Prea târziu te-am iubit…

Un an de pontificat relatat de secretarul particular al papei Francisc

Lucrează neîncetat şi spune trei rozarii pe zi

De Alessandro Gisotti

La trei zile de la prima aniversare a alegerii papei Francisc, Radio Vatican a publicat, la 10 martie 2014, un interviu luat Monseniorului Alfred Xuereb, secretar particular al pontifului şi prelat secretar general al Secretariatului pentru Economie. Autorul interviului – pe care-l prezentăm integral – a publicat recent pe situl centrului de studii şi cercetări Tocqueville-Acton şi două lucrări intitulate „A comunica bucuria. Papa Francisc şi forţa cuvântului” şi „Fără cuvinte. Papa Francisc şi forţa gesturilor”.

„Dumneavoastră mă faceţi să retrăiesc atâtea emoţii şi deosebit de multe amintiri foarte profunde: erau momente speciale, care cu siguranţă vor rămâne în istorie. Un papă care lasă pontificatul său… De la 28 februarie, ultima zi a pontificatului papei Benedict, când am părăsit pentru totdeauna Palatul Apostolic, până la 15 martie, deci până la două zile după alegerea noului Papă, eu am rămas cu papa emerit la Castel Gandolfo pentru a-i ţine companie şi pentru a-l ajuta în munca sa de secretariat. Momentul despărţirii de papa Benedict pentru mine a fost un moment foarte dureros, pentru că am avut norocul de a trăi timp de cinci ani şi jumătate cu el şi a-l părăsi, a mă despărţi de el a fost un moment foarte dificil. Lucrurile se precipitaseră, eu nu ştiam că tocmai în acea zi trebuia să-mi fac bagajul şi să părăsesc Castel Gandolfo şi să-l părăsesc şi pe Papa Benedict. Însă din Vatican îmi cereau să mă grăbesc, să-mi fac bagajul şi să merg la «Sfânta Marta» pentru că Papa Francisc deschidea chiar el poşta, singur: nu avea un secretar care să-l ajute. În acea dimineaţă am trecut de mai multe ori prin capelă pentru a avea lumină, pentru că mă simţeam şi un pic încurcat. Însă eram sigur, aveam senzaţia clară că eu eram condus de Sus şi îmi dădeam seama că se întâmpla ceva extraordinar, şi pentru viaţa mea. Apoi am intrat în biroul papei Benedict plângând şi, cu un nod în gât, am încercat să-i spun cât eram de trist şi cât era de grea despărţirea mea de el. I-am mulţumit pentru paternitatea sa binevoitoare. L-am asigurat că toate experienţele trăite în Palatul Apostolic cu el m-au ajutat mult să privesc mai bine «la lucrurile de sus». Apoi am îngenuncheat pentru a-i săruta inelul, care nu mai era cel al Pescarului, iar el, cu privire de paternitate, de duioşie, aşa cum ştie el să facă, s-a ridicat în picioare şi m-a binecuvântat”.

Ce vă amintiţi din prima dumneavoastră întâlnire cu papa Francisc?

M-a poftit să biroul său, m-a primit cu de acum cunoscuta sa cordialitate şi trebuie să spun că mi-a făcut şi o glumă, o glumă – dacă pot să spun aşa – de papă! Avea o scrisoare în mână şi cu ton serios mi-a spus: „Ah, dar aici avem nişte probleme, cineva nu a vorbit bine despre tine!”. Eu am amuţit, dar apoi am înţeles că se referea la scrisoarea pe care papa Benedict i-o trimisese pentru a-l informa că el m-a lăsat liber şi că putea să mă cheme în slujba sa. În această scrisoare papa Benedict a avut bunătatea să prezinte câteva din aptitudinile mele. Apoi papa Francisc m-a invitat să mă aşez pe divan şi el lângă mine, pe un scaun. Mi-a cerut – cu multă fraternitate – să-l ajut în misiunea sa dificilă. În sfârşit a voit să ştie care este raportul meu cu superiorii şi cu alte persoane de o anumită responsabilitate. I-am răspuns că am un raport bun cu toţi, cel puţin în ceea ce mă priveşte.

Ce anume vă uimeşte din personalitatea papei Francisc, având privilegiul de a trăi în fiecare zi lângă el?

Determinarea sa. O convingere care sunt sigur că îi vine de sus, pentru că este om profund spiritual care caută în rugăciune inspiraţia de la Dumnezeu. De exemplu, vizita la Lampedusa el a hotărât-o pentru că după ce a intrat în capelă de câteva ori, i-a venit încontinuu această idee: să meargă personal să întâlnească aceste persoane, aceşti naufragiaţi, şi să plângă pentru cei morţi. Şi atunci când el a înţeles că îi veneau în minte de mai multe ori, atunci a fost sigur că Dumnezeu voia asta. A făcut vizita aceea, chiar dacă nu era mult timp pentru a o pregăti. Aceeaşi metodă el o foloseşte pentru alegerea persoanelor pe care le cheamă să colaboreze cu el îndeaproape.

În schimb ce vă uimeşte privind la păstorul Francisc, la dimensiunea sa publică, în fond la modul în care exercită slujirea petrină?

Altcineva mi-a pus o întrebare asemănătoare şi răspund spunând că îmi vine în minte în mod spontan figura misionarului. Acel misionar clasic care pleacă, merge printre indigeni pentru a le face cunoscută Evanghelia, pe Isus Cristos… Iată, eu văd în Francisc pe misionarul care cheamă la sine mulţimea, acea mulţime care eventual se simte rătăcită, cu intenţia de a o duce din nou la inima Evangheliei. A devenit – ca să spun aşa – parohul lumii şi îi încurajează pe cei care se simt departe de Biserică să se întoarcă având certitudinea că vor găsi locul lor în Biserică. El vede în clericalism şi în cazuistica obstacolelor puternice pentru ca toţi să se poată simţi iubiţi de Biserică, însoţiţi de ea. În schimb, parohi şi preoţi ne spun aproape zilnic câte persoane s-au întors la spovadă şi la practicarea credinţei datorită încurajării papei Francisc, în special atunci când ne aminteşte că Dumnezeu nu încetează niciodată să ne ierte. El, aşa cum aţi văzut, are o atenţie specială faţă de cei bolnavi şi asta pentru că el vede în ei trupul lui Cristos suferind. Şi uită complet de problemele sale de sănătate. De exemplu, în primele luni ale pontificatului său avea o puternică dorinţă din cauza sciaticii care revenise. Medicii l-au sfătuit să evite să se aplece, însă el, aflându-se în faţa bolnavilor în cărucioare sau a copiilor bolnavi în landourile lor se apleacă totuşi asupra lor şi face să se simtă apropierea sa. Tot aşa, de exemplu, s-a întâmplat în timpul celebrării euharistice la Casal del Marmo în seara de Joia Sfântă în timpul spălării picioarelor. Cu siguranţă în pofida durerii pe care sigur a simţit-o, a îngenuncheat în faţa fiecăruia dintre cei doisprezece tineri deţinuţi pentru a le săruta picioarele.

Papa Francisc pare neobosit, privindu-l la întâlniri, la audienţe… Cum trăiţi cotidianitatea sa şi de muncă, la Casa „Sfânta Marta”?

Credeţi-mă, nu pierde un singur minut! Munceşte neobosit. Şi atunci când simte nevoia să ia un moment de pauză, nu e că închide ochii şi nu face nimic: se aşază şi se roagă rozariul. Cred că cel puţin trei rozarii pe zi se roagă. Şi mi-a spus: „Asta mă ajută să mă relaxez”. Apoi reia, reia munca. Primeşte o persoană după alta: personalul de la poarta casei „Sfânta Marta” este martor. Ascultă cu atenţie şi îşi aminteşte cu extraordinară capacitate ceea ce aude şi ceea ce vede. Se dedică meditaţiei devreme, dimineaţa, pregătind şi omilia de la liturghia de la „Sfânta Marta”. Apoi, scrie scrisori, dă telefoane, salută personalul pe care-l întâlneşte şi se informează cu privire la familiile lor.

Unul dintre darurile cele mai frumoase din acest prim an de pontificat sunt desigur întâlnirile dintre Papa Francisc şi Papa Benedict. Dumneavoastră, care sunteţi ca un inel de legătură între ei, ce ne puteţi spune despre acest „raport fratern”?

Într-un interviu recent, Papa Francisc a revelat asta: că el îl consultă, întreabă ca să ştie punctul său de vedere. Ar fi o mare pierdere să nu ia din acest mare izvor de înţelepciune şi de experienţă! De fapt, imediat i-a telefonat: este ca şi cum ar avea pe bunicul în casă, înseamnă, cum să spun, a-l avea pe înţelept în casă. Iată, imediat Papa Francisc a văzut această prezenţă ca un dar inestimabil, asemenea cu acel episcop înţelept abia ales care găseşte un sprijin înţelept în episcopul său emerit. Este semnificativ – de exemplu – faptul că a voit să îngenuncheze în capelă la Castel Gandolfo nu pe genuflexorul său, ci lângă Papa Benedict. Şi apoi, a voit prezenţa sa în inaugurarea statuii sfântului Mihail Arhanghelul aici, în grădinile vaticane… şi l-a convins să participe la consistoriul care a fost pentru noii cardinali. Este o prezenţă care îmbogăţeşte pontificatul Papei Francisc.

În cele din urmă, ce anume vă dă personal această slujire adusă Papei Francisc, după ce l-aţi slujit îndeaproape pe Benedict al XVI-lea şi, să amintim asta, şi pe Ioan Paul al II-lea?

Îmi dau seama că Domnul mă conduce pe căi într-adevăr misterioase. Nu mi-aş fi imaginat vreodată că pot să îndeplinesc acest tip de slujire. Dar Dumnezeu este aşa. Altminteri noi suntem programatorii vieţii noastre de sfinţenie. Eu găsesc un mare ajutor în mărturia luminoasă de încredinţare lui Dumnezeu pe care am avut harul s-o percep personal de la papa Ioan Paul al II-lea, de la papa emerit, Benedict, care – a devenit un mod pentru a zâmbi – de fiecare dată când se afla în faţa unei situaţii dificile îi plăcea să ne încurajeze spunând: „Domnul ne va ajuta”. Iată, desigur sprijinul atât uman cât şi spiritual în rugăciune, pe care ştiu că o face şi pentru mine papa Francisc, îmi este de mare întărire.

(După L’Osservatore romano, 10-11 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe www.ercis.ro