Prea târziu te-am iubit…

Unele lucruri sau afirmaţii, deşi sunt foarte simple şi la îndemâna noastră, ne iau prin surprindere. De exemplu, nu m-am gândit niciodată la o realitate pe care am citit-o astăzi într-o carte. Şi anume: „Îmi plac mirosul de ardei roşu călit în ulei de măsline, ploile care cad pe mare neclintită la vremea zorilor, apariţia fugară a unei femei în cadrul unei ferestre deschise, tăcerile, puterea de a gândi şi răbdarea. Am încredere în mine şi, de cele mai multe ori, nu iau în seamă ceea ce se spune pe socoteala mea”. Ştiţi ale cui sunt aceste cuvinte şi cine spune că are astfel de plăceri? Diavolul! Sunt cuvintele Diavolului, aşa cum este el prezentat de Orhan Pamuk în Mă numesc Roşu, pagina 361, în ediţia de la Polirom (şi dacă tot m-am apucat astăzi de făcut mărturisiri, trebuie să spun că mi-am propus, cu ceva ani în urmă să citesc toate cărţile care au luat Premiul Nobel pentru Literatură. Nu am reuşit. Cu unele nici măcar nu am încercat din cauza subiectului tratat şi neadecvat pentru viaţa şi alegerile mele. Pe altele le-am abandonat pe traseu. Acum o citeam pe cea câştigătoare în 2006). Revenind la textul citat mai sus, text prezentat în carte ca fiind spus de Diavol. Chiar are Diavolul aceste plăceri?

Niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am gândit la Diavol ca având acest atribut sau virtute a răbdării. Evident: niciodată până astăzi. Şi totuşi, dacă stăm bine şi ne gândim, e atât de răbdător cu noi. E adevărat că nu a fost răbdător la început, când a vrut să fie imediat ca Dumnezeu. Însă cu noi este plin de răbdare: cu măiestrie ne întinde cele mai viclene capcane pe care le numim ispite. Nu ne zoreşte. Insistă, dar fără presiune. Ne asigură, de exemplu, că un gând rău sau necurat sau plin de invidie nu a omorât pe nimeni. Ce rău poate să facă dacă arunci o privire, dacă citeşti un rând, dacă spui un cuvânt? Nici măcar două sau trei astfel de gânduri, priviri sau cuvinte nu fac rău, zice el. Şi are răbdare cu noi să avem zeci sau sute de astfel de gânduri sau priviri sau cuvinte înainte de a trece la fapte. Răbdarea lui rodeşte atât de mult încât produce dureri de neşters, păcate ce ne aruncă pe culmile deznădejdii.

Răbdarea o asociam mereu cu Dumnezeu şi cu partea bună a creaţiei, ca un mare dar oferit numai celor care duc o viaţă cumpătată. Răbdarea mă făcea să mă gândesc la oamenii cu adevărat buni, calmi, senini, optimişti, plini de speranţa zilelor când lucrurile vor merge numai bine. Răbdarea era o virtute pe care mi-o aducea înaintea ochilor parabolele lui Isus despre împărăţia cerurilor care creşte în tăcere ca rodul pământului sau ca aluatul ce dospeşte, iar agricultorul sau, respectiv, femeia aşteaptă liniştiţi şi răbdători rodul muncii lor. Este ceea ce citim și medităm şi astăzi în sfânta Evanghelie:

„Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său; ²⁷ zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. ²⁸ De la sine, pământul produce mai întâi paiul, apoi spicul şi în sfârşit bobul plin în spic. ²⁹ Când rodul este copt, pune mâna pe seceră, căci a sosit timpul secerişului” (Mc 4,26-29).

Diavolul şi răbdarea, o asociere pe care acum nu mi-o pot scoate din minte. Cât de uşor suntem amăgiţi de el. Cât vicleşug în ispitele cu care ne confruntăm zi de zi. Cât de uşor uităm că marea pierdere a sufletului nu începe cu o crimă sau cu un furt de mari proporţii, ci cu micile compromisuri, cu „măgăriile şi găinăriile” de fiecare zi, în spatele cărora Diavolul aşteaptă răbdător marile căderi. Totul răul începe cu un gând, o vorbă, o privire, o atingere, un compromis etc. despre care ni se sugerează că sunt nevinovate.

Astăzi mă gândesc că în viaţa noastră se întâlnesc două duhuri ale răbdării: duhul sfintei răbdări – cu care Domnul şi inima sa preasfântă aşteaptă perseverenţa noastră în bine sau întoarcerea şi căinţa noastră – şi duhul amăgitor al diavolului – cu care suntem ademeniţi fără nicio grabă să gustăm din micile „căderi inevitabile”, că doar nu e nimic grav în ele, spune el.

Astăzi mă gândesc că nu mai este suficient să ai răbdare ca să te mântuieşti. Şi Diavolul are şi nu-i foloseşte pentru mântuire. Astăzi este nevoie să valorifici această răbdare şi în timp ce aştepţi plin de speranţă mântuirea, să lupţi de partea binelui, clipă de clipă. Astăzi trebuie să verifici fiecare alegere ca nu cumva să se strecoare în ea vreun compromis prin care Diavolul cel mult-răbdător va strecura răul zdruncinător. Compromisul apare acum ca o fisură minusculă într-un baraj: mai devreme sau mai târziu, dacă nu se intervine, ci doar se aşteaptă cu răbdare, apa se va strecura dincolo de fisură şi va sparge barajul. La fel şi Diavolul se va strecura în viaţa noastră. Iar el pare să aibă tot timpul să aştepte, plin de răbdare. E o confruntare zilnică, o luptă purtată clipă de clipă.

În această confruntare primim curaj de la autorul Scrisorii către Evrei: „Fraţilor, aţi dus o luptă înverşunată… Să nu vă pierdeţi încrederea, căci, datorită ei, veţi primi marea răsplată. Da, aveţi trebuinţă de multă răbdare pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu şi a dobândi astfel cele promise…  Noi nu suntem din rândul acelor oameni care părăsesc calea cea dreaptă spre pierzarea lor, ci suntem oameni ai credinţei, pentru mântuirea sufletelor noastre” (Evr 10,32.35-36.39).

Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

Vineri, 1 februarie 2013 

Vineri din saptamâna a 3-a de peste an
Sf. Veridiana, fc.

 

LECTURA I
Aţi dus o luptă mare. Să nu pierdeţi încrederea.

Citire din Scrisoarea către Evrei 10,32-39
Fraţilor, ³² amintiţi-vă de acele zile de la început în care, după ce aţi primit lumina lui Cristos, aţi dus o luptă înverşunată, plină de suferinţe, ³³ fiind supuşi la insulte şi chinuri în văzul lumii şi făcându-vă asemenea celor care erau trataţi în acelaşi mod. ³⁴ Într-adevăr, voi aţi suferit împreună cu cei închişi, aţi primit cu bucurie confiscarea bunurilor voastre, pentru că ştiaţi că voi aveţi o moştenire mult mai bună, nepieritoare. ³⁵ Să nu vă pierdeţi încrederea, căci, datorită ei, veţi primi mare răsplată. ³⁶ Da, aveţi trebuinţă de multă răbdare pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu şi a dobândi astfel cele promise. ³⁷ „Încă puţin, foarte puţin timp, şi cel care trebuie să vină va sosi; el nu va întârzia. ³⁸ Prin trăirea credinţei, omul care este drept în ochii mei va obţine viaţa; dar dacă părăseşte calea cea dreaptă, nu-i voi mai acorda iubirea mea”. ³⁹ Însă, noi nu suntem din rândul acelor oameni care părăsesc calea cea dreaptă spre pierzarea lor, ci suntem oameni ai credinţei, pentru mântuirea sufletelor noastre.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 36,3-4.5-6.23-24.39-40 (R.: cf. 39a)
R.: Ne încredem în tine, Doamne, căci tu eşti scăparea noastră.
³ Încrede-te în Domnul şi fă binele;
locuieşte pământul şi păstrează-ţi credinţa;
⁴ caută-ţi bucuria în Domnul
şi el îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. R.

⁵ Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,
încrede-te în el şi el îşi va îndeplini lucrarea.
⁶ El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina,
nevinovăţia ta ca soarele la amiază. R.

²³ Domnul face paşii omului să fie siguri
şi îl însoţeşte cu iubire pe cărarea vieţii.
²⁴ Dacă omul se clatină, nu cade,
căci Domnul îl ţine de mână. R.

³⁹ Mântuirea celor drepţi vine de la Domnul,
el este ocrotitorul lor în timpul încercării.
⁴⁰ Domnul le vine în ajutor şi-i eliberează,
îi scapă de cei nelegiuiţi şi-i mântuieşte pe cei care se încred în el. R.

ALELUIA cf. Mt 11,25
(Aleluia) Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale. (Aleluia)

EVANGHELIA
Omul aruncă sămânţa; sămânţa creşte şi el nu ştie cum.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 4,26-34
În acel timp, ²⁶ vorbind mulţimii în parabole, Isus spunea: „Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său; ²⁷ zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. ²⁸ De la sine, pământul produce mai întâi paiul, apoi spicul şi în sfârşit bobul plin în spic. ²⁹ Când rodul este copt, pune mâna pe seceră, căci a sosit timpul secerişului”. ³⁰ Isus a continuat: „Cu ce putem asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Sau prin ce parabolă ne-o vom putea reprezenta? ³¹ Ea este asemenea unui grăunte de muştar: când îl semeni în pământ este cel mai mic dintre toate seminţele din lume, ³² dar după ce l-ai semănat, el creşte şi depăşeşte toate plantele; el face ramuri aşa de mari, încât păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui”. ³³ Prin multe parabole de acest fel, Isus le vestea cuvântul în măsura în care ei puteau să-l înţeleagă. ³⁴ Nu le spunea nimic fără să se folosească de parabole, dar, în particular, le explica pe toate ucenicilor săi.

Cuvântul Domnului