Cum a reușit un om cu o asemenea experiență de viață să-și păstreze simplitatea? Ce anume l-a făcut să nu intre în hora mare a previzibilului și să se comporte ca cineva care “s-a ajuns”? Și în esență cum de nu s-a lăsat dominat de demonul răzbunării după atâția ani de umiliri, deși a avut spre finalul vieții uneltele pentru a-și pune dușmanii cu botul pe labe?
Toți avem prejudecăți și îi judecăm pe cei cu care ne intersectăm în funcție de propriile noastre experiențe de viață. Toate bune și frumoase până când întâlnim un om care ne bulversează judecata asta obosită deoarece nu reușim să-l încadrăm în sistemul nostru de valori.
Așa mi s-a întâmplat mie atunci când l-am auzit pentru prima dată vorbind pe Bartolomeu Anania. Era prima înaltă față ortodoxă care nu-și injectase în vene limbajul de lemn al religiei. Ne-am obișnuit să vedem oameni care, cu cât urcă mai mult pe o anumită scară ierarhică, devin prizonierii unui limbaj din ce în ce mai elitist, mai impersonal și mai lipsit de concretețe, încât suntem total luați prin surprindere când descoperim oameni care-și păstrează autenticitatea. Vorbirea lui era cursivă, lină și plină de înțelesuri. Părea un laic deghizat în hainele de preot. Chiar mă întrebam de ce a ales acest drum. Și ca să-mi…
Vezi articolul original 174 de cuvinte mai mult
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu