de fiecare fărâmă de energie astfel încât să rezişti până ajunge preotul. Am văzut la ce ajută credinţa: nu înlătură suferinţa, dar îi dă sens, valoare. A fost extraordinar. După 2 ani şi două luni, adică de la 1 octombrie 2011, am primit o nouă slujire în mijlocul oamenilor din seminar.

Sapientia_23.11.2003
Sapientia_23.11.2003

Nu aţi ieşit de mult timp de pe băncile seminarului. Cum e să reveniţi la locul unde aţi trăit atâţia ani ca seminarist?

Mie mi-a plăcut viaţa de seminarist iar acest lucru m-a ajutat să revin mereu cu drag. Când am venit acum am fost încercat de mai multe sentimente, stări: de la o puternică nostalgie, până la o anumită uimire care mă făcea mereu să-mi spun „nu are cum să fie aşa”, asta mai ales în prima săptămâna. Dar m-am convins repede că are cum şi că sunt din nou aici. Acum mă bucur să regăsesc capela frământărilor mele, cimitirul plimbărilor mele, sala lecturilor mele. Au trecut atât de repede anii de seminar încât nu am apucat să mă bucur de toate acestea pe deplin. Acum am ocazia să completez fiecare clipă de bucurie din capelă, cimitir, sala de lectură sau bibliotecă, sala de mese sau alte locuri ale seminarului.

Din acea postură de seminarist, vă gândeaţi că veţi ajunge formator al unora dintre foştii colegi ai sfinţiei voastre?

Niciodată! Când vedeam prin câte trec formatorii zi de zi în dorinţa lor de a ne forma cât mai bine, nu doar că nu mă gândeam, dar nici nu-mi doream. Dar în viaţă nu se întâmplă toate după planurile noastre şi iată-mă formatorul unora dintre cei cu care împărţeam sala de mese, terenul de fotbal, sala de lectură, biblioteca, cimitirul, uneori chiar şi Copoul.

Cu ce gânduri, ce planuri, ce aşteptări aţi venit din nou aici?

Cu gânduri de pace, cum spune Domnul prin profetul Ieremia: „Căci eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnulgânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ier 29,11). Da, acesta îmi este primul gând: pacea. Am venit aici cu optimism şi cu încredere în oameni. Spuneam că-mi plac oamenii. Sunt convins că în fiecare se ascunde ceva bun şi eu trebuie să scot la iveală tot ce e mai bun. Nu am venit să-i urmăresc pe cei care fac răul, ci să-i ajut pe toţi cei care vor să facă binele, căci creştinismul, credinţa noastră, nu este religia lui „nu fă răul” (cf. Tob 4,15), ci religia lui „fă binele” (cf. Mt 7,12). Sunt aici – cel puţin aşa-mi place să cred – pentru ca să-i ajut pe seminarişti să facă mai uşor binele, să fie buni, oameni buni – în toată profunzimea acestei sintagme de om bun. Cei care nu reuşesc să fie oameni buni astăzi, nu vor reuşi să fie preoţi buni mâine.

Aveţi un mesaj pentru seminarişti la începutul noului an academic?

Sunt atât de multe lucruri pe care aş vrea să le transmit încât nu ştiu la care să mă opresc. Să fie responsabili şi oameni de cuvânt, de caracter, în care poţi avea încredere indiferent că eşti prietenul lor, profesorul lor, formatorul lor etc. Să nu-i dezamăgească pe cei care ţin la ei. Şi să citească. Mult! Şi să se roage şi mai mult. Şi să fie sănătoşi. Şi …mă opresc aici. Vă mulţumesc.

 Iaşi, ITRC, Drumuri deschise, nr.140, noiembrie 2011

2 gânduri despre „Interviu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: