Prea târziu te-am iubit…

Cred că orice predică sau meditație ar trebuie să cuprindă două fragmente din Sfânta Scriptură esențiale pentru viața noastră de credință. Unul dintre aceste fragmente este din Evanghelia după sfântul Ioan: „La început era Cuvântul… Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,1.14). Cuvântul care se face trup trebuie să fie amintit în fiecare predică în ambele direcții: și ca realitate pe care o mărturisim, întruparea lui Isus Cristos, dar și ca obligație pe care o avem de a întrupa cuvintele noastre, de a le da trup. Altfel spus, trebuie să punem în practică cuvintele pe care le „auzim” în predică sau în meditație. Aceasta pentru că – și iată și al doilea fragment esențial – „credința fără fapte este moartă” (Iac 2,26). Gândindu-ne la „ne-faptele” noastre, ar trebuie să tremurăm în fața acestui adevăr.

Trebuie să provocăm venirea acelei zile în care predicile și meditațiile nu vor rămâne doar cuvinte, ci vor deveni „carne”, fapte. Trebuie să facem această trecere de la cuvinte la fapte și toate verbele, îndemnurile, exortațiile, să devină fapte, trăiri. Întorși la realitățile noastre de zi cu zi, după meditarea cuvântului divin, trebuie să vedem cum înfăptuim ceea ce am ascultat, meditat, predicat, să vedem în concret cum iubim, cum iertăm, cum evanghelizăm. Avem obligația de a da trup cuvintelor!

Evanghelia de ieri, începutul ei, mi-a adus un gând care cu siguranță nu este o noutate pentru nimeni. Și anume, am văzut toți că evanghelistul Luca a început cu aceste cuvinte: „Atunci Isus a spus această parabolă unora care se credeau în sine drepți și-i disprețuiau pe alții” (Lc 18,9). Isus a spus această parabolă pentru „unii”, o alta pentru „alții”. Mereu există un destinatar al cuvintelor lui Isus. Însă de cele mai multe ori ne gândim că destinatarii sunt x, y, z etc., nu noi. Și totuși, poate ar trebui să înțelegem că astăzi acest destinatar suntem noi. Mereu, în fiecare zi, noi suntem destinatarii învățăturii lui Cristos. Nu putem lua Biblia în mână și să o deschidem și să spunem: Ia să vedem ce-i mai spune astăzi Dumnezeu vecinului meu sau soțului meu sau soției mele sau copiilor mei sau colegului meu de muncă sau profesorului meu sau parohului sau altora. Nu putem face așa! Ceea ce trebuie să facem este să luăm Sfânta Scriptură și să o deschidem cu această convingere: „Vreau să văd ce-mi spune Dumnezeu mie, ce învățătură are Domnul pentru mine”. Dumnezeu vorbește în primul rând pentru mine și apoi pentru aproapele meu.

Și ce ne spune Domnul în fragmentul evanghelic? El ne spune atât de simplu de ascultat, dar atât dificil de trăit, de întrupat: „oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat” (Lc 18,14). Nu este ușoară viața în umilință, în tăcere. Nu este ușor să crezi în această promisiune că vei fi înălțat. Și totuși, Biserica este plină în istoria ei de oameni umili înălțați de Tatăl.

Această umilință trebuie să se simtă și în rugăciunile noastre. Se spune pe drept că rugăciunea este reflectarea vieții ca într-o oglindă. Cum te rogi, așa ești. În rugăciune omul poate descoperi adevărul propriei existențe. Și cum este rugăciunea noastră? Este una lipsită de Dumnezeu și plină de noi și de realizările sau cererile noastre? Sau este una umilă, plină de Dumnezeu?

Să nu uităm: cum ne rugăm, așa suntem! Iar obligația noastră e de a da „carne” cuvintelor noastre.

NB. Cei care vor să aprofundeze valoarea acestei rugăciuni făcute de vameșul îndrăgit de Isus, pot citi superba carte Pelerinul rus. Este un text ascetic care vorbește despre practica mistică a rugăciunii interioare perpetue, rugăciunea inimii: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul”.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 18,9-14
În acel timp, ⁹ Isus a spus această asemănare, pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi: ¹⁰ „Doi oameni s-au urcat la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş. ¹¹ Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. ¹² Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile». ¹³ Vameşul, stând departe, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!». ¹⁴ Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă şi nu cel dintâi; căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat!”