Prea târziu te-am iubit…

În acest moment este în lume, în fundul unei biserici pierdute sau chiar într-o casă oarecare, sau la colţul unui drum pustiu, acel om sărac care-şi împreunează mâinile şi la capătul mizeriei sale, fără să ştie bine ce spune sau fără să spună nimic, îi mulţumeşte bunului Dumnezeu că l-a făcut liber, că l-a făcut capabil să iubească. Există în altă parte, nu ştiu unde, o mamă alături de copilul său mort care-i oferă lui Dumnezeu geamătul unei resemnări extenuate. Toate acestea în timp ce Vocea care a aruncat soarele pe întindere aşa cum mâna aruncă grâul, Vocea care face să tremure lumile, vine să-i murmure dulce la ureche: „Iartă-mă! Într-o zi vei şti, vei înţelege, îmi vei mulţumi. Dar acum, ceea ce aştept de la tine este iertarea ta, iartă-mă”. Aceştia, femeia aceasta istovită, acest sărman om, se găsesc în centrul misterului, în centrul creaţiei universale şi în secretul însuşi al lui Dumnezeu.

Geroges Bernanos
în Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos,
Sapientia, Iaşi 2012, 76.