„Pandemia a scos în evidenţă şi a agravat probleme sociale,
mai ales inegalitatea.
Unii pot să lucreze de acasă,
în timp ce pentru mulţi alţii acest lucru este imposibil.
Anumiţi copii, în pofida dificultăţilor,
pot continua să primească o educaţie şcolară,
în timp ce pentru alţii – foarte mulţi! – aceasta s-a întrerupt brusc”…

În faţa pandemiei şi a consecinţelor sale sociale, mulţi riscă să piardă speranţa. În acest timp de incertitudine şi de angoasă, îi invit pe toţi să primească darul speranţei care vine de la Cristos. El este cel care ne ajută să navigăm în apele tumultuoase ale bolii, morţii şi nedreptăţii, care nu au ultimul cuvânt asupra destinaţiei noastre finale.

Pandemia a scos în evidenţă şi a agravat probleme sociale, mai ales inegalitatea. Unii pot să lucreze de acasă, în timp ce pentru mulţi alţii acest lucru este imposibil. Anumiţi copii, în pofida dificultăţilor, pot continua să primească o educaţie şcolară, în timp ce pentru alţii – foarte mulţi! – aceasta s-a întrerupt brusc. Unele naţiuni puternice pot emite monedă pentru a înfrunta urgenţa, în timp ce pentru altele asta ar însemna să ipotecheze viitorul.

Aceste simptome de inegalitate revelează o boală socială; este un virus care vine dintr-o economie bolnavă. Trebuie s-o spunem simplu: economia este bolnavă. S-a îmbolnăvit. Este rodul unei creşteri economice nedrepte – aceasta este boala: rodul unei creşteri economice nedrepte – care face abstracţie de valorile umane fundamentale. În lumea de astăzi, puţini foarte bogaţi posedă mai mult decât tot restul omenirii. Repet asta pentru că ne va face să ne gândim: puţini foarte bogaţi, un mic grup, posedă mai mult decât tot restul omenirii. Aceasta este statistică pură. Este o nedreptate care strigă la cer! În acelaşi timp, acest model economic este indiferent faţă de daunele provocate casei comune. Nu se îngrijeşte de casa comună. Suntem aproape să depăşim multe din limitele planetei noastre minunate, cu consecinţe grave şi ireversibile: de la pierderea de biodiversitate şi de la schimbarea climatică până la creşterea nivelului mărilor şi la distrugerea pădurilor tropicale. Inegalitatea socială şi degradarea ambientală merg în acelaşi pas şi au aceeaşi rădăcină (cf. Enciclica Laudato si’, 1019: aceea a păcatului de a voi să se posede, de a voi să se domine fraţii şi surorile, de a voi să se posede şi să se domine natura şi pe Dumnezeu însuşi. Însă acesta nu este planul creaţiei.

„La început, Dumnezeu a încredinţat pământul şi resursele sale gestionării comune a omenirii, pentru ca să se îngrijească de ele” (Catehismul Bisericii Catolice, 2402). Dumnezeu ne-a cerut să stăpânim pământul în numele său (cf. Gen 1,28), cultivându-l şi îngrijindu-l ca pe o grădină, grădina tuturor (cf. Gen 2,15). „În timp ce «a cultiva» înseamnă a ara sau a lucra […], «a păzi» înseamnă a proteja [şi] şi a ocroti” (LS, 67). Însă atenţie să nu se interpreteze asta ca mână liberă pentru a face din pământ ceea ce se vrea. Nu. Există „o relaţie de reciprocitate responsabilă” (ibid.) între noi şi natură. O relaţie de reciprocitate responsabilă între noi şi natură. Primim de la creaţie şi dăm la rândul nostru. „Fiecare comunitate poate lua de la bunătatea pământului ce are nevoie pentru supravieţuirea sa, dar are şi datoria de a-l ocroti” (ibid.). Ambele părţi.

De fapt, pământul „ne precede şi ne-a fost dat” (ibid.), a fost dat de Dumnezeu „întregului neam omenesc” (CBC, 2402). Deci este datoria noastră să facem în aşa fel încât roadele sale să ajungă la toţi, nu numai la unii. Şi acesta este un element-cheie al relaţiei noastre cu bunurile pământeşti. Aşa cum aminteau părinţii de la Conciliul al II-lea din Vatican, „omul, folosind acele bunuri, nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind şi comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci şi altora” (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 69). De fapt, „proprietatea unui bun face din cel care-l posedă un administrator al Providenţei, pentru a-l face să rodească şi a împărţi roadele sale cu alţii” (CBC, 2404). Noi suntem administratori ai bunurilor, nu stăpâni. Administratori. „Da, dar bunul este al meu”. Este adevărat, este al tău, însă pentru a-l administra, nu pentru a-l avea în mod egoist pentru tine.