Prea târziu te-am iubit…

Pentru cei doi francezi – Blaise Pascal şi Georges Bernanos – care au îmbogăţit ştiinţa şi literatura, credinţa şi teologia, omul rămâne o mare enigmă, după cum enigmatic este şi Dumnezeul pe care l-au căutat şi în care s-au încrezut atunci când l-au descoperit. Pentru ei omul rămâne o enigmă de nerezolvat atâta timp cât nu este considerat şi interpretat în Dumnezeu. Se poate vorbi de om fără Dumnezeu? Se poate vorbi de vreun câştig dacă se pierde Dumnezeu? Dacă Dumnezeu există şi noi nu l-am găsit, nu l-am ales…atunci am pierdut totul. Iată pariul lui pascal şi provocatoarele gânduri ale lui Bernanos, iată aceste pariuri existenţiale:

Deci voi spuneţi că noi suntem incapabili să cunoaştem dacă există Dumnezeu. Şi totuşi, ceea ce se spune este fie că Dumnezeu există, fie că Dumnezeu nu există, o altă variantă de mijloc nu este posibilă. Rămâne să vedem de ce parte ne vom aşeza. Raţiunea, ziceţi voi, nu poate preciza nimic din această chestiune. Plutim într-un fel de haos infinit care ne separă. Se joacă un loc la extremitatea acestei distanţe; şi acolo va cădea faţa sau reversul. Pe care pariaţi? … Da, dar trebuie să pariezi. Asta nu-i după voinţă din moment ce ai intrat în joc… Deci de ce parte vă veţi aşeza? Să punem în cumpănă câştigul şi pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi nu pierdeţi nimic. Deci pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire. Da, trebuie să pariaţi!

Sau, altfel spus: dacă crezi în Dumnezeu şi el există, te duci în Rai. Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic. Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci în Iad. Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut. În concluzie: mai bine crezi şi rişti să câştigi totul decât să nu crezi şi să rişti să pierzi totul.

Iar Bernanos se apropie de pariul lui Pascal atunci când spune:

Dar sunt ei sigur de ceea ce au acolo, se înţelege în faţa lor, pe masa lor de operaţie? Dacă omul nu este ceea ce ei cred? Dacă definiţia lor despre om se arată într-o zi falsă sau incompletă?… Dar dacă omul este cu adevărat creat după chipul şi imaginea lui Dumnezeu? Că are în el o oarecare proporţie, aşa mică după cum se presupune, de libertate, la ce ar duce experienţele lor, dacă nu la mutilarea unui organ esenţial? Dacă există în om acest principiu de autodistrugere, această misterioasă ură de sine pe care noi o numim păcat originar şi pe care tehnicieni n-au scăpat să o observe, căci el explică toate decepţiile oribile ale istoriei? Este adevărat că ei îl pun nu în seama omului, ci a unei rele organizări a lumii. Dacă totuşi se înşală? Dacă nedreptatea este în om şi toate greutăţile nu vin decât să întărească răutatea? Dacă omul nu poate să se realizeze decât în Dumnezeu? Dacă operaţia delicată de a amputa din el partea divină – sau cel puţin de a atrofia în mod sistematic această parte până ce cade uscată ca un organ în care nu mai circulă sângele – ajunge să facă din el un animal feroce? Sau mai rău poate, un animal niciodată domesticit… sau încă şi mai mult, un anormal, un smintit?

Dacă pariez pe Dumnezeu şi el nu există, nu pierd nimic. Dar dacă nu pariez pe Dumnezeu şi el există, am pierdut totul. Aceasta este ziua pariului: eu pariez pe Dumnezeu şi pe existenţa lui!

(Textele celor doi le-am preluat din
Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos,
Sapientia, Iaşi 2012, 84-85.)