Vreau să vorbesc despre iubirea mea

„Dumnezeu este bogat în îndurare
şi pentru dragostea cu care ne-a iubit
ne-a adus la viaţă” (Ef 2,4-5).

Dacă facem o plimbare prin România, ne convingem imediat de credinţa poporului nostru: peste tot vom întâlni biserici, mănăstiri, troiţe, oameni care-şi fac semnul crucii, oameni care postesc sau dau de poamnă şi alte dovezi ale evlaviei noastre. Însă câţi dintre noi avem o credinţă reală într-un Dumnezeu mult iubitor de oameni, într-un Dumnezeu atotputernic? Câţi dintre noi suntem convingători – prin faptele noastre – pentru cei din jur că Dumnezeu există? Câţi dintre noi sunt dispuşi să moară astăzi pentru Dumnezeu sau să trăiască pentru el cu toată încrederea, abandonându-se total lui?

Se spune că un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de un arbust rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne salvează-mă!”.
Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l:
– Ai mers la Biserică?
– Am mers, Doamne. Am mers ori de câte ori am putut, dar promit să nu lipsesc în nici-o duminică dacă mă scapi de aici.
– Eşti un generos? Iţi ajuţi semenii? Dai de pomană?
– Da, dau. Cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai scapă-mă de pe această stâncă!
– Ai încredere în mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu.
– Da, Doamne, am încredere totală în tine.
– Atunci, dă-ţi drumul. Dă drumul crengii.

Oare a avut încredere? S-a abandonat în braţele lui Dumnezeu? Oare noi am fi îndrăznit să reunţăm la toate pentru Dumnezeu?

Dacă încă ne ţinem de lucruri şi nu ne abandonăm total în mâinile lui Dumnezeu o facem pentru că nu-l cunoaştem suficient de bine. Nu ştim cum este acest Domn pe care lecturile de astăzi ni-l prezintă ca pe un Dumnezeu preocupat de om, ca pe un tată bogat în îndurare care nu-şi abandonează niciodată fii, ci dimpotrivă, stă lângă ei, îi călăuzeşte, îi învaţă, îi salvează de la moarte pentru că îi iubeşte.

Obligaţia noastră de creştini, pe lângă cea de a crede în acest Dumnezeu bogat în îndurare, este să-l facem cunoscut şi altora. Să vorbim despre el. Să le spunem cum este Dumnezeul nostru. Să le vorbim despre iubirea inimii noastre. Să-i facem, ca să folosim un termen cunoscut, o publicitate bună, atractivă. Da, pentru că dacă el este refuzat, alungat, negat este şi pentru că de multe ori noi, creştinii, nu-l prezentăm convingător: viaţa noastră nu le vorbeşte celorlalţi despre un Dumnezeu iubitor de oameni şi bogat în îndurare, ci despre un Dumnezeu care e departe, străin omului sau chiar un Dumnezeu care abia aşteaptă să pedepsească. În orice timp, dar parcă mai ales în aceste timpuri din ce în ce mai dificile, datoria fundamentală a Bisericii și a creștinilor este să îndrume privirea omului, să-i orienteze conştiinţa şi întreaga viaţă, spre misterul lui Dumnezeu. Trebuie să-i ajutăm pe oameni să se familiarizeze cu profunzimea Răscumpărări realizată de Dumnezeu prin Isus Cristos. Însă pentru aceasta trebuie să avem noi înşine o imagine clară despre Dumnezeu.

Lecturile de astăzi ne ajută să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Fraza centrală în jurul căreia putem grupa întreaga sfântă Liturghie este aceasta: „Dumnezeu este bogat în îndurare şi pentru dragostea cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza păcatelor noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos” (Ef 2,4-5). Dumnezeu este bogat în milostivire: este esenţialul pe care trebuie să-l reţinem în această duminică a bucuriei.

Cum este acest Dumnezeu bogat în îndurare?

Despre el ne vorbeşte Cristos în dialogul cu Nicodim din sfânta Evanghelie. El este acela care „atât de mult a iubit lumea încât la dat pe Fiul său unul născut pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața” (In 3,16).  De fiecare dată când celebrăm sfânta Liturghie îi aducem laudă lui Dumnezeu atotputernicul, pe care-l slăvim ca fiind creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, aşa cum mărturisim în Crez. Însă el nu doar că a creat lumea. El iubeşte lumea, iubeşte omul. Atât de mult ne iubeşte încât ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa, ne-a orânduit pentru viaţa veşnică, pentru ca într-o zi să participăm şi noi la viaţa lui divină. Dumnezeu l-a dat pe Fiul său pentru ca noi, creaturile sale, să avem viaţa veşnică pe care o pierdusem prin păcat.

La începutul pontificatului său, fericitul părinte papa Ioan Paul al II-lea a scris o enciclică numită tocmai: Dives in misericordia –Dumnezeu bogat în milostivire. Fericitul părinte ne învaţă în acest document:

Revelat în Cristos, adevărul despre Dumnezeu, „Părintele îndurărilor”, ne îngăduie să îl „vedem” deosebit de apropiat de om, mai ales când acesta suferă, când este ameninţat însuşi centrul existenţei şi al demnităţii lui. De aceea, în situaţia de astăzi a Bisericii şi a lumii, mulţi oameni ţi multe grupuri, însufleţiţi de un simţământ viu de credinţă, aleargă, aş spune, în mod spontan la milostivirea lui Dumnezeu. Misterul lui Dumnezeu „Părintele îndurărilor” devine, în contextul ameninţărilor de astăzi împotriva omului, un apel deosebit adresat Bisericii” (nr.2).

Vorbiţi tuturor despre milostivirea lui Dumnezeu, despre iubirea sa care înflăcărează inimile şi ne dă nouă atâta speranţă şi încredere.

Cine sau cum ni-l mai descoperă lecturile de astăzi pe Dumnezeu?

Ni-l descperă ca fiind cel care-l trimite pe Fiul său pentru ca lumea să fie salvată prin el, să fie adusă la viaţă prin Cristos. Ne spune sfântul Ioan: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea – nu ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el”, să aibă viaţă (In 3,17). Aici greşim dacă spunem că Dumnezeu nu judecă lumea şi concluzionăm că este indulgent cu păcatul. Nu! Dumnezeu nu este indulgent cu păcatul, ci cu păcătosul, cu omul. Dumnezeu nu vrea moartea celui păcătos, ci ne îngăduie, ne rabdă, aşteaptă să ne întoarcem. Aşa cum am auzit şi în prima lectură ne trimite semne şi oameni prin care ne atrage atenţia. Dar noi de cele mai multe ori ne batem joc de trimişii săi şi-i luăm în râs, dispreţuim semnele şi atenţionările sale: mai am timp, de ce să mă spovedesc acum? De ce să nu mai fur, să nu mai bârfesc, să nu mai beau, să nu mai mint, să nu mai înşel, să nu mai profit de cei slabi? Să avem o imagine clară a lui Dumnezeu: el nu îngăduie păcatul, nu-l aprobă şi nu e de partea noastră atunci când spunem „lasă că merge şi aşa”. Dumnezeu nu suportă păcatul, nu-l vrea, dar nici nu se teme de el. Oricât de răi am fi şi de păcătoşi, iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru şi nu va înceta niciodată să ne cheme spre el, să ne trimită semne ca să ne trezească. De ce amânăm? De ce nu ne ridicăm privirea spre cel înălţat pe cruce asemnea şarpelui în pustiu ridicat de Moise? Să privim Crucea căci acolo este înălţat Fiul omului pentru ca oricine crede în el – oricine! – să aibă prin el viaţa veşnică (cf. In 3,14-15). Cine priveşte la cel Răstignit, la Isus, poate fi vindecat şi trupeşte, dar mai presus de toate va fi vindecat sufleteşte, va fi salvat de păcatele sale. Acesta este Dumnezeu: care de la înălţimea Crucii priveşte în depărtări şi-l aşteaptă pe fiul risipitor: pe mine, pe tine, pe dvs. Când avem de gând să ne întoarcem la el?

Cine şi cum mai este acest Dumnzeu bogat în milostivire?

Este cel despre care apostolul Paul ne spune că „noi suntem lucrarea lui şi am fost creaţi în Cristos Isus pentru ca faptele noastre să fie bune, conform cu calea pe care Dumnezeu a stabilit-o mai înainte, pe care noi trebuie să mergem” (Ef 2,10). Aici sunt cuprinse două mari adevăruri: Dumnezeu este cel care ne-a creat, suntem opera lui. Fiecare om este lucrarea lui Dumnezeu: tânăr sau bătrân, bolnav sau sănătos, bogat sau sărac. Aceasta pe de o parte cere respect: respectaţi-i pe toţi, îngrijiţi-vă de toţi, pentru că sunt operele lui Dumnezeu: cine se îngrijeşte de un bolnav, de un bătrân, cine are milă de un sărac, pe Dumnezeu îl slujeşte. Iar pe de altă parte, faptul că suntem opera lui ne dă curaj: să nu ne temem dacă suferim, el ne va vindeca. Să nu ne temem dacă suntem singuri, el este cu noi. Să nu ne temem de bătrâneţe, el ne dă o viaţă nouă. Suntem preţioşi în ochii săi. Pentru Domnul cel bogat în milostivire fiecare om contează şi el priveşte şi nu lasă să se piardă nicio lacrimă a ochilor noştri suferinzi. Dumnezeu e cel mai iubitor de oameni.

Iar al doilea adevăr al acestui text este că am fost creaţi pentru ca faptele noastre să fie bune, să fie făcute la lumină. Şi Isus ne atrage atenţia cu tristeţe: „când lumina a venit în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele” (In 3,19). Faptele noastre cum sunt? Am fost creaţi pentru ca faptele noastre să fie bune. Atunci bune să fie! Să avem curajul să ieşim la lumină. Să îndrăznim să facem noi primii binele aşteptat de la alţii. Să ne rugăm pentru cei care fac răul. Pentru cei care lovesc în demnitatea omului. Pentru cei care nu îndrăznesc să rupă şirul fărădelegilor, al minciunii şi al ipocriziei.

Astăzi ambele Biserici, Catolică şi Ortodoxă, îl comemorează după calendar pe sfântul Ciril din Ierusalim. Acesta învăţa în una din catehezele sale: „Omule, să ai un suflet sincer şi lipsit de înşelătorie în faţa celui care cercetează mintea şi inima” (Cateheza 1,2-3.5-6: PG 33,371.375-378). Un suflet sincer şi lipsit de înşelătorie cere Dumnezeu cel bogat în milostivire de la noi.

Acesta este Dumnezeul meu şi despre el vreau să vorbesc în acest timp al Postului Mare şi toată viaţa mea: este cel care l-a trimis pe Fiul său ca să am viaţă, ca să fac binele, ca să ies la lumină, ca să renunţa la păcat şi prin harul său să fiu mântuit. Acesta este Domnul meu: cel care îmi spune că fiecare om contează pentru că e opera iubirii sale şi că nu am voie, nu am voie să-i asupresc pe cei slabi, ci trebuie să stau lângă cei mici, lângă cei singuri, lângă cei bolnavi aşa cum a făcut şi face el. Acesta este iubirea inimii mele: cel care de la înălţimea crucii mă strigă să privesc către el, să văd iubirea sa, să văd cerul de unde el s-a coborât şi să-mi doresc să mă mântuiesc. Cerul e locul de unde Dumnzeu ne priveşte pe fiecare şi locul unde el ne-aşteaptă.

Se spune despre doi turişti s-au abătut de la poteca trasată pe munte şi au ajuns la gura unei peşteri. Locul nu părea a fi pustiu. Cenuşa de la un foc stins cu ceva timp în urmă şi uscăturile aşezate la adăpost  într-o mică  grotă erau semne că peştera putea fi chiar locuită. Zgomotul unor paşi înăuntrul cavernei îi făcură pe cei doi să-şi ţină respiraţia. În gura peşterii apăru un bărbat îmbrăcat cu haine călugăreşti, cu o barbă lungă şi cu părul netuns strâns într-o coadă.
Turiştii rătăciţi crezură că s-au întâlnit cu vreun nebun fugit de lume. Omul îi salută însă  politicos şi-i invită să intre.
Gândul că au de-a face cu un nebun le-a pierit atunci când au văzut ochii omului ieşit din peşteră: foarte senini şi blânzi. Au aflat că omul e monah şi că de câţiva ani plecase de la mănăstirea din vale şi se retrăsese aici în singurătate.
Grota era amenajată ca o cameră. Într-un colţ patul de paie lângă care o icoană de hârtie şi o candelă  aprinsă. Turiştii nu se abţinură să întrebe: „Cum puteţi supravieţui în această peşteră, singur, sărac, departe de lume?”
Pustnicul zâmbi: „Dar nu-s sărac, am o mulţime de comori”. Şi călugărul îi chemă să le arate comoara sa. Şi-i duse în dreptul unei fisuri într-unul dintre pereţii peşterii: „Ce vedeţi?”, îşi întrebă musafirii.
– Nimic, doar un petec de cer.
– „Şi nu vi se pare asta o comoară minunată?”, le replică pustnicul. „Petecul asta de cer mi-e de ajuns ca să fiu fericit. Acest cer mă ajută să trăiesc fiecare zi cu bucurie căci ştiu că din cer mă priveşte cel căruia îi sunt nespus de drag, Tatăl milostiv”.

Dragi bătrâni, dragi persoane aflate în suferinţă, acasă sau prin spitale, iubiţi credincioşi, în încercările voastre priviţi spre ferestră. Simţiţi cerul, chiar dacă nu-l puteţea vedea. De acolo, din cer veghează asupra noastră Dumnezeu cel bogat în milostivire. Pe cer străluceşte înălţat Cristos, mântuitorul omului. Din ceruri vine spre noi Duhul Sfânt cu darurile sale. De pe acel petic de cer ne veghează pe toţi Maica preacurată, tămăduitoarea bolnavilor şi ajutorul creştinilor. Să privim în această zi cerul de unde Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca să avem viaţă. Să privim mereu celrul şi să vorbim oamenilor despre Dumnzeu cel bogat în mislostivire. Amin.

Predică ţinută în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”
şi la Radio Iaşi, duminică 18 martie 2012, ora 8:00.

Povestioarele le-am cules din cele spuse la Radio România Actualităţi
de Remus Rădulescu, la rubrica O vorbă bună.

Un comentariu la ”Vreau să vorbesc despre iubirea mea

  1. A republicat asta pe Prea târziu te-am iubit… și a comentat:

    Se spune că un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de un arbust, rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne, salvează-mă!”.
    Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l:
    – Ai mers la Biserică?
    – Am mers, Doamne. Am mers ori de câte ori am putut, dar promit să nu lipsesc niciopdată duminica dacă mă scapi de aici.
    – Eşti un om generos? Iţi ajuţi semenii? Dai de pomană?
    – Da, dau. Cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai scapă-mă de pe această stâncă!
    – Ai încredere în mine? l-a întrebat în fine Dumnezeu.
    – Da, Doamne, am încredere totală în tine.
    – Atunci, dă-ţi drumul. Dă drumul crengii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: