De câte ori am trecut pe lângă tine fără să te văd!
Nici aseară nu te-aș fi observat, dacă nu m-ar fi străfulgerat strălucirea din privirea ta.
Eram prea preocupat cu mine, concentrat numai pe gândurile și oboseala mea.
M-au atras ochii tăi și te-am zărit, Doamne, în goana autobuzului ce mă purta spre casă, după o zi plină de cursuri. Te-am zărit tocmai când mă plângeam de aglomerația autobuzului, de oamenii prea gălăgioși și prea plini de problemele lor. Te-am zărit tocmai când comparam problemele lor cu ale mele și eram convins că ale mele sunt mult mai mari și mai importante. Eram convins că și pentru tine problemele mele contează mai mult decât ale lor. Ba chiar voiam să încep să fac o rugăciune, clar că tot pentru mine, mereu pentru mine și pentru problemele mele. Mi-am îndreptat privirea spre fereastră, căutând liniștea cerului și a nopții și atunci… ți-am zărit privirea care mă căuta în timp ce-ți aranjai cu grijă locul de odihnă. Doamne, ce căutai în parc, noaptea, pe o bancă acoperită de cartoane? Ce căutai, Doamne, sub acele pături care cu greu ar putea să facă față frigului? Doamne, ai rămas acolo toată noaptea, în frig și ploaie? Doamne, ce căutai acolo? Sigur erai tu? Am vrut să alung din mintea mea acest gând: ce să caute Domnul Dumnezeul meu pe o bancă din parc, înconjurat de cartoane și acoperit cu o pătură?! Nu erai tu! Trebuia să alung acest gând. Eu nu știam că Domnul poate să doarmă pe o bancă din parc!
Dacă nu ar fi fost strălucirea din privirea ta… te-aș fi uitat! A fost doar o clipă, dar ți-am văzut ochii, strălucirea lor inconfundabilă. Erai tu, sunt sigur. Erai atât de singur, Doamne, zgribulit de frigul toamnei. Ah, Doamne, în timp ce eu mă plângeam de gălăgia celor din jur, tu te pregăteai pentru încă o noapte de singurătate și liniște sfâșietoare. În timp ce eu mă bucur de căldura și confortul unui pat, tu ți-ai petrecut noaptea pe cartoane așezate pe o bancă. Doamne, ce sunt problemele mele pe lângă suferința ta?! Nimic! Doamne, ce este singurătatea mea pe lângă abandonul total trăit de tine?! Doamne, ce sunt eu mai mult decât un fir de praf?
Și cu toate acestea tu ți-ai făcut milă de mine și m-ai privit. Te-ai îndurat de mine, te-ai aplecat spre mine și cu privirea, ca un sărut, ai pecetluit existența mea firavă. M-ai smuls din problemele mele și mi-ai arătat prezența ta în cel suferind, în cel abandonat, în cel care și în noaptea aceasta, Doamne, va dormi tot în parc. Dar Doamne, deși te-am văzut singur, abandonat, suferind de frig și de foame, nu ți-am slujit! Doamne, tu m-ai privit iar eu nu am făcut nimic…
Doamne, m-a mustrat conștiința pentru că nu am făcut nimic. Cu toate acestea, am greșit și mai mult pentru că am preferat să nu te mai văd. Este prea multă suferință pe chipul tău, Doamne, mai multă decât pot îndura eu. Nu cred că am cum să te ajut. Cine sunt eu să cred că-ți pot fi de folos ție, tu Dumnezeu, iar eu un fir de praf?! Așa că am hotărât să nu mai trec pe acolo. Dimineață, Doamne, am mers pe alt drum spre școală. Cerul anunța o zi mai bună. Îmi place atât de mult cerul senin și răcoros al dimineții. În graba mea, în timp ce mergeam spre școală, am tresărit. Mi-am dat seama că m-ai găsit și aici. Știai că voi fugi de tine, că mă tem de acele încercări despre cred că-mi depășesc puterile. Știi că sunt atât de slab, dar știi atât de bine și căile pe care rătăcesc, copil neascultător. Cu câtă iubire te-ai așezat dis de dimineață pe drumul pe unde aveam să trec. Te-ai pus în drumul meu și de pe marginea scărilor m-ai strigat. Din mii de glasuri care ar răsuna în același timp, pe-al tău nu l-aș putea confunda. M-ai învățat atât de bine duioșia vocii tale, mi-ai întipărit în suflet armonia sunetului tău. „Nu-i așa că-i bine că nu mai plouă? O zi mai bună, domnule. Dar, domnule, nu-mi dai și mie, te rog, doi cenți să-mi iau un ceai cald. A fost cam frig!”. Atât mi-ai spus, în timp ce-ți strângeai cartoanele. Mi se părea imposibil! Nu știam că și tu ai nevoie de ceai după nopțile friguroase! Și apoi, aseară erai în parc. Și erai cu înfățișarea unui bătrânel, cu chipul cioplit de trecerea anilor. Acum ești lângă aceste trepte, la marginea unei clădiri. Acum chipul tău este atât de feminin, dar tot îmbătrânit și scrijelit de trecerea anilor. Părea imposibil, dar glasul era al tău. Și apoi, privirea. Inconfundabil, Doamne, tu erai! M-ai strigat… iar eu nu am făcut nimic!
La ce ți-a folosit, Doamne, că toată ziua la școală m-am gândit la tine?! La ce ți-a folosit regretul meu pentru că nu te-am ajutat?! Doamne, cât de mic sunt eu și cât de măreț și cât de bun ești tu. Aseară, de sub chipul unui bătrân m-ai privit cu gingășia unei mame, iar astăzi, prin chipul unei bătrâne ce a înfruntat greutățile vieții și frigul nopții, mi-ai arătat forța ta delicată, o forță ca a unui tată dispus să îndure totul, chiar și moartea, pentru binele copiilor lui. Cât am regretat peste zi că nu am făcut nimic, că nici măcar nu ți-am vorbit. Trist, m-am dus să mă rog și ți-am cerut să faci să treacă pe lângă tine un altul mai bun decât mine. Un altul care să nu se mulțumească doar să te privească și să treacă mai departe. Una altul mai bun care să te ajute! Doamne, oare astăzi ți-a oferit cineva un ceai? Oare ai să mai fii acolo mâine dimineață? Oare mă vei striga din nou? De m-aș fi oprit atunci, de ți-aș fi slujit! Cu câtă gingășie m-ai strigat…iar eu nu am făcut nimic. Nimic!
Am plecat să colind orașul. Speram să mă liniștesc. Sau poate speram să te întâlnesc din nou și să fac ceva, să-ți slujesc. Cât de mult ar fi contat pentru liniștea mea… Eram prea egoist ca să mă gândesc cât de mult ar fi contat pentru tine, cel suferind. Voiam doar să mă liniștesc pe mine. Și în mijlocul gândurilor mele, m-ai învăluit în mireasma plăcută a florilor, dar nu te-am recunoscut. Doamne, cât de puternic este parfumul tău și cât de acoperite de păcate sunt simțurile mele dacă nici acum nu ți-am slujit. Mi-ai cuprins întreaga ființă cu parfumul florilor, dar nu m-am lăsat convins. Nu știam că tu vinzi flori ca să-ți poți hrăni copiii! Și apoi, ce să fac eu cu florile?! Ca întotdeauna și acum m-am gândit numai la mine, fără să mă gândesc că aș fi putut să le ofer…! Doamne, știi că am uitat cum e să oferi?!… Am uitat că tu ești generozitate și eu trebuie să fiu asemenea ție. Am uitat că trebuie să ofer fără să caut mereu un motiv și, mai ales, fără să aștept răsplată. Am uitat, Doamne. Ți-am uitat mireasma generozității și nu te-am recunoscut. Nu am luat florile. Nu am purtat cu mine parfumul florilor, opera iubirii tale. Erai tu, Doamne, cel care mi-ai desfătat simțul cu parfumul tău. Erai tu, Doamne! Ai răspândit mireasmă în jurul meu, iar eu nu am făcut nimic. Nimic!
Am plecat trist și de la această întâlnire ratată. Și trist mi-a fost tot drumul spre metrou. Cât de tristă poate fi viața fără tine, fără iubirea tânjită și neatinsă! Însă acum eram atât de trist încât nici măcar nu știu dacă mai voiam să te întâlnesc. Deja de trei ori refuzasem să-ți slujesc. Te-am lăsat în singurătatea nopții, în frigul dimineții, în suferința foamei. Erai atât de nevoiaș, iar eu nu am făcut nimic! Și acum alergam, plin de regrete, și nu voiam decât să ajung la timp la Slujbă (ah, de-atâtea ori e doar o Slujbă și de prea puține ori e sfânta și dumnezeiasca Liturghie!). Acolo știam sigur că te voi întâlni. Măcar acolo voiam să-ți slujesc. Însă m-ai oprit din graba mea pe scările ce duceau spre metrou și mi-ai spus: „Domnule, domnule, nu ați putea să…”. Am întors doar un pic privirea și am fugit. Nu știam că și tu mergi cu metroul! Și apoi, chiar eram grăbit, prea grăbit ca să ajut o bătrână cu un geamantan să coboare acele scări. Și apoi, sunt alte sute de oameni care trec. Eu mă grăbeam să mă întâlnesc cu tine. M-am făcut că nu aud. N-am timp de povara altuia. Și abia când s-au închis ușile de la metrou ți-am zărit privirea. Și-atunci am înțeles că iarăși te-am ratat. Însă tu ai reușit, Doamne, să cobori. Ți-ai purtat povara singur și de data aceasta. Sau poate te-a ajutat unul mai bun decât mine. Tu m-ai strigat pe mine… iar eu nu am făcut nimic. Deși trebuia doar să te prind de braț sau măcar să-ți iau bagajul imens pe care-l purtai cu greu. Eu nu am știut să fiu Simon din Cirene. Eu nu am știut să fiu măcar pentru o clipă omul care își iubește aproapele. Și nu ar fi trebuit decât să-mi folosesc aceste brațe, pe care tu mi le-ai oferit. Trebuia doar să mă smulg din egoismul și graba cu care-mi folosesc picioarele ca să alerg și să fiu mereu primul și la timp. Trebuie să fiu generos cu tine, cel fără de care nu aș fi reușit să mă mișc și să ating nimic. Dar m-am grăbit și te-am ratat din nou. Te-ai luptat și acum cu mine și egoismul meu, mi-ai cerut brațele, forța, tinerețea, care sunt darurile tale… iar eu nu am făcut nimic. Nimic!
Nu am găsit în capelă liniștea pe care o speram. Aveam impresia că atunci când mă uit spre tine, îți întorci privirea de la mine. Te dezamăgisem. Îmi era teamă că cineva va lua Cartea și va citi: „Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și îngerii lui! Căci am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat” (Mt 25,41-43). Și eu nici măcar nu aș fi putut să spun împreună cu ceilalți „Doamne, când te-am văzut și nu ți-am slujit?”, pentru că eu te văzusem. Numai în această zi te văzusem de patru ori și te-am neglijat, te-am refuzat. Nu ți-am slujit. Nu am făcut nimic.
Însă, în mijlocul furtunii ce mă neliniștea, cuvântul tău spre mine a fost altul: „Unul dintre farisei l-a invitat să mănânce la el. Intrând în casa fariseului, [Isus] s-a așezat la masă. Și iată, era în cetate o femeie păcătoasă. Aflând că el era în casa fariseului, a adus [un vas] din alabastru [plin] cu miresme. Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ștergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele și le ungea cu miresme. Văzând [aceasta], fariseul care îl chemase își spunea în sine: „Dacă acesta ar fi fost profet, ar fi știut cine și ce fel de femeie este aceasta care îl atinge, căci este o păcătoasă”. Răspunzând, Isus i-a zis: „Simon, am să-ți spun ceva”. Iar el a zis: „Spune, Învățătorule!”. „Un creditor avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Neavând ei cum să dea înapoi, [stăpânul] i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?” Răspunzând, Simon i-a zis: „Cred că cel căruia i s-a iertat mai mult”. El i-a zis: „Ai judecat corect”. Atunci, întorcându-se către femeie, i-a spus lui Simon: „Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta și tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea, însă, mi-a udat picioarele cu lacrimi și mi le-a șters cu părul ei. Sărut nu mi-ai dat; ea, însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. De aceea îți spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puțin, iubește puțin”. Apoi a spus către ea: „Păcatele ți-au fost iertate”. Cei care erau cu el la masă au început să spună în sine: „Cine este acesta care iartă și păcatele?” Însă el a zis femeii: „Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Lc 7,36-50).
Doamne, cum știi să te strecori direct în inimă. Ce cuvinte mai potrivite ai fi putut să-mi adresezi, când eu sunt atât de asemănător cu Simon, când nici eu nu știu să te recunosc, când judec atât de mult după aparențe, când nu vreau să iert și nu mă bucur de binele altuia. Câtă mângâiere în cuvintele tale! Și cât de mult ai pecetluit această mângâiere când ai ieșit din tăcerea și singurătatea tabernacolului ca să vii în inima mea! Ai intrat în inima mea, Doamne, și m-ai făcut una cu tine. Mi-ai dat harul să gust din tine, bunătate veșnică. Ai făcut din inima mea un locaș al prezenței tale. Pe mine, nevrednicul, m-ai făcut să gust din dumnezeiescul trup al tău…deși eu nu am făcut nimic!
Gustul tău, Doamne, este… răsăritul de soare care dă lumină și culoare, care delectează privirea și înviorează ființa alungând tristețea nopții și a păcatului; este desfătarea cântărilor din catedrale și armonia corului de îngeri care ne copleșește auzul; este mireasma florilor de mai cu care ne desfeți an de an, parfumul irezistibil al lăcrămioarelor și al trandafirilor; este gingășia catifelată a nisipului fierbinte ce se strecoară printre degetele noastre, delicatețea mătăsii care ne acoperă trupul. Gustul tău, Doamne, este inconfundabil, căci ai gustul iubirii și al speranței.
Primindu-te în inima mea, simțindu-ți gustul, vreau, Doamne, să-ți recunosc privirea, glasul, chemarea. Pentru că acum știu că tu ești aici, în mijlocul nostru, în singurătate, în frig, în lipsuri, în neputință și slăbiciune, în mângâierea cuvântului Scripturii și tăcerea tabernacolului…Da, tu ești aici viu, prezent, Dumnezeu în mijlocul nostru. Tu ești aici… iar eu nu vreau să mai treacă o zi fără să fac nimic.
Reține
Dacă-l întâlnești pe Domnul meu cel singur, cel copleșit de frigul nopții, pe Domnul cel aflat în lipsuri, pe Stăpânul neajutorat și lipsit de putere, oprește-te măcar tu! Eu s-ar putea să uit, să mă grăbesc din nou, să trec nepăsător! Dar tu?
Lasă un comentariu