Se spune că un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de un arbust, rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne, salvează-mă!”.
Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l:
– Ai mers la Biserică?
– Am mers, Doamne. Am mers ori de câte ori am putut, dar promit să nu lipsesc niciopdată duminica dacă mă scapi de aici.
– Eşti un om generos? Iţi ajuţi semenii? Dai de pomană?
– Da, dau. Cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai scapă-mă de pe această stâncă!
– Ai încredere în mine? l-a întrebat în fine Dumnezeu.
– Da, Doamne, am încredere totală în tine.
– Atunci, dă-ţi drumul. Dă drumul crengii.
„Dumnezeu este bogat în îndurare
şi pentru dragostea cu care ne-a iubit
ne-a adus la viaţă” (Ef 2,4-5).
Dacă facem o plimbare prin România, ne convingem imediat de credinţa poporului nostru: peste tot vom întâlni biserici, mănăstiri, troiţe, oameni care-şi fac semnul crucii, oameni care postesc sau dau de poamnă şi alte dovezi ale evlaviei noastre. Însă câţi dintre noi avem o credinţă reală într-un Dumnezeu mult iubitor de oameni, într-un Dumnezeu atotputernic? Câţi dintre noi suntem convingători – prin faptele noastre – pentru cei din jur că Dumnezeu există? Câţi dintre noi sunt dispuşi să moară astăzi pentru Dumnezeu sau să trăiască pentru el cu toată încrederea, abandonându-se total lui?
Se spune că un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de un arbust rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne salvează-mă!”.
Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l:
– Ai mers la…
Vezi articolul original 2.049 de cuvinte mai mult
Prea târziu te-am iubit... 