Un mesaj și o rugăciune pentru cei bolnavi și suferinzi

„Dulce Mamă, nu pleca,
nu-ţi întoarce privirea de la mine.
Vino cu mine peste tot
şi nu mă lăsa niciodată singur.
Tu, care mă protejezi mereu
ca adevărata mea Mamă,
fă ca să mă binecuvânteze Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt”.

Iubiţi fraţi şi surori,

A XXXIV-a Zi Mondială a Bolnavului va fi celebrată solemn la Chiclayo, Peru, pe 11 februarie 2026. Cu această ocazie, am vrut să readuc imaginea bunului samaritean, mereu actuală şi necesară pentru a redescoperi frumuseţea carităţii şi dimensiunea socială a compasiunii, pentru a îndrepta atenţia asupra celor aflaţi în nevoie şi a celor care suferă, cum sunt bolnavii.

Cu toţii am ascultat şi am citit acest text emoţionant al Sfântului Luca (cf. Lc 10,25-37). Unui învăţător al legii care îl întreabă cine este aproapele pe care ar trebui să-l iubească, Isus răspunde relatând o istorie: un om care călătorea de la Ierusalim la Ierihon a fost atacat de tâlhari şi lăsat pe jumătate mort; un preot şi un levit au trecut pe acolo, dar un samaritean s-a îndurat de el, i-a bandajat rănile, l-a dus la un han şi i-a plătit tratamentul. Am vrut să propun o reflecţie asupra acestui pasaj biblic, folosind cheia hermeneutică a enciclicei Fratelli tutti, a iubitului meu predecesor, Papa Francisc, unde compasiunea şi milostivirea faţă de cei aflaţi în nevoie nu se reduc la un simplu efort individual, ci se realizează în relaţie: cu fraţii nevoiaşi, cu cei care au grijă de ei şi, în cele din urmă, cu Dumnezeu care ne dăruieşte iubirea sa.

1. Darul întâlnirii: bucuria de a da apropiere şi prezenţă

Trăim cufundaţi într-o cultură a vitezei, a imediatului, a grabei, dar şi a rebutării şi a indiferenţei, care ne împiedică să ne apropiem şi să ne oprim pe parcurs pentru a vedea nevoile şi suferinţele care ne înconjoară. Parabola ne spune că samariteanul, văzând omul rănit, nu a „trecut mai departe”, ci l-a privit cu o privire deschisă şi atentă, privirea lui Isus, care l-a dus la o apropiere umană şi solidară. Samariteanul „s-a oprit, i-a dăruit apropiere, l-a îngrijit chiar cu mâinile sale, a plătit din buzunarul propriu şi s-a ocupat de el. Mai ales i-a dat un lucru […] i-a dat propriul timp”[1]. Isus nu ne învaţă cine este aproapele, ci cum să devenim aproapele, şi anume cum să devenim noi înşine aproapele[2]. În acest sens, putem afirma împreună cu Sfântul Augustin că Domnul nu a vrut să ne înveţe cine este aproapele acelui om, ci cui trebuia să-i devină aproapele. De fapt, nimeni nu este aproapele altuia până când nu se apropie de el de bunăvoie. De aceea, cel care a avut milă a devenit aproapele[3].

Iubirea nu este pasivă, merge în întâmpinarea celorlalţi; a fi aproapele nu depinde de apropierea fizică sau socială, ci de decizia de a iubi. Din acest motiv, creştinul se apropie de cei care suferă, urmând exemplul lui Cristos, adevăratul samaritean divin care s-a apropiat de omenirea rănită. Nu este vorba de simple gesturi de filantropie, ci de semne în care se poate percepe că participarea personală la suferinţele celorlalţi implică dăruirea de sine; înseamnă a depăşi satisfacerea nevoilor, pentru a face ca propria noastră persoană să fie parte a darului[4]. Această caritate este în mod necesar hrănită de întâlnirea cu Cristos, care din iubire s-a dăruit pe sine pentru noi. Sfântul Francisc a explicat foarte bine acest lucru când, vorbind despre întâlnirea sa cu leproşii, a spus: „Domnul însuşi m-a condus printre ei”[5], pentru că prin ei descoperise dulcea bucurie de a iubi.

Darul întâlnirii se naşte din legătura cu Isus Cristos, pe care îl identificăm drept bunul samaritean care ne-a adus sănătatea veşnică şi pe care îl facem prezent atunci când ne aplecăm în faţa fratelui nostru rănit. Sfântul Ambroziu spunea: „Aşadar, întrucât nimeni nu este mai aproape de noi decât cel care ne-a vindecat rănile, să-l iubim ca Domn şi să-l iubim şi ca aproapele nostru: căci nimic nu este atât de aproape precum capul de membre. Să-l iubim şi pe cel care este un imitator al lui Cristos: să-l iubim pe cel care suferă pentru sărăcia altora, din cauza unităţii trupului”[6]. A fi una în Unul, în apropiere, în prezenţă, în iubirea primită şi împărtăşită şi a ne bucura, asemenea Sfântului Francisc, de dulceaţa de a-l fi întâlnit.

2. Misiunea împărtăşită în îngrijirea bolnavilor

Sfântul Luca spune în continuare că samariteanul „a simţit compasiune”. A avea compasiune implică o emoţie profundă, care îl îndeamnă pe om la acţiune. Este un sentiment care izvorăşte din interior şi duce la angajare faţă de suferinţa celorlalţi. În această parabolă, compasiunea este trăsătura distinctivă a iubirii active. Nu este nici teoretică, nici sentimentală; se traduce în gesturi concrete: samariteanul se apropie, vindecă rănile, preia controlul şi se îngrijeşte. Dar atenţie, nu face asta singur, individual, „samariteanul a căutat un hangiu care să se poată îngriji de acel om, aşa cum noi suntem chemaţi să invităm şi să ne întâlnim într-un „noi” care să fie mai puternic decât suma micilor individualităţi”[7]. Eu însumi am văzut, în experienţa mea de misionar şi episcop în Peru, câţi oameni împărtăşesc milă şi compasiune în felul samariteanului şi al hangiului. Membrii familiei, vecinii, lucrătorii din domeniul sănătăţii, cei implicaţi în pastoraţia sănătăţii şi atâţia alţii care se opresc, se apropie, au grijă, aduc, însoţesc şi oferă ceea ce au, dau compasiunii o dimensiune socială. Această experienţă, care se realizează într-o reţea de relaţii, merge dincolo de simpla angajare individuală. Astfel, în exortaţia apostolică Dilexi te, nu m-am referit numai la îngrijirea bolnavilor ca la o „parte importantă” a misiunii Bisericii, ci şi la o autentică „acţiune eclezială” (nr. 49). În ea, l-am citat pe Sfântul Ciprian pentru a arăta cum în această dimensiune putem verifica sănătatea societăţii noastre: „Această epidemie, această ciumă, atât de oribilă şi atât de înspăimântătoare, pune la încercare dreptatea tuturor şi testează sentimentele neamului omenesc: dacă cei sănătoşi îi slujesc pe bolnavi, dacă părinţii îşi iubesc rudele cu respect, dacă stăpânii au compasiune pentru slujitorii lor bolnavi, dacă medicii nu-i abandonează pe bolnavii care strigă după ajutor”[8].

A fi una în Unul înseamnă a ne simţi cu adevărat membre ai unui trup în care purtăm, conform vocaţiei noastre, compasiunea Domnului pentru suferinţa tuturor oamenilor[9]. În afară de asta, durerea care ne înduioşează nu este o durere străină, ci este durerea unui mădular al propriului nostru trup de care Capul nostru ne porunceşte să ne îngrijim spre binele tuturor. În acest sens, ea se identifică cu durerea lui Cristos şi, oferită în mod creştin, grăbeşte împlinirea rugăciunii Mântuitorului însuşi pentru unitatea tuturor[10].

3. Determinaţi mereu de iubirea faţă de Dumnezeu, pentru a ne întâlni cu noi înşine şi cu fraţii

În dubla poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27), putem recunoaşte primatul iubirii faţă de Dumnezeu şi consecinţa ei directă asupra modului în care omul iubeşte şi se relaţionează în toate dimensiunile sale. „Iubirea faţă de aproapele reprezintă dovada tangibilă a autenticităţii iubirii faţă de Dumnezeu, aşa cum atestă apostolul Ioan: „Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită. […] Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,12.16)”[11]. Deşi obiectul acestei iubiri este diferit: Dumnezeu, aproapele şi sine, şi în acest sens le putem înţelege ca iubiri distincte, ele sunt întotdeauna inseparabile[12]. Primatul iubirii divine implică faptul că acţiunea omului este săvârşită fără interes personal sau recompensă, ci mai degrabă ca o manifestare a unei iubiri care transcende normele rituale şi se traduce într-un cult autentic: a-l sluji pe aproapele înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu în fapte[13].

Această dimensiune ne permite, de asemenea, să percepem ce înseamnă să ne iubim pe noi înşine. Înseamnă să ne distanţăm de interesul de a ne baza stima de sine sau sentimentul demnităţii noastre pe stereotipuri de succes, carieră, poziţie sau linie genealogică[14] şi să ne recuperăm locul în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri. Benedict al XVI-lea a spus că „creatura umană, în măsura în care este spirituală prin natură, îşi găseşte împlinirea în relaţiile interpersonale. Cu cât le trăieşte mai autentic, cu atât identitatea sa personală se maturizează. Nu izolându-se omul se valorizează pe sine, ci punându-se în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu”[15].

Iubiţi fraţi şi surori, „adevăratul remediu pentru rănile omenirii este un stil de viaţă bazat pe iubirea fraternă, care îşi are rădăcinile în iubirea lui Dumnezeu”[16]. Îmi doresc cu ardoare ca în stilul nostru de viaţă creştin să nu lipsească niciodată această dimensiune fraternă, „samariteană”, incluzivă, curajoasă, angajată şi solidară, care îşi are rădăcinile cele mai profunde în unirea noastră cu Dumnezeu, în credinţa în Isus Cristos. Înflăcăraţi de această iubire divină, vom putea cu adevărat să ne dăruim pentru binele tuturor celor care suferă, în special al fraţilor noştri bolnavi, bătrâni şi afectaţi.

Să înălţăm rugăciunea noastră către Sfânta Fecioară Maria, Tămăduitoarea bolnavilor; să-i cerem ajutorul pentru toţi cei care suferă, care au nevoie de compasiune, de ascultare şi de mângâiere şi să implorăm mijlocirea sa cu această rugăciune străveche, care era recitată în familii pentru cei care trăiesc în boală şi în durere:

Dulce Mamă, nu pleca,
nu-ţi întoarce privirea de la mine.
Vino cu mine peste tot
şi nu mă lăsa niciodată singur.
Tu, care mă protejezi mereu
ca adevărata mea Mamă,
fă ca să mă binecuvânteze Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt.

Împart din inimă binecuvântarea mea apostolică tuturor bolnavilor, familiilor lor şi celor care îi îngrijesc, lucrătorilor din domeniul sănătăţii, persoanelor implicate în pastoraţia sănătăţii şi, în mod special, celor care participă la această Zi Mondială a Bolnavului.

Din Vatican, 13 ianuarie 2026

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 63.

[2] Cf. ibid., 80-82.

[3] Cf. Sf. Augustin, Discursuri, 171, 2; 179 A, 7.

[4] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 34; Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Salvifici doloris (11 februarie 1984), 28.

[5] Sf. Francisc de Assisi, Testament, 2: Fonti Francescane, 110.

[6] Sf. Ambroziu, Tratat despre Evanghelia lui Luca, VII, 84.

[7] Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 78.

[8] Sf. Ciprian, De mortalitate, 16.

[9] Cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Salvifici doloris (11 februarie 1984), 24.

[10] Cf. ibid., 31.

[11] Exortaţia apostolică Dilexi te (4 octombrie 2025), 26.

[12] Cf. ibid.

[13] Cf. Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 79.

[14] Cf. ibid., 101.

[15] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 53.

[16] Francisc, Mesaj adresat participanţilor la al 33-lea Festival Internaţional al Tinerilor (MLADIFEST), Medjugorje, 1-6 august 2022 (16 iulie 2022).

Mesajul Sfântului Părinte Leon al XIV-lea
pentru a XXXIV-a Zi Mondială a Bolnavului 2026
(11 februarie 2026)

Compasiunea samariteanului: 
a iubi purtând durerea celuilalt

Preluat de pe http://www.ercis.ro