Prea târziu te-am iubit…

A ne realiza în „da”

Unirea cu Cristos presupune renunţarea. Comportă să nu vrem să impunem drumul nostru şi voinţa noastră; să nu dorim să devenim asta sau aia, ci să ne abandonăm lui, peste tot şi în orice mod el va voi să se folosească de noi. (…)

În „da”‑ul hirotonirii preoţeşti am făcut această renunţare fundamentală la a voi să fim autonomi, la „autorealizare”. Dar trebuie ca zi de zi să împlinim acest mare „da” în acele multe „da”‑uri mici şi în micile renunţări. Acest „da” al paşilor mici care împreună constituie marele „da” se va putea realiza fără amărăciune şi fără autocompătimire numai dacă Cristos este cu adevărat centrul vieţii noastre, dacă intrăm într‑o adevărată familiaritate cu el. De fapt, atunci experimentăm în mijlocul renunţărilor, care într‑un prim moment pot cauza durere, bucuria crescândă a prieteniei cu el, toate micile şi uneori şi marile semne ale iubirii sale, pe care ne‑o dăruieşte încontinuu. „Cine se pierde pe sine însuşi, se găseşte”. Dacă îndrăznim să ne pierdem pe noi înşine pentru Domnul, experimentăm cât de adevărat este cuvântul lui.

Benedict al XVI‑lea
Missa Chrismatis
9 aprilie 2009
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 71.