De obicei dimineaţa merg să mă întâlnesc cu Isus. El e mereu acolo. Astăzi a fost altfel. A venit el. S-a aşezat în faţa mea şi – fără să-mi spună „Bună dimineaţa!” – m-a întrebat:
– „Laurenţiu, de câtă vreme ne cunoaştem noi?”
– „Noi, Doamne?! Adică tu şi eu?”, am îngânat eu somnoros.
– „Da, noi doi. De când ne ştim? Adică, de când mă ştii?”
– „Păi, cred că de multă vreme. De fapt, dacă mă gândesc, din totdeauna. Nu-mi amintesc să fi fost un timp în care să nu te fi cunoscut. Cred că…”
Dar m-am oprit. Mi-era teamă să nu spun ceva greşit.
-” Laurenţiu, şi atunci cum se face că deşi mă ştii de multă vreme – din totodeauna –, deşi vorbeşti zilnic cu mine, deşi stai mereu aproape de mine… cum se face că semănăm aşa puţin?”
Şi a plecat. Brusc. Tot fără să-mi spună „Bună dimineaţa!” sau măcar „O zi bună!”. Doar că acum am înţeles de ce. Pentru că nu era nici o dimineaţă bună şi nu urma nici o zi bună, ci era o bună trezire. M-a zguduit. Chiar aşa: cum de îl cunosc de atâta vreme şi semăn atât de puţin cu el?!
Tu de când îl cunoşti?

Lasă un comentariu