Există astăzi o modă şi mai toţi cădem victime acestei prezenţe: la tot pasul întâlnim fie emisiuni, fie pagini de internet, fie cărţi care ni se prezintă cu titlul „10 lucruri pentru…”. De exemplu, am văzut: 10 lucruri pentru a fi apreciat, 10 idei geniale pentru a fi promovat rapid, 10 sfaturi pentru binele tău spiritual etc. Prin librării am văzut de mai multe ori cărţi care vorbesc despre 10 lucruri (sau mai multe!) cu adevărat importante din viaţa unui om şi pe care trebuie neapărat să le ştii. Însă am văzut şi o altfel de carte care mi-a atras atenţia: „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, scrisă de Andrei Pleşu. Este o carte care vrea să ne aducă aminte că există în această viaţă a noastră o frumuseţe care ne este vecină, care este chiar lângă noi, cu care ne întâlnim zi de zi în lucrurile simple, mici, şi pe care o neglijăm. În cadrul acestei cărţi este un capitol care se numeşte: „Lucruri importante”. Autorul încerca iniţial să propună cititorilor o listă a lucrururilor cu adevărat importante pentru viaţă. Mi-a plăcut însă concluzia sa:

poţi întocmi o listă validă de probleme nobile care să definească fără rest ceea ce este important: problema sensului, a morţii, a iubirii, a suferinţei etc. …Necazul este că toţi admitem că ele sunt importante, dar nimeni nu le ia în serios, decât în rare momente de criză drastică. Aşadar, îmi dau perfect seama, că mai important decât să le inventariezi numindu-le, este să ţii mereu deschisă întrebarea cu privire la ele. Cu alte cuvinte să fii mereu atent la raportul dintre lucrurile, împrejurimile şi fiinţele cu care ai de-a face, să deosebeşti între esenţial şi secund (paginile 74-76).

Cu adevărat important pentru noi în acest timp al postului mare a fost să descoperim iubirea lui Dumnezeu în contextul vieţii noastre. Apoi, de-a lungul meditaţiilor noastre, vorbind despre manifestarea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, am strecurat şi referinţe la răspunsul omului la această iubire divină. Astfel am amintit despre fidelitate şi recunoştinţă, despre rugăciune şi adoraţie euharistică, despre iertare şi spovadă. Dar pe toate acestea doar le-am strecurat, aşa ca posibilităţi. Astăzi aş vrea tocmai aceasta: să trezim în noi şi să menţinem mereu vie întrebarea: ce-i cu adevărat important pentru mine acum când ştiu că Dumnezeu mă iubeşte? Cum aş putea răspunde la această iubire a sa? Vă invit să reflectăm tocmai asupra unor gesturi mici cu valori mari. În această seară vreau să găsim împreună modalităţile de a ne exprima recunoştinţa faţa de iubirea lui Dumnezeu, mai ales că este foarte aproape săptămâna sfântă în care vrem să fim mai uniţi cu Domnul. Chiar dacă aici ne riscăm şi enumerăm 3 gesturi, important este, aşa cum se spunea în acea carte, să ţinem mereu deschisă această întrebare: ce e cu adevărat important pentru mine?

Îmi amintesc mereu povestea acelui tânăr plin de zel care pe zi ce trecea era tot mai convins că vocaţia lui este să schimbe lumea. Astfel, s-a făcut preot şi când a ajuns în prima lui comunitate şi-a anunţat programul pastoral: „Iubiţi credincioşi, am fost trimis la dvs. pentru că prin mine Dumnezeu vrea să schimbe lumea”. Şi a început să muncească. Imediat şi-a dat seama că lumea e cam mare, cam largă şi e greu să o schimbi pe toată. De aceea s-a hotărât să-şi restrângă un pic aria de acţiune şi a zis: „Vocaţia mea e să schimb lumea din propira ţară”. Şi după doar câteva zile şi-a dat seama că şi asta e prea mult. „Atunci îi voi schimba pe cei din comunitatea mea, pe cei de aici, din oraşul meu”. Părea mai simplu. Îi întâlnea, îi vedea, le vorbea… dar schimbările nu se vedeau. Aşa că s-a hotărât să mai restrângă un pic cercul: „Îi voi schimba pe cei apropiaţi mie, pe cei mai buni credincioşi şi pe cei din familia mea”. Şi în acest caz descurajarea s-a instalat treptat şi atunci şi-a dat seama de adevărata lui vocaţie: „Vocaţia mea e să mă schimb mai întâi pe mine şi apoi pe ceilalţi”. Vocaţia noastră e să fim noi exemple pentru ceilalţi şi schimbările şi îmbunătăţirile vor veni de la sine şi în viaţa celorlalţi. Să ne reamintim dorinţa de a provoca în noi fracţiunea de secundă care să ne schimbe viaţa.

Vorbind despre schimbări şi gesturi de recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu vă invit să nu ne lăsăm viaţa şi mai ales inima să se lăcomească spre lucruri mari: „Eu voi schimba lumea!”, „Eu mă voi ruga zilnic 2-3 ore sau şi mai mult” etc. Nu, nu despre astfel de aventuri spirituale vreau să vorbim, ci despre gesturi mici, cu valori mari. Despre unele lucruri cu adevărat importante nu pentru că sunt mari, ci pentru că sunt făcute cu o iubire mare şi mai ales pentru că avem posibilitatea să le facem zilnic, chiar de mai multe ori pe zi.

Aş vrea, de exemplu, să revalorificăm în viaţa noastră un gest şi un simbol la îndemnâna oricui. Un gest pe care-l facem dimineaţa şi seara şi deseori şi în timpul zilei, un gest care ne introduce şi apoi ne scoate din sfera întâlnirii cu Dumnezeu, un gest pe care-l facem când ne urcăm în maşină, dar şi când intrăm în Biserică, un semn pe care-l punem pe trupul nostru şi atunci când ne speriem de ceva şi atunci când ne bucurăm intens şi ridicăm ochii spre cer ca mulţumire. Aş vrea să vorbim despre un gest atât de simplu, dar profund pe care uneori îl tratăm cu uşurinţă şi-l secătuim de valoarea lui. Este vorba despre semnul sfintei cruci şi crucea ca simbol prezent în viaţa nostră, în casele noastre, la pieptul nostru. E un gest care ne încadrează toată fiinţa, mintea şi inima, braţele ca semn al intelectului, al iubirii, al voinţei şi al forţei. Vreau să vorbim un pic despre el pentru că a devenit un gest de care unii se ruşinează, alţii îl refuză, alţii îl fac în grabă şi fără să conştientizeze profunzimea lui, alţii îl profanează etc.

Este clar că acest semn este strâns legat de însăşi crucea Domnului pe care el a pătimit şi a murit. Astăzi, asocierea cu suferinţa, trezeşte repulsie. Nu vrem să auzim de suferinţă sau de cruce. Crucea are în sine ceva groaznic, dureros; era cel mai cumplit mod de execuţie pe care l-a cunoscut antichitatea. Era ceva josnic, ceva înspăimântător. La fel de înspământător este şi astăzi. Uneori, dacă te uiţi la un crucifix sau la un tablou cu Isus răstignit te înfiori. Şi atunci de ce să mai promovăm acest semn? Nu ar fi mai bine să uităm de el? Îl promovăm pentru că este semnul mântuirii, este lemnul prin care ne-a venit salvarea:

de sus, de pe cruce, nu ne priveşte o epavă de om, un disperat sau o cumplită victimă a omenirii,…ci de pe cruce ne priveşte o bunătate ce îngăduie ca tocmai în spaimă şi suferinţă să înceapă o viaţă nouă. De sus ne priveşte însăşi bunătatea lui Dumnezeu, care se dă în mâinile noastre. De sus ne priveşte cel care ne ajută să înţelegem că Dumnezeu e mai puternic decât păcatul nostru. Abia privind crucea înţelegem ce însemană să fii iubit de Dumnezeu (Benedict al XVI-lea).

Şi dacă în cruce, în acest semn şi simbol, se vede iubirea lui Dumnezeu, nu se cuvine oare să nu-l uităm şi să-l promovăm? Nu se cuvine oare să dăm mai multă atenţie acestui gest? Să ne privim unii pe alţii când intrăm în biserică! Ne uimim şi ne ruşinăm când vedem cât de haotic facem uneori semnul sfintei cruci. Să ne privim acasă sau pe stradă.

Îmi plac oamenii care se închină pe stradă când trec prin faţa unei biserici sau troiţe. Dar nu-mi place să văd că fac cruce în timp ce-şi continuă discuţia despre ultimele cumpărături, ultimele meciuri de fotbal sau printre cojile de seminţe pe care la scuipă pe stradă sau în timp ce mai trag un fum din ţigara abia aprinsă. E bine şi trebuie să facem semnul sfintei cruci şi să ne rugăm înainte de a sta la masă, dar e trist când vezi că un semn atât de mare se face cu ochii după mâncare şi cu gândul în altă parte.

Durează trei secunde să ne amintim de un semn pe care Cristos a stat răstignit trei ceasuri: „După ce a pătimit şi s-a rugat trei ceasuri pe cruce şi-a dat sufletul”, tocmai ne-am rugat la calea sfintei cruci. Trei ore şi noi nu putem să ne concentrăm trei secunde? Trei secunde în care să invocăm prezenţa sfintei Treimi, trei secunde în care să simţi în nări un iz din suferinţa mântuitorului, trei secunde care să te poarte direct pe Calvar, la picioarele crucii. Vreau să facem des sfânta cruce, dar când facem, vreau să facem doar asta şi atat. Şi acasă, şi pe drum, şi când pornim la drum sau intrăm în biserică: trei secunde în care eu să mă însemn în liniște și cu claritate cu semnul sfintei cruci. Trei secunde în care mă opresc din orice altceva, dar nu ca să vadă oamenii că eu sunt pios și știu să stau cu mâinile împreunate, ci pentru ca eu să-l văd pe cel Răstignit, să-l simt pe Dumnezeu Treime lângă mine, pe trupul meu.

Și aș adăuga, legat de vociferările de a scoate crucile din locurile publice, că înainte de a striga „Lăsaţi crucile în şcoli!”, trebuie să le punem mai întâi în casele noastre. Ne arătăm revoltați că nu mai sunt prin locurile publice, dar în casele noastre mai sunt?! Sau unde sunt ţinute? După ce dulapuri sau în ce colţuri ascunse şi ferite de privirle oaspeţilor? Sau câte case nu ştim, de-ale prietenilor sau rudelor noastre, care nu au niciun crucufix. Sărbătoarea paștelui e o ocazie potrivită pentru cadouri. Printre altele putem oferi și astfel de cadouri: un crucifix. Să lăsam ca locuinţele noastre să fie din nou pline de însemne religioase.

Și pentru că vorbim de gesturi mici, dar făcute cu o iubire mare, poate aveți pe acasă cruci, imagini cu sfânta cruce sau altele însemne religioase, care stau undeva închise, încuiate, prăfuite. Haideți să le scoatem și să le punem la lumină. Să strălucească iarăși în casa noastră chipul celui răstignit și înviat. Poate că mulți vor spune că suntem demodați sau altele, poate unii dintre vizitatorii noştri vor râde, poate alții nu vor ști ce înseamnă, ce valoare sau forță au. Dar știu pe cineva care nu va râde: Diavolul. Acolo unde este prezentă sfânta Cruce, Diavolul nu se simte în largul lui. Se teme. Dacă sunt unii care nu știu sau care nu înțeleg forța unei cruci, a unui răstignit, Diavolul știe și se teme. Crucea e semnul victoriei cu care vă invit să ne însemnăm și să ne înconjurăm în aceste zile. Să oferim din inimă trei secunde în amintirea celor trei ore de suferință ale mântuitorului.

Apoi, o altă manifestare a recunoștinței, prin gesturi mici, dar cu valoare mare, este cel pe care-l facem unii şi doar uneori la intrarea în biserică împreună cu sfânta cruce: îngenuncherea. Un gest care durează iarăşi tot trei secunde, dar care valorifică întreaga noastră ființă și manifestă recunoștință enormă. A îngenunchea înseamnă a te recunoaște dependent, a declara public că ai nevoie de celălalt, în cazul nostru de Dumnezeu. A îngenunchea înseamnă a te asemăna cu Cristos în umilinţă: noi îngenuchem trei secunde la intrarea în Biserică, el a îngenucheat pentru 33 de ani la intrarea în lume, atunci când spune sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni: „Isus Cristos fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, fãcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8).

Însă a îngenunchea înseamnă şi a te lăsa ridicat de Dumnezeu, căci continuă sfântul Paul: „Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,8-11).

Singurul care nu a vrut să îngenuncheze este Diavolul. Se spune că părinții pustiului, cei care se retrăgeau să trăiască pentru Domnul în post și rugăciune departe de lume, erau deseori vizitați de Diavol care-i ispitea şi tortura. Într-una din vedeniile povestite de abatele Appolo, avem o descriere a Diavolului: „era negru la chip, oribil la vedere, scheletic, dar lucrul cel mai remarcabil: nu avea genunchi. Incapacitatea de a îngenunchia apare ca fiind legată de esenţa Diavolului”.

Noi avem genunchi, ştim să îngenunchem, să o facem aşa cum trebuie. Să îngenunchem cu o conştiinţă activă: nu cu ochii după locurile rămase libere în băncile din biserică, nu cu gândul la posibile revederi cu persoane dragi sau mai puţin dragi aflate şi ele prin biserică, nu cu ochii la ceas etc. Trei secunde în care facem un gest de iubire şi de umilinţă faţă de Dumnezeu. Un gest care se pare că nu mai corespunde unei societăţii care cântă „Tot mai sus!” şi „Nu lăsa capul plecat!”. Asta pentru că unii nu se mai simt niciodată vinovaţi, pentru că unii nu mai ştiu să ceară niciodată iertare, pentru că unii consideră că pocăinţa şi umilinţa este pentru cei slabi. Şi aşa este: este pentru cei slabi în ochii lumi, dar puternici şi preţioşi în faţa lui Dumnezeu. Sfântul părinte papa Benedict văzâd că în unele biserici şi în viaţa unor credincioşi îngenuncherea a dispărut complet, pe când era cardinal, făcea următoarea observaţie:

Poate să fie adevărat faptul că îngenuncherea este străină culturii moderne, tocmai fiindcă este vorba de o cultură care s-a îndepărtat de credinţă şi care nu-1 mai cunoaşte pe cel în faţa căruia îngenuncherea este gestul just, ba chiar gestul lăuntric necesar; o credinţă şi o liturgie care nu mai cunosc actul îngenuncherii sunt bolnave într-un punct central. Acolo unde acest gest s-a pierdut, trebuie să-l învăţăm din nou, ca astfel să rămânem cu rugăciu­nea noastră în comuniune cu apostolii şi martirii, în comu­niune cu întregul cosmos, în unire cu însuşi Isus Cristos (Introducere în spiritul liturgiei).

Trebuie să învăţăm din nou acest gest de trei secunde. Să fim atenţi la noi înşine când îngenunchem. Părinţii şi bunicii să-şi înveţe din nou copiii şi nepoţii acest gest, mic, dar abundent de recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu.

Şi aş mai adăuga un al treilea gest care vorbeşte tuturor despre recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu. Dacă semnul sfintei cruci şi îngenuncherea sunt îndreptate direct spre Dumnezeu, acest ultim gest asupra căruia vă invit să medităm este îndreptat spre aproapele în care locuieşte Dumnezeu. Şi am să încep cu un exemplu pe care sigur îl ştiţi.

Erau odată trei oameni care sufereau îngrozitor. Ştiau că vor muri. Nu mai era nicio scăpare din acea suferinţă. Unul dintre ei tăcea şi se ruga, încredinţându-se ajutorului lui Dumnezeu. Un altul, striga către cel ce se ruga: „Ce tot faci? De ce te rogi? Nu vezi că nu vine nimeni să ne salveze din această suferinţă? Nu are niciun rost să te rogi. Tremină cu prostiile tale!”. Şi-l insulta cu vorbe grele. Însă al treilea, i-a spus celui ce se ruga: „Când ai să ajungi în împărăţia lui Dumnezeu, acolo sus, în rai, te rog, aminteşte-ţi de mine!”. Şi atunci, cel ce se ruga, şi-a întrerupt strigătul îndreptat spre Tatăl ceresc şi i-a răspuns zicându-i: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis” (cf. Lc 23,39-43). Este realitatea celor trei răstigniţi pe muntele Calvar: Isus şi cei doi tâlhari.

Părintele Nicolae Steinhardt are în cartea sa Dăruind vei dobândi, o predică întreagă numai despre această vorbă bună a tâlharului. E splendid ce a făcut tâlharul. E singurul care l-a consolat pe regele nostru în acele momente groaznice: tâlharul nu a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulcit atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat pe răstignitul nevinovat cu o vorbă bună – ca un balsam tămăduitor. Cuvintele au transformat spaţiul otrăvit de nedreptate într-un colţ de omenie, în anticameră de paradis. Şi atât de mult i-a plăcut Domnului, i-a ajuns direct la suflet acel cuvânt, încât i-a spus: „Astăzi vei fi cu mine în paradis!”. Astăzi vei fu cu mine în rai pentru că şi tu acum, în acest pustiu, ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ţi suferinţă şi năpastă, m-ai văzut.

Al treilea gest pe care vi-l propun e tocmai acesta: o vorbă bună spre cei care au atât de multă nevoie de ea. Vorba bună a tâlharului a durat tot cam trei secunde, însă i-au adus veşnicia. Trăim într-o lume înconjurată de suferinţă şi zilnic ne regăsim pe rând în cei doi tâlhari. Cristos prezent în aproapele e mereu prins la mijloc. Atitudinea naostră care este? Ştim noi să aducem mângiere printr-o vorbă bună? Ştim noi să ne lăsăm un pic suferinţa noastră şi să privim spre suferinţa celuilalt?

Timpul postului mare e caracterizat şi de pomană, de dărnicie. Poate că nu avem lucruri materiale, bogăţii, bani sau hrană de oferit, dar oare o vorbă bună nu avem oricând la dispoziţie?! Mergem de aici până pe Copou sau până în Tătăraşi şi vedem că e plin de oameni necăjiţi care cer pomană, care sunt trişti, care plâng. Cel mai adesea auzi de la trecători cuvinte de dispreţ. Cine suntem noi să-i judecăm? Poate avem să le dăm nimic, poate că nu vrem să le oferim ceva, deşi cu siguranţă le-am putea oferi măcar o vorbă bună. Însă dăcă nu le dăm nici măcar atât, să nu le oferim nici dispreţ, critică, judecată! Să ne oprim din toate astea. Nu avem dreptul să-i judecăm! Cine suntem noi?!

Dar nu doar pe stradă, ci şi acasă, la serviciu, la şcoală: e plină ziua noastră de chipuri care tânjesc după o vorbă bună, după o încurajare, un cuvât de alinare… Să folosim această lecţie a tâlharului convertit. Să avem şi noi forţa ca în cea mai cumplită suferinţă să te gândeşti la altul şi să-l consolezi. E ceva divin să găseşti în agonie un cuvânt bun pentru cel care suferă în vecinătatea ta! Lecţia sa e lecţia unei vorbe bune, a unui gest mic, dar plin de iubire măreaţă.

Să ne oprim în această seară în drumul nostru şi să spunem o vorbă bună: poate chiar unui cerşetor, poate unui bătrân vecin cu noi. Poate e suficient să întrebi pe cineva dacă are pâine sau apă sau medicamente. Întrebarea face mai mult decât să mergi să-i cumperi. Trezeşte acel sentiment că cineva se gândeşte la mine. Haideţi să găsim un om în care e prezent Cristos şi în această seară să-i spunem o vorbă bună. Să ne oprim trei secunde sau 30 de secunde sau poate trei minute şi să salutăm prezenţa celui răstignit în fratele nostru.

Şi dacă nu vrem să oferim un astfel de gest sau dacă nu avem cui să oferim o vorbă bună, vă invit să-l lăsăm pe Cristos să ne ofere el nouă un cuvânt de mângâiere, un gest plin de iubire prin sfânta euharistie, prin sacramentul sfintei spovezi, prin citirea şi meditarea cuvântului său. I-am face o bucurie deosebită dacă l-am lăsa să ne spună o vorbă bună. Şi apoi ne-am simţi şi noi mângâiaţi în suferinţele noastre.

Iată gesturi mici, dar care pot fi pline de iubire: prin semnul sfintei cruci, prin îngenuncherea mea şi printr-o vorbă bună eu îi spun mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a iubit până la moarte, şi încă moartea pe cruce.

Sfânta fecioară Maria a ştiut să stea lângă crucea Domnului, să o preţuiască; ea a ştiut să cadă în genunchi în semn de umilinţă şi să spună: „Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după cuvântul tău”; mama noastră are pentru fiecare o vorbă bună: „Curaj. Faceţi tot ce vă va spune”, aşa cum le-a zis şi celor din cana Galileii. Iar astăzi vedem deseori iconiţe cu sfânta fecioară Maria pe care sunt scrise aceste cuvinte: „Dacă aţi şti cât vă iubesc, aţi plânge de bucurie”. Ea, cea care ne iubeşte, să ne înveţe puterea crucii, forţa îngenuncherii şi bogăţia unui cuvânt bun pentru ca în viaţa noastră să strălucească chipul celui răstignit, Isus Cristos pe care vrem să-l descoperim în acest timp al postului mare.
Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Miercuri din Săptămâna a V-a a Postului Mare, 28 martie 2012.