Gânduri pentru şi despre preoţie

Singurătate, nu gol

Este adevărat: preotul, datorită celibatului său, este un om singur; însă singurătatea lui nu este golul, pentru că este umplută de Dumnezeu şi de bogăţia exuberantă a împărăţiei sale. În afară de asta, pentru această singurătate, care trebuie să fie plinătate interioară şi exterioară de caritate, el s‑a pregătit, şi‑a ales‑o în mod conştient şi nu datorită orgoliului de a fi diferit de ceilalţi, nu pentru a se înstrăina de fraţii lui sau din dispreţ faţă de lume. Luat din lume, preotul nu este despărţit de poporul lui Dumnezeu, pentru că este constituit în folosul oamenilor, consacrat în întregime carităţii şi operei pentru care l‑a chemat Domnul.

Uneori singurătatea va apăsa în mod dureros asupra preotului, dar din această cauză el nu se va căi că a ales‑o cu generozitate. Şi Cristos, în orele cele mai tragice ale vieţii sale a rămas singur, abandonat chiar de aceia pe care el i‑a ales ca martori şi însoţitori ai vieţii sale şi pe care i‑a iubit până la sfârşit, dar a declarat: Eu nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu mine.

Paul al VI‑lea
Sacerdotalis caelibatus 58‑59
în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 84.