Prea târziu te-am iubit…

Voi pune Ierusalimul început al bucuriei mele…

În faţa ta Doamne o clipă e ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o clipă, spune psalmistul. O mie de ani să fi durat şi nu cred că mi-aş fi putut surprinde imaginaţia şi inima mai mult decât am făcut-o în cele opt zile petrecute în Ţara Sfântă. Fiecare clipă mi-a adus o respiraţie cu un aer ce nu atingea plămânii, ci inima. Particulele de aer se furişau direct în inima şi frânturile de imagini coborau de pe retină direct în suflet. Te-ai strecurat în inima mea, Doamne, prin toate simţurile şi m-ai umplut de fericire păşind pe urmele tale.

De câte zile ai nevoie să te îndrăgosteşti? De o clipă! Şi au fost mii de clipe care mi-au tăiat respiraţia. Mii de clipe care m-au făcut să am noduri în gât la plecare şi să simt că mă despart de ceva drag: eu şi Ierusalimul parcă ne ştiam de o viaţă şi ne era greu să ne despărţim! Ne-am strigat unul altuia un convingător „Pe curând!”. Şi ne-am îmbrăţişat: eu privindu-l, el binecuvântându-mă! Ultimul strigăt a fost „Să nu mă uiţi”, la care am reuşit doar să spun: „De te voi uita Ierusalime…”. Şi-am început să cânt cu psalmistul, punând „Ierusalimul început al bucuriei mele”. Cel mai dulce pelerinaj, cea mai puternică rugăciune, cele mai vii trăiri. M-am simţit preot aşa cum nu am mai fost vreodată. Dar, mai ales, m-am simţit om, om printre oameni dragi, dragi şi iubiţi de Dumnezeu, Dumnezeu care a murit acolo, acolo chiar, unde am pus eu mâna, mâna pe care el mi-a consacrat-o ca preot, preot sfinţit prin sângele său. Nu mă satur să închid ochii şi să-mi imaginez din nou Nazaretul şi Betleemul, Ierusalimul şi Betania, Mormântul Sfânt şi Locul Înălţării, Taborul şi Carmelul, Muntele Fericirilor şi Muntele Ispitirilor, Masada şi Qumranul, Iordanul şi Marea, verdele şi pustiul, albastrul inefabil al cerului și sunetul străpungător al clopotelor. Deschid doar un pic ochii şi simt cum se fac din nou mici, dornici să se trezească în Grădina Măslinilor. Inima îmi strigă: „hai înapoi la Dominus flevit să privim împreună Ierusalimul şi să plângem asupra lui”. Şi închid ochii şi mă văd privind peste miile de morminte direct spre poarta cea frumoasă, poarta speranţei. Văd cetatea cea sfântă, iubita Domnului, Domnul oştirilor. Ierusalime, început al bucuriei mele, ce drag mi-e de tine. Cum ai ştiut tu să-mi umpli inima de fericire. Cum te-ai strecurat înmiresmat în viaţa mea şi vrei să o faci să înflorească, să fie o umbră răcoritoare pentru toţi cei doborâţi de arşiţa zilei.

 Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi tot trupul meu tresaltă de bucurie pentru că m-a fericit să merg în casa lui, pe urmele lui şi ale Maicii sale, pe urmele profeţilor şi ucenicilor, pe urmele fericirilor. Cu bucurie voi merge mereu în casa Domnului împreună cu cei care au fost însoțitorii mei și care au devenit prietenii mei și ai Domnului. Cu drag ne-a primit Stăpânul Casei lui Israel și a revărsat asupra noastră darul prieteniei și binecuvântarea fericirii. Fiecare ne-am odihnit inima la umbra unui suflet şi am fost un suflet care a odihnit alte inimi.

Tot ce vreau e să-mi plec capul pe o piatră, pe o floare, pe un zid, o biserică, un sunet de clopot, pe un suflet înalt, pe un colţ de fericire, pe o margine de binecuvântare, pe o inimă vie… şi să te aud proclamând fericirile, simţind cum degetele tale se aştern uşor, în semn de bincuvântare, pe creştetul meu. Să stau lângă tine, Domnul oştirilor, să stăm îmbrăţişaţi şi să privim Ierusalimul şi oameni şi să trăim doar pentru ei.

Ierusalime, început al bucurie mele!

(va urma!)