Prea târziu te-am iubit…

De cele mai multe ori, când plec de acasă pe un termen mai lung sau într-o călătorie îndepărtată, cea mai mare teamă e să nu uit ceva acasă, vreun lucru necesar. De data această, în ultima duminică din august, când mă pregăteam să plec şi stăteam cu bagajele în mâna, teama care mă încerca era alta. Mi-era teamă să nu fi luat cu mine lucruri în plus, lucruri care m-ar împiedica să mă bucur de ceea ce urma. Simţeam că duc cu mine prea multe obligaţii şi promisiuni de a mă ruga pentru unul sau altul încât mă întrebam când voi mai avea timp să mă rog pentru mine. Nu ştiam la ce-mi vor trebui atâtea haine, tricouri şi cămeşi, pantaloni şi pantofi, când acolo tot ce voi avea nevoie va fi o inimă care să bată pentru cer şi-o o gură de aer proaspăt, viu. Şi astea erau doar primele emoţii, poate cele mai nesemnificative. Aveau să vină altele: întrunirea grupului de pelerini în curtea catedralei, salutul şi turul de cunoaştere sau de recunoaştere, călătoria cu autocarul, sfânta liturghie de deschidere a pelerinajului spre Ţara Sfântă, intrarea în aeroportul din Bucureşti  şi zborul cu avionul încheiat cu un control nu foarte riguros la aeroportul Ben Gurion.

Însă emoţia emoţiilor, din prima zi, a fost ultimul pas pe pământ românesc şi apăsarea cu tărie a piciorului pe pământul făgăduinţei. Primul pas: parcă atunci am învățat să merg în picioare, să calc hotărât, să pășesc spre țintă. Atunci am înțeles cel mai bine valoarea acelui gest făcut mereu de Ioan Paul al II-lea în vizitele sale: oriunde ajungea prima dată săruta pământul acelei țări.

Și tot emoții am simțit la prima porţie de aer ce survolează spaţiul Israelului pe care am prins-o şi voiam să o ţin captivă, să-mi inunde nu doar plămânii, ci fiecare celulă a corului.

Păşeam în Ţara Sfântă, respiram un aer ce cu mii de ani în urmă umplea plămânii Domnului şi ai preacuratei fecioare Maria, vedeam locurile după care mii de inimi suspină. Cum să nu fii emoţionat?

Atunci m-am gândit prima dată la ceva straniu: oare care a fost senzația când, după naștere, am respirat prima dată? Ce păcat că nu ne amintim…cu câtă poftă de viață trebuie să fi tras aer în piept, câtă dorință de supraviețuire într-un nou spațiu, ca și acum, în Țara Făgăduinței, în Pământul Sfânt.

Prima zi, 26 august 2012, a fost atât de încărcată emoţional şi supusă la multe eforturi încât abia aşteptam să ajung la locul de cazare şi să adorm. Aceasta avea să fie la Nazaret, în hotelul Gardenia aşezat pe o colină de unde totul se vedea superb, promiţător.

Era o noapte ce mi se părea de vis. Fiind la Nazaret, asemenea lui Iosif, credeam că voi visa şi eu îngeri care-mi vor spune ce mai am de făcut sau măcar îmi vor şopti un încrezător: „Nu te teme!”. Ar fi fost prea emoţionant şi cine ştie dacă inima mi-ar fi rezistat la o asemenea revelaţie. Aşa încât bunul Dumnezeu a rânduit ca tot ceea ce mi-a întrerupt somnul să fie cântecul ce vestea trezirea. Se anunţa o nouă zi. Prima zi petrecută în totalitate pe pământ sfânt.

Începea aventura plină de momente ce mi-au tăiat respirația!