Prea târziu te-am iubit…

Nu numai pentru monahi

Este un fapt că prea mult timp noi creştinii am considerat sfaturile evanghelice ca apanaj privat al vieţii călugăreşti consacrate. Se spunea: „Sunt frumoase sfaturile evanghelice, dar pentru călugări; pentru noi creştinii – sau preoţii diecezani – care trăim în lume, e nevoie de un alt stil, de o altă spiritualitate”.

Ori, sfaturile evanghelice nu sunt deloc o practică pioasă sau o invenţie ascetică rezervată cuiva, ci puncte obligatorii şi vitale de trecere pentru a autentifica prin viaţă invitaţia de a fi, în calitate de creştini, ucenici ai lui Isus.

Pentru Isus aceasta nu a fost niciodată o problemă teoretică. El spunea: „Cine vrea să vină după mine şi nu părăseşte tatăl, mama, fraţii, surorile, soţia, copiii, ogoarele… ; cine nu renunţă la el însuşi, la propria viaţă, nu poate fi ucenicul meu”. (…) Este condiţia de bază pe care o pune pentru a începe aventura urmării lui. Dacă vrem să fim adevăraţi ucenici ai lui Isus, nu putem parcurge un drum care să ignore sfaturile evanghelice.

Silvano Cola
Gen’s
Scritti e testimonianze
Grottaferrata 2007, pag. 73,
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 81.