Prea târziu te-am iubit…

A ne pierde în Dumnezeu

Măsura de a‑l iubi pe Dumnezeu este de a‑l iubi fără măsură. Această iubire castă şi fără măsură îl duce pe om la cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea şi la îmbrăţişarea dintre voinţa umană liberă şi caritatea, dar al lui Dumnezeu.

Când se va putea avea experienţa acestui impuls pe baza căruia spiritul, îmbătat de iubire faţă de Dumnezeu, uitând de sine, (…) se lansează în întregime spre Dumnezeu şi unindu‑se cu Dumnezeu devine un singur spirit cu el şi spune: „Carnea mea şi inima mea au dispărut; Dumnezeu este pentru veşnicie parte a inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”?

Nu voi ezita să‑l proclam fericit şi sfânt pe cel căruia i‑a fost acordată o asemenea experienţă în această viaţă muritoare eventual rar sau chiar şi o singură dată, şi chiar şi de data aceea în mod fugitiv, abia în spaţiul unei singure clipe. Pentru că a te pierde într‑un anumit fel pe tine însuţi, ca şi cum n‑ai exista şi a nu mai avea deloc senzaţia de tine însuţi şi a te goli de tine şi aproape a te anula, este deja o şedere în cer.

Sfântul Bernard de Clairvaux
Citta Nuova
De diligendo Deo
nr. 16.27
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 69.