Prea târziu te-am iubit…

Deşi a trecut timpul colindelor şi al tradiţiilor de Crăciun şi Anul Nou, încă mai răsună pe străzi cântările şi jocurile unora. Nu, nu sunt cei care ţin sărbătorile după vechiul calendar Iulian. Sau poate sunt dintre ei printre cei care încă mai colindă. Dar cine sunt? Nu ştiu dacă am încercat vreodată să descoperim cine se ascunde sub chipul unora care vin şi spun: „ne daţi sau nu ne daţi”. Aceştia sunt săracii, nevoiaşii, oamenii care nu vor neapărat să vestească naşterea lui Cristos sau sosirea unui nou an cu speranţa că va fi mai bun, ci vor doar să supravieţuiască. Sunt cei care şi-au dat seama că mai au nevoie de bani, de mâncare, de… orice. Poate măcar un pahar de apă (sau de suc, cum mi-a spus unul când i-am spus că-i dau apă: „Dar suc nu aveţi, că e mai dulce un pic!”. Îmi pare rău că nu am avut suc!)

Astăzi i-am văzut dispreţuiţi. Cerşind să fie primiţi. Umilindu-se pentru puţin sau chiar pentru nimic sau nimicuri. Şi ei sunt un fel de „om al durerilor, obişnuit cu suferinţa” (Is 53,3), obişnuiţi cu greul şi lipsurile (e adevărat, unii prea obişnuiţi încât nu mai fac nimic decât să cerşească sau să aştepte!). Însă nu despre ei vreau să vorbesc, chiar dacă aş putea scrie mult despre chipul lor asemănător cu chipul lui Cristos în suferinţă.

Vreau să vorbesc despre Ceilalţii, cei care-i priveau, care îi primeau sau nu-i primeau, care râdeau de ei şi de viaţa lor, care îi batjocurau, care dispreţuiau efortul lor de supravieţuire (chiar dacă acest efort presupunea şi un pahar de vin, o felie de pâine sau un ban). Cred că de prea mult bine, din comoditate şi din relaxare, nu mai recunoaştem chipul lui Cristos, indiferent în ce formă vine la noi. Unii am ajuns să credem că pe Cristos e suficient să-l limităm la Sacramente şi Evanghelie: „Eu mă împărtăşesc, eu citesc Biblia. Mi-ajunge acest Isus”. Dar oare doar acolo e Cristos? Atunci cum rămâne cu capitolul 25 din Evanghelia după Matei? Ce facem, scoatem din Evanghelie textul „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40)? Oare cine ne dă dreptul să fim selectivi şi să ne alegem care parte a Scripturii să o trăim şi pe care să o ignorăm?!

Cât i-am privit pe acei oameni (indiferent care era scopul jocului lor, al dansului şi al muzicii! Mă repet, nu-i aşa?! Dar o fac intenţionat pentru a sublinia că nu despre ei vreau să scriu, ci despre noi, „ceilalţii” – cu doi de „i”)… nu mi-a răsunat în minte decât un singur gând. Simţeam cum se îndreaptă spre noi apostrofarea lui Isus: „Vă cunosc: nu aveţi în voi dragoste de Dumnezeu!” (cf. In 5,42). Şi e atât de trist! Este grav că unii s-au obişnuit să aibă de toate, în timp ce alţii s-au obişnuit să sufere, să ducă lipsă, să cânte şi să danseze oricând şi oricât doar ca să prindă şi ziua de mâine. Este grav că puţini mai văd în cei săraci chipul lui Cristos. Da, săracii au chipul lui Cristos în suferinţă, în agonie, părăsit, lovit, biciuit, gol, flămând, răstignit, dispreţuit…

Însă noi ne-am obişnuit să avem de toate. Dar nu aici e răul. Rău e că nu-i mai înţelegem pe cei care nu au, pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei singuri, pe cei bolnavi. Rău nu e să ai, rău, ba chiar foarte rău, este să nu mai ştii să priveşti la cel care nu are şi să-i dai ceva din ceea ce este al tău. Rău nu este că unii au şi că alţii nu. Ba dimpotrivă e bine că măcar unii au, dar e groaznic atunci când cei care au îi dispreţuiesc pe cei care nu au.

De fapt, am scris prea mult. Gândul meu era unul singur şi simplu: nu e rău să ai, ci rău de tot este să nu-l înţelegi pe cel care nu are, să nu împarţi ceea ce ai cu cei care duc lipsă!

Iar rugăciunea mea din această seară este scurtă: „Doamne, când voi avea, ajută-mă să-i văd pe cei care nu au şi să-i ajut. Iar când nu voi avea, te rog, Doamne, ajută-mă să mă rog pentru cei care au, să-i iubesc aşa cum tu, Doamne, mă iubeşti pe mine, necondiţionat! Amin”.

(Imagine este preluată de pe
Blogul: for i was hungry.blogspot.ro)