Sunt zile în care avem nevoie de cuvinte mai mult decât de aer şi apă. Ne sufocăm dacă nu găsim acel cuvânt cu care să putem adormi sau care să ne prindă de mână şi să ne ridice de jos. Am fi departe, risipiţi şi sfărâmaţi, dacă nu ar fi fost un cuvânt care să ne adune din împrăştierea noastră. Mai bine zis, nu de cuvinte avem nevoie, ci de inima oamenilor din care izvorăsc acele litere bine aranjate şi articulate. Şi nu doar de inima lor, ci de ei cu totul.

De fapt, prin această scurtă postare nu vreau decât să le mulţumesc celor care mi-au spus un cuvânt chiar atunci când aveam cea mai mare nevoie de el. Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că le-a dat oamenilor cuvântul care izvorăşte din inimă.

Şi dacă tot vorbesc de cuvinte, astăzi am găsit un gând care ne aduce tuturor, cred, multă încurajare:

Sfântul este omul care ştie să găsească în sine, să facă să izvorască din profunditatea fiinţei sale apa despre care Cristos îi vorbea samaritenei. Se află acolo, în fiecare din noi, fântâna deschisă sub cer. Fără îndoială suprafaţa este acoperită de resturi, de ramuri rupte, de frunze moarte, din care iese un miros de moarte. Pe această suprafaţă străluceşte un fel de lumină dură şi rece care este cea a inteligenţei care raţionează. Dar sub această cuvertură bolnavă, apa este limpede şi pură. Şi mai în adânc sufletul se găseşte în elementul său nativ, infinit mai pur decât cea mai pură dintre ape, această lumină necreată care scaldă creaţia în întregime. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

Geroges Bernanos
în Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos,
Sapientia, Iaşi 2012, 72.