Prea târziu te-am iubit…

„Muzica este o lege morală.
Ea dă suflet Universului, aripi gândirii, avânt închipuirii,
farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor.
Ea este esenţa ordinii,
înălţând sufletul către tot ce este bun,drept şi frumos”
(Platon).

La ieşirea din sala de spectacole am ajuns din urmă un dialog. Atunci s-au aşezat în mine cuvinte care nu-mi mai dau linişte: „Omul ăsta ştia că urma să moară”. Era vorba despre Pyotr Ilyich Tchaikovsky, despre felul în care maestrul şi-a încheiat cea de-a şase simfonie, pe care abia o ascultasem. De unde a ştiut el că doar la câteva zile avea să moară?, se întreba nedumerită o doamnă. Pentru că felul stins în care se termină „Patetica” vorbeşte tocmai despre stingerea sa. Dacă nu ar fi murit, spun eu, ar fi schimbat ceva în simfonia asta: poate ar fi schimbat între ele partea a III-a cu a IV. Dar nu a mai apucat: la doar nouă zile după ce a terminat de compus Simfonia a VI-a şi după ce şi-a văzut opera aceasta executată în premieră în Saint Petersburg a murit.

La cum e lucrată această simfonie-testament, la ruperile de ritm, la toate acele treceri de la o interpretare vivace la una lamentată şi invers de la piano la forte, la finalul ei atât de imprevizibil şi nesigur (încât nimeni nu îndrăznea să înceapă să aplaude!) sigur şi-a simţit sfârşitul. El, spune un biograf, s-a grăbit să termine lucrarea pentru că trebuia să plece la Londra, însă spiritul său creator cred că-l zorea să pună ultima notă pe portativ simţind că va pleca din lumea asta. Da, poate că sufletul simte, dar omul nu mai are timp să-şi asculte sufletul şi se grăbeşte spre următoarea etapă, zi, lucrare.

Întrebarea asta-mi tot răsună: simţim că murim sau nu? De ştiut ştim toţi că vom muri, dar când? Vor fi oare semne care ne vor anunţa? Ni se va întâmpla ceva deosebit care să ne pună pe gânduri şi să ne dea de înţeles că „timpul este aproape”?

Eu cred că nu. Murim, cei mai mulţi dintre noi, tocmai când nu ne aşteptăm. Moartea e imprevizibilă. Ne ia pe sărite. Nu ţine cont de nimic. Şi mai e ceva: nu facem repetiţii pentru o moarte bună. Se fac repetiţii pentru ca nunta să iasă bine; se fac repetiţii pentru ca un eveniment să aibă tot ce trebuie; se fac zeci de repetiţii pentru o piesă de teatru care poate vorbeşte chiar despre moarte. Dar… adevărata moarte nu se repetă. Se întâmplă o singură dată. De multe ori brusc: „nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”. Şi nimeni nu-i dă dreptul sau puterea celui ce-a murit urât să mai încerce odată. De asta părinţii Bisericii au spus mereu: „De moarte grabnică şi neprevăzută, mântuieşte-ne Doamne”. De moarte urâtă, mântuieşte-mă Doamne. Să mori urât, adică singur, brusc, plin de dureri, strigând fără să fii auzit, certându-te pe tine, nemulţumit, neterminat, cu disperarea în ochi, cu sufletul gol, cu mâinile făcute pumn şi ridicate ca un semn de revoltă. Să mori urât e să mori cu păcat, cu regrete, să laşi în urmă oameni cu care nu te-ai împăcat, vieţi pe care nu le-ai trăit, dialoguri neîncepute. Să mori urât e să nu poţi privi spre cer, să nu vrei să strigi cu speranţă „Tată, iată-mă! Vin la tine!”.

Da, când te gândeşti la moarte ai impresia că singura carte care contează e „Îndreptar pentru o moarte bună”. Restul cărţilor sunt sfaturi şi poveşti, aceasta este viaţa: să ştii să mori bine şi să te pregăteşti. Da, de fapt, dacă nu am putut şi nici nu a fost cazul să fac ceva pentru ca naşterea mea să fie bună, frumoasă, asta pentru că au făcut părinţii să fie aşa, pentru moartea mea însă trebuie să lucrez eu. Am văzut că oamenii care s-au pregătit mereu pentru o moarte bună, de fapt s-au antrenat pentru o viaţă bună. Da, devine din ce în ce mai clar: pregătirea pentru o moarte bună, cea mai bună pregătire pentru o moarte frumoasă, e o viaţă trăită bine, frumos, armonios. Aşa cum ni se spunea mereu: „Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Asta pentru că într-o zi, chiar va fi ultima”.

Cel mai trist este să uiţi că într-o zi vei muri. Şi cine uită că va muri, uită şi cum trebuie să trăiască. Ba chiar uită să trăiască! Ce bine ar fi dacă am începe toţi să ne comportăm ca simpli muritori: să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară; să ştii să te aşezi lângă cel ce plânge şi să-l îmbrăţişezi; să ştii să te ridici şi să sari împreună cu cel care tresaltă de bucurie; să ştii să îngenunchezi şi să săruţi pământul drag al străbunilor sau fruntea nepoţilor; să ştii să „pierzi” timpul ascultând muzica şi oamenii, citind cărţile şi sufletele, privind filmele şi chipurile, pătrunzând creaţia şi fiinţele. Să ai curajul să dansezi în ploaie, să stai pe valuri înspumate, să urci pe munţi înzăpeziţi; să te trezeşti devreme doar ca să surprinzi un răsărit, să iei de mână un bătrân ca să-l treci strada, să-ţi împarţi îngheţata cu copilul ce-ţi cere totul doar dintr-o privire cu ochi mari; să simţi să dai şi celui ce nu-ţi cere, să potoleşti un dor ascuns sub crăpături de inimi, să deschizi uşi ce n-au mai fost mişcate.

Ce bine e să nu uiţi că eşti un simplu muritor, purtat de vânt, încet ori iute pe pământ; un glas ce treci prin vieţi de oameni; o privire ce revarsă lumină în suflete şi chipuri. Suntem doar două mâini ce stau împreunate şi se desfac pentru a prinde ceva, pe cineva, într-o puternică îmbrăţişare. Eşti mic, eşti doar un pas mărunt ce călătoreşti şi vrei să micşorezi distanţa dintre oameni. Eşti ceea ce reuşeşti să laşi în inimi, în suflete, nu în lucruri. Rămâi doar acolo unde ai intrat primit şi invitat, nu peste ce te-ai aşezat cu forţa. Rămâi înscris pe veci în cei ce te iubesc. Şi cred că şi ei rămân întipăriţi în noi: ce-am să vorbesc în cer cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ce altceva dacă nu poveşti despre cei dragi ai mei, ca ei, cei sfinţi, să-i îndrăgească şi să-i ocrotească, să-i poarte şi pe ei în cer?!

Nu ştiu să mor pentru că nu am mai murit, dar ştiu că voi muri şi voi trăi să-nvăţ să mor. Vreau să trăiesc ca muritor, om trecător, şi să nu uit că nu-s decât o pată de timp pe pânza veşniciei. Şi eu, şi tu, noi toţi suntem o notă, doar un timp, un semn atât de mic din simfonia veşniciei ce a compus-o Dumnezeu şi-o cântă îngerii armonios.