Arhive pentru ‘Sfânta Fecioară Maria’

Maria în viața Bisericii și a fiecărui creștin

Sfanta Maria_Tronul intelepciunii Conciliul Vatican II, în strânsă legătură cu Tradiția, a aruncat o nouă lumină asupra rolului Mamei lui Cristos în viața Bisericii. «Prin darul… maternității divine, prin care este unită cu Fiul ei Răscumpărătorul, și prin harul și funcțiile ei deosebite, Sfânta Fecioară este strâns unită și cu Biserica: Născătoarea de Dumnezeu este prototipul Bisericii… și anume în ordinea credinței, iubirii și unirii perfecte cu Cristos». (117) După cum am văzut mai sus, Maria a rămas încă de la început împreună cu Apostolii în așteptarea Rusaliilor și este prezentă în Biserica peregrină în credință, din generație în generație, fiind cea «fericită pentru că a crezut» și model de speranță care nu înșeală (cf. Rom 5, 5).

Maria a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul. Ca fecioară, a crezut că va zămisli și va naște un fiu: pe «Cel Sfânt» căruia îi corespunde numele de «Fiul lui Dumnezeu», numele de «Isus» (=Dumnezeu care mântuiește). Ca slujitoare a Domnului, a rămas total fidelă Persoanei și misiunii acestui Fiu. Ca Mamă, «prin credință și ascultare, a născut pe pământ pe însuși Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfânt.» (118)

Din aceste motive Maria «este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri… este venerată sub titlul de „Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioșii aleargă rugându-se, în toate primejdiile și nevoile». (119) Acest cult este cu totul special: el cuprinde și exprimă legătura strânsă dintre Maica lui Cristos și Biserică. (120) Maria, ca Fecioară și Mamă, rămâne pentru Biserică un «model veșnic». Se poate spune, așadar, că mai ales sub acest aspect de model sau, mai degrabă, de «prototip», Maria, prezentă în misterul lui Cristos, continuă să rămână prezentă și în misterul Bisericii. Într-adevăr și Biserica «este numită Mamă și fecioară» și aceste nume au o profundă justificare biblică și teologică. (121)

Biserica «devine și ea mamă… prin primirea cu credință a cuvântului lui Dumnezeu». (122) Ca și Maria, prima care a crezut primind cuvântul lui Dumnezeu revelat ei la Bunavestire și rămânându-i fidelă în toate încercările până la Cruce, Biserica devine mamă atunci când, primind cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu, «prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu». (123) Această trăsătură «maternă» a Bisericii a fost exprimată de Apostolul neamurilor cu aceste cuvinte: «Copiii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, până când Cristos se va întruchipa în voi!» (Gal 4, 19). Aceste cuvinte ale sfântului Paul conțin un indiciu interesant asupra conștiinței materne a Bisericii de la începuturi, privind slujirea ei apostolică printre oameni. O astfel de conștiință i-a îngăduit și îi îngăduie permanent Bisericii să își înțeleagă misterul propriei vieți și misiuni în lumina exemplului Născătoarei Fiului care este «primul născut între mulți frați» (Rom 8, 29).

Se poate spune că Biserica învață de la Maria propria sa maternitate: ea recunoaște dimensiunea maternă a vocației sale, care este esențial legată de natura ei sacramentală, «contemplând sfințenia tainică a Mariei, imitându-i iubirea și împlinind cu fidelitate voința Tatălui». (124) Dacă Biserica este semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu, acest lucru se datorează maternității sale: pentru că, însuflețită de Duhul, «naște» pe fiii și pe fiicele familiei umane la o viață nouă în Cristos. După cum Maria se află în slujba misterului Întrupării, tot astfel Biserica, prin har, se află în slujba misterului înfierii.

În același timp, după exemplul Mariei, Biserica rămâne fecioara credincioasă Mirelui ei: «Ea este și fecioara care păzește neatinsă credința față de Mirele ei». (125) Într-adevăr, Biserica este mireasa lui Cristos, după cum se vede din Scrisorile Sfântului Paul (cf. Ef 5, 21-33; 2 Cor 11, 2) și din expresia Sfântului Ioan: «mireasa Mielului» (Ap 21, 9). Dacă Biserica, precum o mireasă, «păzește credința făgăduită lui Cristos», această fidelitate, chiar dacă în învățătura apostolului a devenit imaginea căsătoriei (cf. Ef 5, 23-33), are și valoare de model al totalei dăruiri lui Dumnezeu în celibat «pentru Împărăția cerurilor», sau al fecioriei consacrate lui Dumnezeu (cf. Mt 19, 11-12; 2 Cor11, 2). Această feciorie, după exemplul Fecioarei din Nazaret, este izvorul unei deosebite rodnicii spirituale: este izvorul maternității în Duhul Sfânt.

Dar Biserica păstrează și credința primită de la Cristos: după exemplul Mariei, care păstra și cumpănea în inima sa (cf. Lc 2, 19.51) tot ce era în legătură cu Fiul ei dumnezeiesc, Biserica se străduiește să păzească cuvântul lui Dumnezeu, să-i cerceteze cu discernământ și prudență bogăția, pentru a-i da mărturie fidelă în toate epocile, față de toți oamenii. (126)

Pe baza acestui raport de exemplaritate, Biserica se întâlnește cu Maria și caută să îi fie asemenea: «Imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt păstrează în mod feciorelnic credința neatinsă, speranța tare, iubirea sinceră». (127)Maria este așadar prezentă în misterul Bisericii, ca exemplu. Dar misterul Bisericii constă și în nașterea oamenilor la o viață nouă și nemuritoare: este vorba de maternitatea sa în Duhul Sfânt. Iar în această privință Maria nu este numai prefigurarea și modelul Bisericii: ea este mult mai mult. Într-adevăr, «cu iubire de Mamă ea colaborează la nașterea și creșterea» fiilor și fiicelor Maicii Biserici. Maternitatea Bisericii se împlinește nu numai după modelul Născătoarei de Dumnezeu, ci și prin «colaborarea» ei. Biserica beneficiază din belșug de această colaborare, adică de deosebita mijlocire maternă a Mariei, întrucât încă de pe pământ ea a colaborat la nașterea și creșterea fiilor și fiicelor Bisericii, ca Mamă a Fiului «pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulți frați». (128)

A colaborat cu iubire maternă: așa ne învață Conciliul Vatican II. (129) Aici se discerne adevărata semnificație a cuvintelor spuse de Isus de pe Cruce Mamei sale: «Femeie, iată fiul tău» și ucenicului: «Iată Mama ta» (In 19, 26-27). Aceste cuvinte stabilesc locul Mariei în viața ucenicilor lui Cristos și exprimă – după cum am mai spus – noua ei maternitate ca Mamă a Răscumpărătorului: maternitatea spirituală născută din profunzimea Misterului pascal al Răscumpărătorului lumii. Este o maternitate în ordinea harului, pentru că imploră darul Duhului Sfânt care trezește la viață noi fii ai lui Dumnezeu, răscumpărați prin Jertfa lui Cristos: Duhul pe care Maria împreună cu Biserica l-a primit în ziua Rusaliilor.

Această maternitate a ei este percepută în mod deosebit și trăită de poporul creștin în Sfânta Euharistie – celebrarea liturgică a misterului Răscumpărării -, în care Cristos se face prezent cu adevăratul său trup născut din Maria Fecioara.

Pe drept cuvânt poporul creștin în pietatea lui a văzut întotdeauna o legătură profundă între cinstirea Sfintei Fecioare și cultul euharistic: acest lucru se vădește atât în liturgia occidentală cât și în cea orientală, în tradiția Familiilor călugărești, în spiritualitatea mișcărilor contemporane, chiar și în cele de tineret, în pastorala sanctuarelor mariane: Maria îi duce pe credincioși la Euharistie.

Este propriu maternității faptul de a se referi la persoană. Ea determină întotdeauna o relație unică și irepetabilă între persoane: a mamei cu fiul și a fiului cu mama. Chiar și atunci când o femeie este mama multor fii, raportul ei personal cu fiecare dintre ei face parte din esența maternității. Într-adevăr, fiecare fiu a fost născut în mod unic și irepetabil și acest lucru implică atât pe mamă cât și pe fiu. Fiecare fiu este înconjurat în chip unic de iubirea maternă, pe care se întemeiază și creșterea și maturizarea lui ca om.

Se poate spune că maternitatea «în ordinea harului» păstrează o analogie cu ceea ce «în ordinea naturii» caracterizează legătura mamei cu fiul. În această lumină se înțelege mai ușor de ce în testamentul lui Cristos de pe Golgota noua maternitate a Mamei sale a fost exprimată la singular, cu referire la un singur om: «Iată fiul tău».

Se mai poate spune, de asemenea, că în acele cuvinte este exprimat de deplin motivul dimensiunii mariane a vieții ucenicilor lui Cristos: nu numai a lui Ioan, care stătea în ceasul acela sub Cruce împreună cu Mama Învățătorului său, ci a fiecărui ucenic al lui Cristos, a fiecărui creștin. Răscumpărătorul o încredințează pe Mama sa lui Ioan, și în același timp i-o dă ca Mamă. Maternitatea Mariei, care devine moștenire a oamenilor, este un dar: un dar pe care Cristos însuși îl face personal fiecărui om. După cum Răscumpărătorul o încredințează lui Ioan pe Maria, la fel îl încredințează pe Ioan Mariei. La picioarele Crucii începe acea specială încredințare a omului în grija Maicii lui Cristos, încredințare care apoi a fost trăită și exprimată în diverse moduri în istoria Bisericii. Când același apostol și evanghelist, după ce redă cuvintele adresate de Isus de pe Cruce Mamei și lui însuși, adaugă: «Și din ceasul acela ucenicul a luat-o întru ale sale» (In 19, 27), aceasta înseamnă fără îndoială că ucenicului i-a fost încredințat rolul de fiu și că el și-a luat asupră-și grija pentru Mama Învățătorului iubit. Și pentru că Maria i-a fost dată personal ca Mamă, această expresie arată, chiar dacă indirect, tot ceea ce exprimă legătura intimă dintre fiu și mamă. Toate acestea pot fi concentrate în cuvântul «încredințare». Încredințarea este răspuns la iubirea unei persoane și, în mod deosebit, la iubirea mamei.

Dimensiunea mariană a vieții unui ucenic al lui Cristos se exprimă în mod deosebit tocmai printr-o astfel de încredințare filială față de Mama lui Dumnezeu, inițiată prin testamentul făcut de Cristos pe Golgota. Încredințându-se ca un fiu Mariei, creștinul, ca și apostolul Ioan, o primește «întru ale sale» (130) pe Mama lui Cristos și o introduce în tot ceea ce constituie viața lui interioară, adică în «eul» său uman și creștin: «A luat-o întru ale sale». În acest fel el încearcă să intre în sfera acelei «iubiri materne» cu care Mama Răscumpărătorului «se îngrijește de frații Fiului său», (131) «la nașterea și creșterea cărora ea conlucrează» (132) după măsura darului fiecăruia, prin puterea Duhului lui Cristos. Tot astfel se explică maternitatea în spirit, care a devenit rolul Mariei sub Cruce și în cenacol.

46. Această legătură filială, această încredințare Mamei ca un fiu nu numai că își are începutul în Cristos, dar se poate spune că în final este îndreptată spre El. Se poate spune că Maria continuă să ni se adreseze tuturor cu aceleași cuvinte pe care le-a rostit în Cana Galileii: «Faceți tot ce vă va spune El». Într-adevăr, El, Cristos, este unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, El este «calea, adevărul și viața» (In 14, 6), El este Acela pe care Tatăl l-a dăruit lumii pentru ca omul «să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (In 3, 16). Fecioara din Nazaret este cea dintâi «martoră» a acestei iubiri mântuitoare a Tatălui și pururi și pretutindeni dorește să-i rămână slujitoare smerită. Față de orice creștin, de orice om, Maria este aceea «care a crezut» cea dintâi și prin această credință de mireasă și mamă vrea să acționeze asupra tuturor acelora care i se încredințează ca fii. Se știe: cu cât mai mult acești fii stăruie într-o astfel de atitudine și înaintează în ea, cu atât Maria îi aduce mai aproape de «nepătrunsele bogății ale lui Cristos» (Ef 3, 8). Și în același timp ei își dau tot mai bine seama de demnitatea omului în toată plinătatea ei și de semnificația finală a chemării lui, deoarece «Cristos… îl dezvăluie pe deplin omului pe om». (133)

Această dimensiune mariană a vieții creștine este pusă în mod deosebit în lumină în relație cu femeia și cu condiția ei. Într-adevăr, feminitatea se află într-o relație cu totul deosebită cu Mama Răscumpărătorului, subiect ce va putea fi aprofundat cu altă ocazie. Aici doresc numai să arăt că Maria din Nazaret aruncă o lumină asupra femeii ca atare, prin însuși faptul că Dumnezeu, în sublimul eveniment al Întrupării Fiului, s-a bazat pe slujirea liberă și activă a unei femei. Așa-dar se poate afirma că femeia, privind la Maria, găsește în ea calea spre o trăire demnă a condiției sale și spre realizarea adevăratei sale dezvoltări. În lumina Mariei, Biserica citește pe chipul oricărei femei reflexul unei frumuseți care oglindește cele mai înalte sentimente de care este capabilă inima omenească: iubirea în totală dăruire de sine, puterea de a face față celor mai mari dureri; fidelitatea fără margini și strădania neobosită; capacitatea de a uni intuiția pătrunzătoare cu vorba de încurajare și întărire.

În timpul Conciliului, Paul al VI-lea a proclamat-o so-lemn pe Maria Mama Bisericii, «adică Mama întregului popor creștin, atât a credincioșilor cât și a păstorilor» (134) Mai târziu, în 1968, în Profesiunea de credință cunoscută sub numele de «Crezul Poporului lui Dumnezeu», el a repetat această afirmație în cuvinte și mai semnificative: «Noi credem că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, noua Evă, Maica Bisericii, își continuă în Cer misiunea maternă față de mădularele lui Cristos, colaborând la nașterea și creșterea vieții dumnezeiești în sufletele celor răscumpărați». (135)

Magisteriul Conciliului a subliniat că adevărul despre Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Cristos, constituie un sprijin eficient pentru aprofundarea adevărului asupra Bisericii. Însuși Paul al VI-lea, vorbind despre constituția Lumen Gentium pe care Conciliul tocmai o aprobase, a spus: «Cunoașterea adevăratei învățături catolice despre Preacurata Fecioară Maria va constitui întotdeauna o cheie pentru înțelegerea corectă a misterului lui Cristos și al Bisericii». (136) Maria în Biserică este prezentă ca Mama lui Cristos și în același timp ca Mama pe care Cristos, în misterul Răscumpărării, a dat-o omului în persoana apostolului Ioan. De aceea Maria, înzestrată cu o nouă maternitate în Duhul Sfânt, îi îmbrățișează pe toți și pe fiecare înBiserică, îi îmbrățișează de asemenea pe toți și pe fiecare prin Biserică. În acest sens Maria, Mama Bisericii, este și modelul ei. Într-adevăr, Biserica – după cum a dorit și a cerut Paul al VI-lea -«trebuie să se inspire de la Fecioara Născătoare de Dumnezeu pentru a găsi cea mai autentică formă a desăvârșitei urmări a lui Cristos». (137)

Datorită acestei legături speciale care o unește pe Maica lui Cristos cu Biserica, se luminează mai bine misterul acelei «femei» care, de la primele capitole ale Cărții Genezei și până la Apocalips, însoțește revelarea planului mântuitor al lui Dumnezeu cu neamul omenesc. Maria, prezentă ca Maică a Răscumpărătorului în Biserică, participă cu suflet de mamă la «lupta aprigă împotriva puterilor întunericului», (138)luptă ce străbate întreaga istorie a omenirii. Și datorită identificării ei, de către Biserică, cu «femeia îmbrăcată în Soare» (Ap 12, 1), (139) se poate afirma că «Biserica își atinge în Preacurata Fecioară desăvârșirea care o face să fie fără pată și zbârcitură»; de aceea creștinii, înălțându-și cu credință ochii la Maria în peregrinarea lor pământească, «se străduiesc să crească în sfințenie». (140) Maria, strălucita fiică a Sionului, îi ajută pe toți fiii săi – oriunde și în orice împrejurare s-ar afla – să găsească în Cristos drumul spre Casa Tatălui.

Astfel Biserica, în întreaga ei viață, păstrează cu Maica lui Dumnezeu o legătură care cuprinde în misterul mântuirii trecutul, prezentul și viitorul și o cinstește ca pe Mama spirituală a omenirii și mijlocitoarea harului.

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 42-47
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si:

(va urma)

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

27/05/2016 3 2

Gloria de a sluji

Crucifix_slujire Mt 20_25_28 Biserica știe și ne învață împreună cu sfântul Paul că «unul este Mijlocitorul nostru»: «Unul este Dumnezeu, unul este și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, Omul Isus Cristos, care s-a dat pe sine răscumpărare pentru toți» (1 Tim 2, 5-6). «Rolul de mamă al Mariei față de oameni nu umbrește și nu micșorează în nici un fel această unică mijlocire a lui Cristos, ci îi arată puterea» (94): este o mijlocire în Cristos.

Biserica știe și ne învață că «orice influență mântuitoare a Sfintei Fecioare asupra oamenilor… decurge din bunul plac al lui Dumnezeu și din belșugul meritelor lui Cristos, se întemeiază pe mijlocirea lui, depinde în întregime de ea și din ea își ia toată puterea; mijlocirea Mariei nu împiedică în nici un fel unirea directă a credincioșilor cu Cristos, ci o înlesnește». (95) Această influență mântuitoare este susținută de Duhul Sfânt, care, după cum a adumbrit-o cu puterea sa pe Fecioara Maria punând început maternității ei divine, tot astfel îi susține neîncetat grija față de frații Fiului ei.

Într-adevăr, mijlocirea Mariei este strâns legată de maternitatea ei, având un caracter specific matern, prin care se distinge de mijlocirea celorlalte făpturi ce participă, fiecare în felul ei, dar întotdeauna în mod subordonat, la unica mijlocire a lui Cristos; cu toate acestea și mijlocirea ei este prin participare. (96) Căci «nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat și Răscumpărător», dar în același timp «unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude ci suscită în făpturi o cooperare variată, ce provine de la unicul Izvor»; și astfel «bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită, în diferite feluri, în făpturi». (97)

Învățătura Conciliului Vatican II prezintă adevărul despre mijlocirea Mariei ca participare la unicul izvor care este mijlocirea lui Cristos însuși. Într-adevăr, citim: «Acest rol subordonat al Mariei Biserica nu pregetă să îl mărturisească, îl experimentează necontenit și îl recomandă iubirii credincioșilor, pentru ca, sprijiniți de această ocrotire maternă, să se atașeze mai strâns de Mijlocitorul și Mântuitorul lor». (98) Un astfel de rol este și deosebit și extraordinar. El izvorăște din maternitatea ei divină și poate fi înțeles și trăit numai în credință, pe baza adevărului deplin asupra acestei maternități. Fiind Maria, datorită alegerii divine, Mama Fiului de o ființă cu Tatăl și însoțitoarea de o excepțională generozitate «în opera răscumpărării», ea «ne este Mamă în ordinea harului». (99) Acest rol constituie o dimensiune reală a prezenței ei în misterul mântuitor al lui Cristos și al Bisericii.

Din acest punct de vedere trebuie să privim din nou evenimentul fundamental din economia mântuirii și anume Întruparea Cuvântului la Bunavestire. Este semnificativ faptul că Maria, recunoscând în cuvântul solului divin voința Celui Preaînalt și supunându-se puterii lui, spune: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău» (Lc 1, 38). Primul act de supunere față de unica mijlocire «între Dumnezeu și oameni» – aceea a lui Isus Cristos – este acceptarea maternității de către Fecioara din Nazaret. Maria consimte la alegerea făcută de Dumnezeu, pentru a deveni, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mama Fiului lui Dumnezeu. Se poate spune că acest consimțământ al ei pentru a fi Mamă este, mai presus de toate, rodul dăruirii ei totale lui Dumnezeu în feciorie. Maria a acceptat alegerea ei ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu fiind călăuzită de iubirea de logodnă prin care o persoană umană se «consacră» total lui Dumnezeu. Prin puterea acestei iubiri, Maria a voit să fie pururi și în toate «dăruită lui Dumnezeu», ducându-și viața în feciorie. Cuvintele «Iată slujitoarea Domnului» exprimă faptul că încă de la început ea și-a acceptat și și-a înțeles maternitatea ca o dăruire totală de sine, a persoanei sale, în slujba planurilor de mântuire ale Celui Preaînalt. Și întreaga ei participare maternă la viața lui Isus Cristos, Fiul ei, și-a împlinit-o până la capăt în mod corespunzător chemării ei la feciorie.

Maternitatea Mariei, străbătută total de iubirea de logodnă a «slujitoarei Domnului», este prima și fundamentala dimensiune a acelei mijlociri pe care Biserica o mărturisește și o proclamă cu privire la ea și o «recomandă» neîncetat «iubirii credincioșilor», (100) punându-și într-însa multă încredere. De fapt trebuie să recunoaștem că Dumnezeu însuși, Părintele veșnic, a fost cel dintâi care a avut încredere în Fecioara din Nazaret, dându-i-l pe Fiul său în misterul Întrupării. Această alegere a ei la suprema menire și demnitate de Mamă a Fiului lui Dumnezeu se referă, pe plan ontologic, la realitatea unirii celor două naturi în Persoana Cuvântului (unirea ipostatică). Faptul fundamental de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu implică de la început o totală deschidere de suflet față de Persoana lui Cristos, față de întreaga lui lucrare, de întreaga lui misiune. Cuvintele «Iată slujitoarea Domnului» manifestă deschiderea spirituală a Mariei, care unește în mod desăvârșit iubirea specific feciorelnică și iubirea specific maternă, legate și, într-un fel, contopite.

De aceea Maria a devenit nu numai «Mama care l-a născut și l-a crescut» pe Fiul omului, ci și «însoțitoarea de o excepțională generozitate» (101) a lui Mesia Răscumpărătorul. După cum am spus, ea a înaintat în peregrinarea credinței și într-un astfel de drum până la picioarele Crucii s-a realizat și colaborarea ei maternă la întreaga misiune a Mântuitorului, prin toate faptele și suferințele ei. Pe această cale a colaborării la opera Fiului Răscumpărător, însăși maternitatea Mariei a cunoscut o transformare deosebită, umplându-se tot mai mult de «iubire aprinsă» față de toți aceia spre care se îndrepta misiunea lui Cristos. Prin această «iubire aprinsă», având drept țintă ca, în unire cu Cristos, «să redea sufletelor viața supranaturală», (102)Maria a intrat într-un mod cu totul personal în unica mijlocire «între Dumnezeu și oameni», mijlocirea Omului Cristos Isus. Fiind prima care a experimentat efectele supranaturale ale acestei unice mijlociri – deja la Bunavestire a fost salutată ca «plină de har», – trebuie să spunem că prin această plinătate de har și de viață supranaturală a fost pregătită în mod deosebit pentru colaborarea cu Cristos, unicul Mijlocitor al mântuirii omului. O astfel de colaborare este tocmai această mijlocire subordonată mijlocirii lui Cristos.

În cazul Mariei este vorba despre o mijlocire deosebită și extraordinară, bazată pe «plinătatea ei de har», care se traduce în totala disponibilitate a «slujitoarei Domnului». Ca răspuns la această disponibilitate interioară a Mamei sale, Isus Cristos a pregătit-o din ce în ce mai mult să devină pentru oameni «Mamă în ordinea harului». Acest lucru reiese, cel puțin indirect, din anumite amănunte notate de Sinoptici (cf. Lc 11, 28; 8, 20-21; Mc 3, 32-35; Mt 12, 47-50) și mai ales de Evanghelia după Ioan (cf. 2, 1-12; 19, 25-27), pe care le-am pus în lumină mai înainte. Deosebit de grăitoare sunt, în această privință, cuvintele rostite de Isus pe Cruce, referitor la Maria și la Ioan.

După evenimentele Învierii și Înălțării, intrând cu Apostolii în cenacol în așteptarea Rusaliilor, Maria era între ei ca Maică a Domnului glorificat. Ea era nu numai aceea care «a înaintat în peregrinarea credinței» și și-a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său «până sub Cruce», ci și «slujitoarea Domnului», lăsată de Fiul său ca Mamă în mijlocul Bisericii ce tocmai se năștea: «Iată Mama ta». Astfel a început să se formeze o legătură deosebită între această Mamă și Biserică. Într-adevăr, Biserica ce se năștea era rodul Crucii și Învierii Fiului ei. Maria, care încă de la început se dăruise fără rezervă Persoanei și operei Fiului, nu putea să nu-și reverse, încă de la început, această dăruire maternă asupra Bisericii. După plecarea Fiului, maternitatea ei rămâne în Biserică sub forma mijlocirii materne: intervenind pentru toți fiii săi, Mama colaborează la acțiunea mântuitoare a Fiului Răscumpărător al lumii. Într-adevăr, Conciliul afirmă: «Maternitatea Mariei dăinuie neîncetat în economia harului… până la încununarea veșnică a tuturor celor aleși». (103) Prin moartea răscumpărătoare a Fiului său, mijlocirea maternă a Slujitoarei Domnului și-a atins dimensiunea universală, căci opera Răscumpărării îmbrățișează pe toți oamenii. Astfel se manifestă în chip deosebit eficacitatea unică și universală a mijlocirii lui Cristos «între Dumnezeu și oameni». Colaborarea Mariei participă, în modalitatea ei subordonată, la universalitatea mijlocirii Răscumpărătorului, a unicului Mijlocitor. Conciliul arată limpede acest lucru în cuvintele citate mai sus.

Citim de asemenea: «Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci prin mijlocirea ei multiformă continuă să ne obțină darurile mântuirii veșnice». (104) Cu acest caracter de «întrepunere», care s-a manifestat prima dată în Cana Galileii, mijlocirea Mariei continuă în istoria Bisericii și a lumii. Maria, «în iubirea ei maternă, are grijă de frații Fiului său care sînt încă pe cale și amenințați de primejdii și strâmtorări, până ce vor fi duși în Patria fericită». (105)Astfel maternitatea Mariei dăinuie în Biserică neîncetat ca mijlocire de rugăciune, iar Biserica își exprimă credința în acest adevăr invocând-o pe Maria «sub titlurile de Apărătoare, Sprijinitoare, Ajutătoare, Mijlocitoare». (106)

Prin mijlocirea ei subordonată mijlocirii Răscumpărătorului, Maria contribuie în mod deosebit la unirea Bisericii peregrine de pe pământ cu realitatea eshatologică și cerească a împărtășirii sfinților, de vreme ce ea este deja «ridicată la cer». (107)Adevărul despre ridicarea ei la cer, definit de Pius al XII-lea, a fost reafirmat de Conciliul Vatican II, care a exprimat astfel credința Bisericii: «În sfârșit, Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice pată a păcatului strămoșesc, la capătul vieții sale pământești a fost ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească și a fost înălțată de Domnul ca Regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul domnilor (cf. Apoc 19, 16) și învingător asupra păcatului și a morții». (108) Prin această învățătură Pius al XII-lea a urmat Tradiția care a fost exprimată în multe feluri în istoria Bisericii, atât în Orient cât și în Occident.

În misterul ridicării la Cer și-au atins plinătatea definitivă în Maria toate efectele mijlocirii unice a lui Cristos Răscumpărătorul lumii și Domnul înviat: «… cu toții vor primi viața în Cristos. Fiecare, însă, la rândul lui: mai întâi, ca pârgă, Cristos; apoi, la venirea lui, cei care sînt ai lui Cristos» (1 Cor 15, 22-23). În misterul ridicării la Cer se exprimă credința Bisericii după care Maria este «unită cu Cristos printr-o legătură strânsă și indisolubilă» deoarece, dacă Mama-Fecioară a fost unită cu El în mod deosebit la prima lui venire, prin continua ei colaborare cu El îi este unită și în așteptarea celei de a doua veniri; «răscumpărată într-un mod deosebit în vederea meritelor Fiului ei», (109) ea, ca Mamă, are și rolul de mijlocitoare a îndurării la venirea definitivă, când toți aceia care sînt ai lui Cristos vor fi treziți la viață și «ultimul dușman care va fi nimicit va fi moartea» (1 Cor 15, 26). (110)

De această înălțare a «strălucitei fiice a Sionului» (111) prin ridicarea la Cer este legat misterul slavei ei veșnice. Într-adevăr, Mama lui Cristos este glorificată ca «Regina universului». (112) Aceea care la Bunavestire s-a numit pe sine «slujitoarea Domnului» a rămas credincioasă până la sfârșit semnificației acestui nume, dovedind astfel că este o adevărată «ucenică» a lui Cristos, a Aceluia care a subliniat cu tărie caracterul de slujire al misiunii sale: Fiul Omului «nu a venit să fie slujit, ci să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți» (Mt 20, 28). Astfel Maria a devenit prima dintre aceia care «slujindu-l pe Cristos și în alții, îi duc pe frații lor, cu umilință și răbdare, la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni» (113) și a câștigat pe deplin acea «stare de libertate regească» proprie ucenicilor lui Cristos: a sluji înseamnă a domni!

«Cristos, care s-a făcut ascultător până la moarte și de aceea a fost înălțat de Tatăl (cf. Fil 2, 8-9), a intrat în slava Împărăției sale; lui îi sînt supuse toate până când El însuși se va supune pe sine, și toată făptura, Tatălui, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (cf. 1 Cor 15, 27-28)». (114) Maria, slujitoarea Domnului, participă la această Domnie a Fiului. (115) Gloria de a sluji nu încetează să-i constituie strălucirea regală: ridicată la Cer, ea nu își încetează slujirea mântuitoare, în care se exprimă mijlocirea ei maternă, «până la încununarea veșnică a tuturor celor aleși». (116) Astfel aceea care pe pământ «și-a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii» continuă să rămână unită cu El, acum când «toate i-au fost supuse, până când El însuși se va supune pe sine și toată făptura Tatălui care i-a supus lui toate» (cf. 1 Cor 15, 28). Astfel, în ridicarea ei la Cer, Maria este învăluită în întreaga realitate a împărtășirii sfinților și însăși unirea ei cu Fiul în glorie este toată îndreptată spre plinătatea definitivă a Împărăției când «Dumnezeu va fi totul în toate».

Și în această fază mijlocirea maternă a Mariei continuă să fie subordonată Aceluia care este unicul Mijlocitor, până la realizarea definitivă a «plinirii timpului», când «toate lucrurile vor fi adunate iarăși în Cristos» (Ef 1, 10).

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 38-41
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si:

(va urma)

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

25/05/2016 3 6

Maica Bisericii

theotokos Clădită de Cristos pe Apostoli, Biserica a devenit pe deplin conștientă de aceste fapte minunate ale Domnului în ziua de Rusalii, când cei adunați în cenacol «s-au umplut cu toții de Duhul Sfânt și au început a vorbi în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească» (Fapte 2, 4). Din acel moment începe și drumul de credință, peregrinarea Bisericii prin istoria oamenilor și a popoarelor. Se știe că la începuturile acestui drum este prezentă Maria, pe care o vedem în mijlocul Apostolilor în cenacol, «implorând și ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt». (59)

Drumul ei de credință este, intr-un anume sens, mai lung. Duhul Sfânt coborâse deja asupra ei. La Bunavestire, ea devenise mireasa Lui fidelă, primind Cuvântul veșnic al Dumnezeului celui adevărat și oferind lui Dumnezeu care se revela «supunerea deplină a minții și a voinței și consimțind de bună voie la revelația dăruită de El», ba chiar abandonându-se cu totul lui Dumnezeu prin «ascultarea credinței», (60) datorită căreia i-a răspuns îngerului: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău». Drumul de credință al Mariei, pe care o vedem rugându-se în cenacol, este de aceea mai lung decât al celorlalți care erau adunați acolo. Maria îi «precede», «merge în fruntea» lor. (61) Momentul Rusaliilor de la Ierusalim este pregătit nu numai de Cruce, ci și de momentul Buneivestiri de la Nazaret. În cenacol drumul Mariei se întâlnește cu drumul de credință al Bisericii. În ce fel?

Între aceia care în cenacol erau statornici în rugăciune, pregătindu-se să meargă, după primirea Duhului Sfânt, «în toată lumea», unii fuseseră chemați de Isus rând pe rând încă de la începutul misiunii lui în Israel. Unsprezece dintre ei fuseseră constituiți Apostoli, și lor le încredințase Isus misiunea pe care El însuși o primise de la Tatăl: «După cum m-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi» (In 20, 21), le spusese Apostolilor după Înviere. Iar după patruzeci de zile, înainte de a se întoarce la Tatăl, adăugase: când «puterea Duhului Sfânt se va coborî peste voi…, îmi veți fi martori până la marginile pământului» (cf. Fapte 1, 8). Această misiune a Apostolilor începe din clipa ieșirii lor din cenacol în Ierusalim. Biserica se naște și crește atunci prin mărturia pe care Petru și ceilalți Apostoli o dau despre Cristos cel răstignit și înviat (cf. Fapte 2, 31-34; 3, 15-18; 4, 10-12; 5, 30-32).

Maria nu a primit în mod direct această misiune apostolică. Nu se afla printre aceia pe care Isus i-a trimis «în lumea întreagă să învețe toate neamurile» (cf. Mt 28, 19), când le-a fost încredințată această misiune. Era, însă, în cenacol, unde apostolii se pregăteau să-și asume misiunea o dată cu venirea Duhului adevărului: acolo era cu ei. În mijlocul lor Maria «stăruia în rugăciune» ca «Mamă a lui Isus» (Fapte 1, 13-14), a lui Cristos cel răstignit și înviat. Și acel prim nucleu al comunității acelora care în credință priveau «spre Cristos, Înfăptuitorul mântuirii», (62) era conștient și că Isus era Fiul Mariei și că ea era Mama lui și ca atare era, încă din clipa zămislirii și a nașterii, un martor inegalabil al misterului lui Isus, al acelui mister care fusese exprimat în fața lor și confirmat prin Cruce și Înviere. Biserica, așadar, încă din primele momente «a privit-o» pe Maria prin Isus, după cum «l-a privit» și pe Isus prin Maria. Ea a fost pentru Biserica de atunci și dintotdeauna martora unică a anilor copilăriei lui Isus și a vieții lui ascunse de la Nazaret, pe când «păstra toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei» (Lc 2, 19; cf. Lc 2, 51).

Pentru Biserica de atunci și dintotdeauna, Maria a fost și este în primul rând cea «fericită pentru că a crezut»: este prima care a crezut. Încă din momentul Buneivestiri și al zămislirii, încă din momentul nașterii lui Isus în peștera de la Betleem, Maria îl urma pe Isus pas cu pas în peregrinarea ei maternă de credință. Îl urma în anii vieții ascunse de la Nazaret, îl urma și în timpul aparentei despărțiri, când El a început «să făptuiască și să învețe» (cf. Fapte 1, 1) în mijlocul poporului lui Israel; în sfârșit, l-a urmat mai ales în experiența tragică a Calvarului. Acum, când Maria se afla împreună cu Apostolii în cenacolul din Ierusalim la începuturile Bisericii, credința ei, născută din cuvintele Buneivestiri, își găsea confirmarea. Căci atunci îngerul îi vestise: «Vei zămisli și vei naște un Fiu și îi vei pune numele Isus. El va fi mare…, și va domni peste casa lui Iacob în veac, și Împărăția lui nu va avea sfârșit». Recentele evenimente ale Calvarului învăluiseră în întuneric acea făgăduință; cu toate acestea, și sub Cruce, credința Mariei nu slăbise. Rămăsese și atunci femeia care, precum odinioară Abraham, «a crezut sperând împotriva oricărei speranțe» (Rom 4, 18). Și iată, după Înviere speranța și-a dezvăluit adevărata față și făgăduința a început să se împlinească. Într-adevăr, Isus, înainte de a se întoarce la Tatăl, le-a spus Apostolilor: «Mergeți și învățați toate neamurile… Iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor» (cf. Mt 28, 19.20). Așa grăise Acela care prin Înviere se arătase învingător asupra morții, Stăpân al Împărăției care, după vestirea îngerului, «nu va avea sfârșit».

Acum, la nașterea Bisericii și la pornirea ei pe lungul drum al credinței care începea la Ierusalim în ziua Rusaliilor, Maria era împreună cu toți aceia care constituiau sămânța «noului Israel». Era între ei ca martoră neasemuită a misterului lui Cristos. Și, împreună cu ea, Biserica stăruia în rugăciune și, în același timp, «o contempla în lumina Cuvântului făcut trup». Și așa avea să fie mereu. Într-adevăr, atunci când Biserica «pătrunde mai adânc, cu venerație, în sublimul mister al Întrupării», ea se gândește la Mama lui Cristos cu profundă cinstire și pietate. (63) Maria este legată indisolubil de misterul lui Cristos și aparține de asemenea și misterului Bisericii încă de la început, din ziua nașterii acesteia. La temelia a ceea ce este Biserica de la început și a ceea ce trebuie să devină necontenit, din generație în generație, printre toate neamurile pământului, se află aceea «care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1, 45). Tocmai această credință a Mariei, care marchează începutul noului și veșnicului Legământ al lui Dumnezeu cu neamul omenesc în Isus Cristos, această credință eroică a ei «precede» mărturia apostolică a Bisericii și rămâne ascunsă în inima Bisericii ca o moștenire deosebită a revelației lui Dumnezeu. Toți aceia care, din generație în generație, primind mărturia apostolică a Bisericii, participă la acea tainică moștenire, participă, într-un anume sens, la credința Mariei.

Cuvintele Elisabetei: «Fericită e cea care a crezut» continuă să o însoțească pe Fecioara și în ziua Rusaliilor; o însoțesc din veac în veac, oriunde se răspândește, prin mărturia apostolică și slujirea Bisericii, cunoașterea misterului mântuitor al lui Cristos. Astfel se împlinește profeția din Magnificat: «Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic și sfânt este numele lui» (Lc 1, 48-49). Într-adevăr, cunoașterea misterului lui Cristos duce la cinstirea Mamei sale sub forma unei evlavii deosebite față de Theotókos, Născătoarea de Dumnezeu. În această evlavie se include însă întotdeauna slăvirea credinței ei, deoarece Fecioara din Nazaret, după cuvintele Elisabetei, a devenit fericită mai ales datorită acestei credințe. Aceia care, în toate timpurile și din toate popoarele și neamurile pământului, primesc cu credință misterul lui Cristos – Cuvântul întrupat și Răscumpărătorul lumii – nu numai că se îndreaptă cu evlavie spre Maria și recurg cu încredere la ea ca la Mama lui Isus, ci își caută în credința ei reazem pentru propria credință. Tocmai această participare vie la credința Mariei determină prezența ei specială în peregrinarea Bisericii ca noul Popor al lui Dumnezeu pe tot pământul.

După cum spune Conciliul, «Maria, intrată intim în istoria mântuirii… când este predicată și cinstită cheamă pe credincioși la Fiul său, la jertfa lui și la iubirea Tatălui». (64). De aceea, într-un fel, credința Mariei, pe baza mărturiei apostolice a Bisericii, devine fără încetare credința poporului peregrin al lui Dumnezeu: credința indivizilor și a colectivităților, credința mediilor și a grupurilor, și, în sfârșit, credința diferitelor comunități din care este alcătuită Biserica. Este o credință care se transmite în același timp prin minte și prin inimă; se dobândește și se redobândește continuu prin rugăciune. De aceea, «chiar și în lucrarea sa apostolică, Biserica privește pe bună dreptate spre aceea care l-a născut pe Cristos, zămislit de la Duhul Sfânt și născut din Fecioara tocmai pentru a se naște și a crește, prin Biserică, și în inimile credincioșilor». (65)

Astăzi, când în această peregrinare de credință ne apropiem de sfârșitul celui de-al doilea Mileniu creștin, Biserica, prin învățătura Conciliului Vatican II, atrage atenția asupra felului în care ea se vede pe sine ca «un singur popor al lui Dumnezeu… implantat la toate neamurile pământului» și asupra adevărului conform căruia toți credincioșii, deși «răspândiți pe suprafața pământului, se află în comuniune unii cu alții în Duhul Sfânt». (66) Se poate spune că în această unire se realizează continuu misterul Rusaliilor. În același timp, apostolii și ucenicii Domnului din toate popoarele pământului «stăruie într-un gând în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus» (Fapte 1, 14). Constituind din generație în generație «semnul Împărăției» care nu este din lumea aceasta, (67) ei sînt conștienți și că în mijlocul acestei lumi trebuie să se adune în jurul Regelui căruia i-au fost date neamurile ca moștenire (Ps 2, 8) și căruia Tatăl i-a dat «tronul lui David, părintele său», așa încât «El va domni peste casa lui Iacob în veac și împărăția lui nu va avea sfârșit».

Prin aceeași credință care a făcut-o fericită mai ales din momentul Buneivestiri, Maria este prezentă, în acest timp de veghere, în misiunea Bisericii, prezentă în lucrarea Bisericii care aduce în lume Împărăția Fiului ei. (68) Această prezență a Mariei se manifestă în diferite feluri, astăzi ca și în întreaga istorie a Bisericii. Are și sfere multiple de acțiune: prin credința și evlavia personală a credincioșilor, prin tradițiile familiilor creștine, ale «Bisericilor casnice», ale comunităților parohiale și misionare, ale institutelor călugărești și ale diecezelor, prin puterea de atracție și iradiere a marilor sanctuare, în care nu numai indivizi sau grupuri locale, ci uneori națiuni și continente întregi caută întâlnirea cu Maica Domnului, cu aceea care este fericită pentru că a crezut, prima dintre credincioși și, de aceea, Mama lui Emmanuel. Aceasta este chemarea pământului Palestinei, care este patria spirituală a tuturor creștinilor, pentru că este patria Mântuitorului lumii și a Mamei sale. Aceasta este chemarea atâtor lăcașuri pe care credința creștină le-a înălțat de-a lungul veacurilor la Roma și în lumea întreagă. Aceasta este chemarea unor centre ca Guadalupe, Lourdes, Fatima și altele, răspândite în diferite țări, printre care cum aș putea să nu-l amintesc pe acela de la Jasna Góra, din patria mea? S-ar putea vorbi despre o adevărată «geografie» a credinței și a pietății mariane, care cuprinde toate aceste locuri de pelerinaj deosebit al poporului lui Dumnezeu, care caută întâlnirea cu Maica lui Dumnezeu pentru a găsi, în umbra prezenței materne a «aceleia care a crezut», întărirea propriei credințe. Într-adevăr, în credința Mariei, încă de la Bunavestire și în mod deplin sub Cruce, a fost redeschis din partea omului acel spațiu interior în care Tatăl ne poate copleși «cu toată binecuvântarea spirituală»: spațiul «noului și veșnicului Legământ». (69) Acest spațiu dăinuie în Biserică, ea fiind în Cristos «sacrament al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc». (70)

În credința pe care Maria a mărturisit-o la Bunavestire ca «slujitoarea Domnului» și în care ea pururi «merge înaintea» poporului lui Dumnezeu în peregrinarea sa pe tot pământul, Biserica «tinde perpetuu să adune întreaga omenire… sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său». (71)