Sunt aproape doi ani de când în viața mea încearcă să încolțească, să înflorească și să aducă rod o nouă pasiune: dreptul canonic. Trebuie să mărturisesc că îmi doresc mult ca această să devină într-adevăr o pasiune plină de rod. Însă până acum când privesc spre drept, spre studiul pe care l-am făcut în ultimul an, îmi dau seama că sunt ca în parabola grăuntelui de muștar (cf. Mc 4,30-32). Ca și credința mea, și pasiunea mea pentru drept este cât un grăunte de muștar, dar îmi place să cred că va crește și va deveni un arbore măreț în care își vor găsi adăpost nu atât păsările cerului, cât mai ales toți cei „însetați de dreptate”. Însă știu că nicio pasiune nu crește de una singură, trebuie alimentată. Ceea ce nu hrănim în noi moare, se stinge, aceasta fie că vorbim de virtuți sau de pasiuni, fie că vorbim de vicii.
Așadar, în acest an, îmi doresc să „hrănesc” cât mai mult posibil această pasiune. Și vreau ca și acest blog să facă parte din noua mea lume, astfel alimentând atât pasiunea mea, cât și trezind interesul altora pentru această realitate din viața Bisericii.
În acest sens, pe lângă multe altele articole pe care sper să le pot publica pe blog, inițiez o nouă rubrică dedicată acestei materii care face parte din viața mea și care îmi ocupă din ce în ce mai mult timp. Sper ca mulți dintre cei care parcurg rândurile acestui blog să găsească „lucruri” utile pentru viața lor și, mai ales, pentru mântuirea lor. Deschid acest nou capitol „Drept canonic” plin de convingerea cu care se încheie Codul de Drept Canonic: mântuirea sufletelor trebuie să fie întotdeauna legea supremă în Biserică, mântuirea împreună cu cel de lângă mine îmi doresc să fie nu doar legea, ci mai ales pasiunea mea de fiecare clipă.
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu