Arhive pentru ‘Papa Francisc’

Consumismul ne-a sechestrat Crăciunul… Să nu mai amânăm binele!

Dacă naşterea lui Isus nu atinge viaţa noastră
– a mea, a ta, toate –
dacă nu atinge viaţa, trece în zadar!

În acest timp dificil,
în loc să ne plângem de ceea ce pandemia ne împiedică să realizăm,
să facem ceva pentru cel care are mai puţin:
nu obişnuitul cadou pentru noi
şi pentru prietenii noştri,

ci pentru un nevoiaş la care nu se gândeşte nimeni!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În această a patra şi ultimă duminică din Advent, Evanghelia ne repropune relatarea Bunei-Vestiri. „Bucură-te”, îi spune Mariei îngerul, „vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îl vei numi Isus” (Lc1,28.31). Pare o veste de pură bucurie, destinată s-o facă fericită pe Fecioară: cine dintre femeile din timpul său nu visa să devină mama lui Mesia? Însă, împreună cu bucuria, acele cuvinte prevesteau Mariei o mare încercare. De ce? Pentru că în acel moment ea era „logodită” (v. 27). În această situaţie, Legea lui Moise stabilea că nu trebuiau să existe raporturi şi coabitare. Aşadar, având un copil, Maria ar fi încălcat Legea, iar pedepsele pentru femei erau teribile: era prevăzută uciderea cu pietre (cf. Dt 22,20-21). Desigur, mesajul divin va umple inima Mariei cu lumină şi cu forţă; totuşi, ea s-a aflat în faţa unei alegeri cruciale: a spune „da” lui Dumnezeu riscând totul, inclusiv viaţa, sau a refuza invitaţia şi a merge înainte cu drumul său obişnuit.

Ce anume face? Răspunde aşa: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Fie (fiat). Însă în limba în care este scrisă Evanghelia nu este pur şi simplu un „să se facă”. Expresia verbală indică o dorinţă puternică, indică voinţa ca să se realizeze ceva. Cu alte cuvinte, Maria nu spune: „Dacă trebuie să fie atunci să fie…, dacă nu se poate face altfel…”. Nu este resemnare. Nu exprimă o acceptare slabă şi docilă, exprimă o dorinţă puternică, o dorinţă vie. Nu este pasivă, este activă. Nu îl îndură pe Dumnezeu, ci aderă la Dumnezeu. Este o îndrăgostită dispusă să slujească în toate şi imediat pe Domnul său. Ar fi putut să ceară un pic de timp pentru a se gândi, sau explicaţii mai mari despre ce anume se va întâmpla: eventual să pună vreo condiţie… În schimb, nu-şi ia timp, nu-l face pe Dumnezeu să aştepte, nu amână.

De câte ori – să ne gândim la noi acum – de câte ori viaţa noastră este făcută din amânări, chiar şi viaţa spirituală! De exemplu: ştiu că îmi face bine să mă rog, însă astăzi nu am timp… „mâine, mâine, mâine, mâine…” amânăm lucrurile: voi face asta mâine; ştiu că a ajuta pe cineva este important – da, trebuie să fac asta: o voi face mâine. Este acelaşi lanţ al zilelor de mâine… A amâna lucrurile. Astăzi, având Crăciunul la uşă, Maria ne invită să nu amânăm, să spunem „da”: „Trebuie să mă rog?” „Da, şi mă rog”. „Trebuie să-i ajut pe alţii? Da”. Cum să fac asta? O fac. Fără a amâna. Fiecare „da” costă. Fiecare „da” costă, însă mereu mai puţin decât a costat-o pe ea acel „da” curajos, acel „da” prompt, acel „fie mie după cuvântul tău” care ne-a adus mântuirea.

Şi noi, ce „da” putem spune? În acest timp dificil, în loc să ne plângem de ceea ce pandemia ne împiedică să realizăm, să facem ceva pentru cel care are mai puţin: nu obişnuitul cadou pentru noi şi pentru prietenii noştri, ci pentru un nevoiaş la care nu se gândeşte nimeni! Şi un alt sfat: pentru ca Isus să se nască în noi, să pregătim inima: să mergem ca să ne rugăm. Să nu ne lăsăm „duşi înainte” de consumism: „trebuie să cumpăr cadourile, trebuie să fac asta sau aia…”. Acea frenezie de a face atâtea lucruri… cel important este Isus. Consumismul, fraţi şi surori, ne-a sechestrat Crăciunul. Consumismul nu este în ieslea din Betleem: acolo este realitatea, sărăcia, iubirea. Să pregătim inima aşa cum a făcut Maria: liberă de rău, primitoare, gata să-l găzduiască pe Dumnezeu.

„Fie mie după cuvântul tău”. Este ultima frază a Fecioarei în această ultimă duminică din Advent şi este invitaţia de a face un pas concret spre Crăciun. Pentru că dacă naşterea lui Isus nu atinge viaţa noastră – a mea, a ta, toate – dacă nu atinge viaţa, trece în zadar. La Angelus acum şi noi vom spune „fie mie după cuvântul tău”: Sfânta Fecioară Maria să ne ajute să spunem asta cu viaţa, cu atitudinea din aceste ultime zile, pentru a ne pregăti bine pentru Crăciun.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori, pandemia de coronavirus a provocat o suferinţă deosebită lucrătorilor maritimi. Mulţi dintre ei – se calculează că sunt circa 400.000 în toată lumea – sunt blocaţi pe nave dincolo de termenele contractelor lor şi nu se pot întoarce acasă. Cer Fecioarei Maria, Stella Maris, să întărească aceste persoane şi pe toţi cei care trăiesc situaţii de dificultate şi îndemn guvernele să facă tot posibilul pentru ca să se poată întoarce printre cei dragi ai lor.

Anul acesta organizatorii au avut ideea fericită de a face expoziţia „100 de iesle” sub Coloane. Sunt multe iesle care desfăşoară tocmai o cateheză a credinţei pentru poporul lui Dumnezeu. Vă invit să vizitaţi ieslele sub Coloane, pentru a înţelege cum încearcă oamenii să arată cu arta cum s-a născut Isus. Ieslele care sunt sub Coloane sunt o mare cateheză a credinţei noastre.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din diferite ţări, familii, grupuri parohiale, asociaţii şi pe fiecare credincios. Crăciunul, de acum aproape, să fie pentru fiecare ocazie de reînnoire interioară, de rugăciune, de convertire, de paşi înainte în credinţă şi de fraternitate între noi. Să privim în jurul nostru, să privim mai ales la cei care sunt în lipsuri: fratele care suferă, oriunde s-ar afla, fratele care suferă ne aparţine. Este Isus în iesle: cel care suferă este Isus. Să ne gândim un pic la asta. Şi Crăciunul să fie o apropiere de Isus în acest frate sau în această soră. Este acolo, în fratele nevoiaş, ieslea la care trebuie să mergem cu solidaritate. Aceasta este ieslea vie: ieslea în care îl vom întâlni cu adevărat pe Răscumpărătorul în persoanele care au nevoie. De aceea să mergem spre Noaptea Sfântă şi să aşteptăm împlinirea misterului mântuirii.

Şi urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (20 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro


copilul-1

Oferă o fărâmă din bucuria Crăciunului unui copil sărac, uitat, abandonat, orfan, suferind…

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

Cine nu iubeşte se preface că se roagă…

Să învățăm „să ne rugăm cu duioșie pentru alții”…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cel care se roagă nu lasă niciodată lumea în urma sa. Dacă rugăciunea nu adună bucuriile şi durerile, speranţele şi neliniştile omenirii, devine o activitate „decorativă”, o atitudine superficială, de teatru, o atitudine intimistă. Toţi avem nevoie de interioritate: de a ne retrage într-un spaţiu şi într-un timp dedicat raportului nostru cu Dumnezeu. Însă asta nu înseamnă a evada din realitate. În rugăciune, Dumnezeu „ne ia, ne binecuvântează şi apoi ne frânge şi ne dă”, pentru foamea tuturor. Fiecare creştin este chemat să devină, în mâinile lui Dumnezeu, pâinea frântă şi împărtăşită. Adică o rugăciune concretă, care să nu fie o fugă.

Astfel, bărbaţii şi femeile de rugăciune caută singurătatea şi tăcerea, nu pentru a nu fi deranjaţi, ci pentru a asculta mai bine glasul lui Dumnezeu. Uneori se retrag din lume, în secretul propriei camere, aşa cum recomanda Isus (cf. Mt 6,6), însă, oriunde ar fi, ţin mereu deschisă larg uşa inimii lor: o uşă deschisă pentru cei care se roagă fără a şti că se roagă; pentru cei care nu se roagă deloc, însă au înăuntru un strigăt sufocat, o invocaţie ascunsă; pentru cei care au greşit şi au rătăcit calea… Oricine poate bate la uşa unuia care se roagă şi să găsească în el sau în ea o inimă compătimitoare, care se roagă fără a exclude pe nimeni. Rugăciunea este inima noastră şi glasul nostru, şi se face inimă şi glas al atâtor oameni care nu ştiu să se roage sau nu se roagă, sau nu vor să se roage sau sunt împiedicaţi să se roage: noi suntem inima şi glasul acestor oameni care se înalţă către Isus, se înalţă către Tatăl, ca mijlocitori. Cel care se roagă în singurătate- fie singurătatea de mult timp, fie singurătatea de o jumătate de oră pentru a se ruga – se desparte de toate şi de toţi pentru a regăsi toate şi pe toţi în Dumnezeu. Astfel, cel care se roagă se roagă pentru întreaga lume, purtând pe umerii săi dureri şi păcate. Se roagă pentru toţi şi pentru fiecare: este ca şi cum ar fi o „antenă” a lui Dumnezeu în această lume. În fiecare sărac care bate la uşă, în fiecare persoană care a pierdut sensul lucrurilor, cel care se roagă vede faţa lui Cristos.

Catehismul scrie: „A mijloci, a cere în favoarea altcuiva […] este prerogativa unei inimi în sintonie cu milostivirea lui Dumnezeu” (nr. 2635). Acest lucru este foarte frumos. Când ne rugăm suntem în sintonie cu milostivirea lui Dumnezeu: milostivire faţă de păcatele noastre – că este milostiv cu noi – dar şi milostivire faţă de toţi cei care au cerut să se roage pentru ei, pentru care vrem să ne rugăm în sintonie cu inima lui Dumnezeu, acea inimă milostivă. „În timpul Bisericii, mijlocirea creştină participă la aceea a lui Cristos: este exprimare a comuniunii sfinţilor” (ibid.). Ce înseamnă că se participă la mijlocirea lui Cristos, când eu mijlocesc pentru cineva sau mă rog pentru cineva? Pentru că în faţa Tatălui Cristos este mijlocitor, se roagă pentru noi, şi se roagă arătând Tatălui rănile de la mâinile sale; pentru că Isus fizic, cu trupul său, se află în faţa Tatălui. Isus este mijlocitorul nostru şi a ne ruga înseamnă un pic a face ca Isus: a mijloci în Isus la Tatăl, pentru alţii. Şi acest lucru este foarte frumos.

Rugăciunea îl îndrăgeşte pe om. Pur şi simplu pe om. Cine nu-l iubeşte pe fratele nu se roagă serios. Se poate spune: în spirit de ură nu ne putem ruga; în spirit de indiferenţă nu ne putem ruga. Rugăciunea există numai în spirit de iubire. Cine nu iubeşte se preface că se roagă, sau el crede că se roagă, dar nu se roagă, pentru că lipseşte tocmai spiritul care este iubirea. În Biserică, cel care cunoaşte tristeţea sau bucuria celuilalt merge mai în profunzime decât cel care cercetează „sistemele maxime” (ale Universului). Pentru acest motiv există o experienţă a umanului în fiecare rugăciune, pentru că persoanele, oricât ar putea să comită greşeli, nu trebuie refuzate sau rebutate niciodată.

Când un credincios, mişcat de Duhul Sfânt, se roagă pentru păcătoşi, nu face selecţii, nu emite judecăţi de condamnare: se roagă pentru toţi. Şi se roagă şi pentru sine. În acel moment ştie că nu este nici măcar prea diferit de persoanele pentru care se roagă: se simte păcătos, între păcătoşi, şi se roagă pentru toţi. Lecţia parabolei fariseului şi a vameşului este mereu vie şi actuală (cf. Lc 18,9-14): noi nu suntem mai buni decât nimeni, suntem cu toţii fraţi într-o unire de fragilitate, de suferinţe şi în faptul că suntem păcătoşi. De aceea, o rugăciune pe care putem s-o adresăm lui Dumnezeu este aceasta: „Doamne, nicio fiinţă vie nu este dreaptă în faţa ta (cf. Ps 143,2) – asta o spune un psalm: Doamne, nicio fiinţă vie nu este dreaptă în faţa ta, niciunul dintre noi: toţi suntem păcătoşi -, toţi suntem datornici care au un cont în suspensie; nu există nimeni care să fie impecabil în ochii tăi. Doamne, ai milă de noi!”. Şi cu acest spirit rugăciunea este rodnică, pentru că mergem cu umilinţă în faţa lui Dumnezeu ca să ne rugăm pentru toţi. În schimb, fariseul se ruga în mod mândru: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că eu nu sunt ca acei păcătoşi; eu sunt drept, fac mereu…”. Aceasta nu este rugăciune: asta înseamnă a ne privi în oglindă, la propria realitate, însă a ne privi în oglinda deformată de mândrie.

Lumea merge înainte graţie acestui lanţ de oameni care se roagă mijlocind şi care sunt de multe ori necunoscuţi… însă nu pentru Dumnezeu! Există atâţia creştini necunoscuţi care, în timp de persecuţie, au ştiut să repete cuvintele Domnului nostru: „Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac” (Lc23,34).

Bunul păstor rămâne fidel şi în faţa constatării păcatului propriilor oameni: bunul păstor continuă să fie tată şi atunci când fiii se îndepărtează şi îl abandonează. Perseverează în slujirea de păstor şi faţă de cel care-l face să-şi murdărească mâinile; nu închide inima în faţa celui care eventual l-a făcut să sufere.

Biserica, în toate membrele sale, are misiunea de a practica rugăciunea de mijlocire, mijloceşte pentru alţii. Îndeosebi are această datorie oricine este pus într-un rol de responsabilitate: părinţi, educatori, slujitori hirotoniţi, superiori ai comunităţilor… Ca Abraham şi Moise, uneori trebuie „să apere” în faţa lui Dumnezeu persoanele încredinţate lor. În realitate, este vorba de a le privi cu ochii şi inima lui Dumnezeu, cu însăşi compasiunea şi duioşia sa invincibilă. A ne ruga cu duioşie pentru alţii.

Fraţi şi surori, toţi suntem frunze ale aceluiaşi copac: orice dezlipire ne cheamă la marea pietate pe care trebuie s-o nutrim, în rugăciune, unii pentru alţii. Să ne rugăm unii pentru alţii: ne va face bine nouă şi va face bine tuturor. Mulţumesc!

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 16 decembrie 2020
Cateheze despre rugăciune: 19. Rugăciunea de mijlocire

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

Drumul bucuriei nu este o plimbare…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Invitaţia la bucurie este caracteristică timpului de Advent: aşteptarea naşterii lui Isus, aşteptarea pe care o trăim este bucuroasă, cam ca atunci când aşteptăm vizita unei persoane pe care o iubim mult, de exemplu, un prieten pe care nu-l vedem de mult timp, o rudă… Suntem în aşteptare bucuroasă. Şi această dimensiune a bucuriei reiese în special astăzi, a treia duminică din Advent, care se deschide cu îndemnul Sfântului Paul: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Antifonul de intrare; cf. Fil 4,4.5). „Bucuraţi-vă!”. Bucuria creştină. Şi care este motivul acestei bucurii? Că „Domnul este aproape” (v. 5). Cu cât Domnul este mai aproape de noi, cu atât suntem în bucurie; cu cât el este departe, cu atât suntem în tristeţe. Aceasta este o regulă pentru creştini. Odată un filozof spunea un lucru mai mult sau mai puţin aşa: „Eu nu înţeleg cum se poate crede astăzi, pentru că aceia care spun că ei cred au o faţă de priveghi funebru. Nu dau mărturie despre bucuria învierii lui Isus Cristos”. Atâţia creştini cu acea faţă, da, faţă de priveghi funebru, faţă de tristeţe… Însă Cristos a înviat! Cristos te iubeşte! Şi tu nu ai bucurie? Să ne gândim un pic la asta şi să spunem: „Eu, am bucurie pentru că Domnul este aproape de mine, pentru că Domnul mă iubeşte, pentru că Domnul m-a răscumpărat?”.

Evanghelia după Ioan ne prezintă astăzi personajul biblic care – exceptându-i pe Sfânta Fecioară Maria şi pe Sfântul Iosif – cel dintâi şi mai mult a trăit aşteptarea lui Mesia şi bucuria de a-l vedea venind: vorbim desigur despre Ioan Botezătorul (cf. In 1,6-8.19-28).

Evanghelistul îl introduce în manieră solemnă: „A venit un om trimis de Dumnezeu […]. A venit ca să dea mărturie despre lumină” (v. 6-7). Botezătorul este primul martor al lui Isus, cu cuvântul şi că dăruirea vieţii. Toate Evangheliile concordă în a arăta cum a realizat el misiunea sa indicându-l pe Isus drept Cristos, Trimisul lui Dumnezeu promis de profeţi. Ioan era un leader al timpului său. Faima sa s-a răspândit în toată Iudeea şi dincolo de ea, până în Galileea. Însă el n-a cedat nici măcar o clipă ispitei de a atrage atenţia asupra sa: el orienta întotdeauna spre Cel care trebuia să vină. Spunea el: „Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei” (v. 27). Semnalându-l mereu pe Domnul. Ca Sfânta Fecioară Maria: îl semnalează mereu pe Domnul: „Faceţi ceea ce vă va spune”. Întotdeauna Domnul în centru. Sfinţii în jur, semnalându-l pe Domnul. Şi cine nu-l semnalează pe Domnul, nu este sfânt!

Iată prima condiţie a bucuriei creştine: descentrarea de sine şi punerea lui Isus în centru. Aceasta nu este alienare, pentru că Isus este efectiv centrul, este lumina care dă sens deplin vieţii fiecărui bărbat şi femei care vine în această lume. Este acelaşi dinamism al iubirii, care mă face să ies din mine însumi nu pentru a mă pierde, ci pentru a mă regăsi în timp ce mă dăruiesc, în timp ce caut binele celuilalt.

Ioan Botezătorul a parcurs un drum lung pentru a ajunge să-l mărturisească pe Isus. Drumul bucuriei nu este o plimbare. Este nevoie de muncă pentru a fi mereu în bucurie. Ioan a părăsit toate, încă de tânăr, pentru a-l pune pe Dumnezeu pe primul loc, pentru a asculta cu toată inima şi cu toate forţele Cuvântul său. Ioan s-a retras în deşert despuindu-se de orice lucru superfluu, pentru a fi mai liber să urmeze vântul Duhului Sfânt. Desigur, unele trăsături ale personalităţii sale sunt unice, irepetabile, care nu pot fi propuse tuturor. Însă mărturia sa este paradigmatică pentru oricine vrea să caute sensul propriei vieţi şi să găsească adevărata bucurie. Îndeosebi, Botezătorul este model pentru cei care în Biserică sunt chemaţi să-l vestească altora pe Cristos: pot face asta numai în dezlipirea de ei înşişi şi de mondenitate, nu atrăgând persoanele la ei, ci orientându-le spre Isus. Aceasta este bucuria: a orienta spre Isus. Şi bucuria trebuie să fie caracteristica credinţei noastre. Chiar şi în momentele întunecate, acea bucurie interioară, de a şti că Domnul este cu mine, că Domnul este cu noi, că Domnul este înviat. Domnul! Domnul! Domnul! Acesta este centrul vieţii noastre şi acesta este centrul bucuriei noastre. Gândiţi-vă bine astăzi: Cum mă comport eu? Sunt o persoană bucuroasă care ştie să transmită bucuria de a fi creştin, sau sunt mereu ca acei trişti, aşa cum am spun înainte, care par să fie la un priveghi funebru? Dacă eu nu am bucuria credinţei mele, nu voi putea da mărturie şi ceilalţi vor spune: „Dar dacă credinţa este aşa de tristă, mai bine să n-o am”.

Rugându-ne acum Angelus, noi vedem toate acestea realizându-se pe deplin în Fecioara Maria: ea a aşteptat în tăcere Cuvântul de mântuire al lui Dumnezeu; l-a ascultat, l-a primit, l-a zămislit. În ea Dumnezeu s-a făcut aproapele. Pentru aceasta Biserica o numeşte pe Maria „Pricina bucuriei noastre”.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini.

În mod special salut grupul care a venit ca să reprezinte familiile şi copiii din Roma, cu ocazia binecuvântării „Pruncuşorilor”, întâlnire organizată de Centrul Oratorii Romane. Anul acesta sunteţi puţini aici din cauza pandemiei, dar ştiu că mulţi copii şi adolescenţi s-au adunat în oratorii şi în casele lor şi ne urmăresc prin mijloacele de comunicare. Adresez fiecăruia salutul meu şi binecuvântez statuetele lui Isus, care vor fi aşezate în iesle, semn de speranţă şi de bucurie. În tăcere, să facem binecuvântarea Pruncuşorilor: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Când vă veţi ruga acasă, în faţa ieslei cu cei din familia voastră, lăsaţi-vă atraşi de duioşia lui Isus Prunc, născut sărac şi firav în mijlocul nostru, pentru a ne dărui iubirea sa.

Urez tuturor o duminică frumoasă. Nu uitaţi de bucurie! Creştinul este bucuros în inimă, chiar şi în încercări; este bucuros pentru că este aproape de Isus: el este cel care ne dă bucuria. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (13 decembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: