Şase sportivi – o femeie şi cinci bărbaţi, originari din Siria (trei), Burundi, Iran şi Afganistan – compun Team-ul refugiaţilor la Jocurile Paralimpice care se desfăşoară la Tokyo de marţi, 24 august 2021, până duminică, 5 septembrie.

„Echipa paralimpică a refugiaţilor reprezintă 82 de milioane de persoane care au fost constrânse să fugă de războaie, persecuţii, încălcări ale drepturilor şi sărăcie: dintre acestea, 12 milioane au o dizabilitate”, explică Andrew Parsons, preşedinte al Comitetului Paralimpic Internaţional care, de mulţi ani, colaborează cu Consiliul Pontifical al Culturii şi Athletica Vaticana „pentru a promova o schimbare de mentalitate în faţa dizabilităţii, şi prin sport”.

La Rio de Janeiro, în 2016, refugiaţii aflaţi în competiţie erau doi: sirianul Ibrahim Al Hussein şi iranianul Shahrad Nasajpour. Ambii sunt şi la Tokyo. Iată istoriile celor şase sportivi din Team-ul refugiaţilor.

Abbas Karimi

Abbas Karimi s-a născut fără braţe la Kabul. Şi „atunci când se nasc cu dizabilităţi în Afganistan sunt consideraţi fără speranţă”, spune el, amintind „că a fost supus la bullying: reacţionam cu violenţă, am avut o copilărie foarte înfuriată şi fără sport nu ştiu ce sfârşit urât aş fi avut”.

La 12 ani, Abbas s-a dedicat kickboxing-ului. „Era un mod pentru a mă apăra şi a-mi revărsa furia”. După aceea „întâlnirea cu apa” care i-a schimbat viaţa. „Eram înspăimântat, fără braţe mă temeam să mă înec. Faptul că am reuşit mi-a dat încredere şi din acea zi înotul este oaza mea de fericire!”.

Cu picioarele Abbas face tot, mănâncă, scrie şi conduce chiar maşina: „Cred că Dumnezeu mi-a luat braţele… «din greşeală», dar mi-a dat un talent extraordinar în picioare”.

După aceea fuga din Kabul: „Exista un climat de frică. Oamenii din tribul meu, Hazara, sunt o ţintă a talibanilor. Erau mereu în pericol, astfel că la 16 ani am fugit în Iran şi apoi am început o călătorie sfâşietoare de trei zile prin munţi până în Turcia. Contrabandiştii m-au pus într-un camion foarte aglomerat. După aceea a trebuit să merg pe jos mulţi kilometri, cu frica de a fi capturat. O călătorie imposibilă pentru toţi, să ne imaginăm pentru un tânăr fără braţe. Însă eram determinat, voiam o viaţă nouă. Am reuşit!”.

În Turcia, între 2013 şi 2016, Abbas a trăit în patru lagăre diferite de refugiaţi. Reuşind chiar să înoate şi să câştige competiţii. În septembrie 2015, Mike Ives, un antrenor american, a văzut materialul video al unei competiţii a lui Abbas pe Facebook şi l-a invitat la Portland. Înaltul Comisariat al Naţiunilor unite pentru Refugiaţi a făcut posibil „visul”.

Abbas acum se antrenează cu Marty Hendrick, la Fort Lauderdale, în Florida. Şi relansează: „Când voi muri, vreau ca oamenii să ştie că Abbas Karimi, fără braţe, n-a renunţat niciodată la visele sale. Da, înotând pot să fac ceva chiar şi eu pentru a schimba lumea!”.

Ibrahim Al Hussein

Fugea spre o zi de mâine mai bună Ibrahim – născut în 1988 la Deir al Zor, în Siria – când un călău a lovit un prieten al său. „Era la pământ şi striga ajutor”, relatează el. „Ştiam că dacă aş fi mers să-l ajut aş fi putut să fiu lovit. Însă după aceea nu mi-aş fi iertat că l-am lăsat în mijlocul drumului”. Puţine secunde şi o bombă explodează alături de Ibrahim. „Am pierdut partea inferioară a gambei drepte şi am avut daune şi la cea stângă. M-a ajutat un dentist…”.

Ibrahim – înotător foarte bun, tatăl său câştigase în bazin două medalii de argint la campionatele asiatice – nu s-a resemnat. Era anul 2012. A ajuns la Istanbul şi acolo a găsit persoane generoase care i-au procurat „o proteză precară, dar mai bună decât nimic: trebuia s-o repar la fiecare 300 de metri”. După aceea, în noaptea de 27 februarie 2014 – „data începutului celei de-a doua vieţi a mele” – a traversat Marea Egee pe o barcă pneumatică până în insula Samos. „Frică? În realitate nu aveam nimic de pierdut”. Acolo a găsit alte persoane generoase care l-au însoţit la Atena. „Un medic, Angelos Chronopoulos, mi-a dăruit o proteză adevărată. Eu nu aveam în buzunar niciun ban. Cu proteza am găsit de lucru, curăţam băile la staţia de autobuze şi am reluat să fac şi sport”.

Dar nu se termină aici. În octombrie 2015, Ibrahim începe să se antreneze „chiar în piscina Olimpiadelor şi Jocurilor Paralimpice din Atena 2004!”. Vechea sa abilitate de înotător revine rapid… la suprafaţă şi iată primele victorii. Şi „invitaţia incredibilă de a participa, ca refugiat, la Jocurile Paralimpice de la Rio de Janeiro din 2016”.

Astăzi Ibrahim lucrează la Atena ca artizan de suveniruri. Însă există un lucru pe care vrea să-l spună cu orice preţ: „Avem o vorbă în Siria: fă binele şi aruncă-l în ocean… într-o zi se va întoarce înapoi la tine. Acel prieten pe care l-am ajutat pe drum nu numai că a supravieţuit, dar acum are trei copii. Şi dacă pentru a-l ajuta am pierdut gamba… viaţa mi-a redat mult în generozitate de la persoane pe care nu le cunoşteam”.

Parfait Hakizimana

„La Tokyo voi avea suporteri speciali: cei 60.000 de colegi din lagărul de refugiaţi din Mahama în Rwanda”. Vorbeşte Parfait Hakizimana, născut în 1988, care va fi în competiţie în taekwondo. „Am fugit din Burundi pentru că îmi era foarte frică să fiu ucis ca mama mea”, relatează el. Era anul 1996 „şi în atacul la lagărul de evacuaţi unde trăiam, a fost ucisă mama mea şi eu, aveam doar 8 ani, am fost grav rănit la braţul stâng pe care n-am putut să-l recuperez niciodată pe deplin”. Aşadar, cu dezabilitate „din război”.

Însă tocmai sportul, destăinuieşte el, l-a ajutat să îmbunătăţească şi funcţionalitatea braţului. Avea 16 ani când a început să practice taekwondo. Şi la 22 de ani a deschis chiar o şcoală. Experienţă frântă de violenţa care, în 2015, l-a constrâns să părăsească Burundi pentru a se refugia în Rwanda.

Astăzi Parfait predă taekwondo pentru 150 de persoane (inclusiv copii) în lagărul de refugiaţi din Mahama. „Refugiaţii nu mai au nimic, uneori nici măcar o mică speranţă, însă sportul îi ajută să uite probleme şi s-o întrevadă, speranţa aceea”. Obiectivul său este să se întoarcă în Burundi – cu soţia şi fiica – şi să deschidă în ţara sa o sală pentru a preda taekwondo „dând astfel prin sport o posibilitate, chiar mică, pentru cei mai tineri, ca să nu ajungă sfărâmaţi în vârtejul violenţelor”.

Alia Issa

Alia Issa, de origine siriană, are 20 de ani şi ideile clare: „La Tokyo vreau să arăt femeilor tinere cu dizabilităţi, şi îndeosebi femeilor refugiate, că sportul poate să deschidă o lume de posibilităţi”. Tatăl său Mohament a părăsit Siria mergând în Grecia în 1996 în căutarea unei vieţi mai bune pentru familie: „A muncit mult, până când a economisit bani suficienţi pentru a face să ajungă familia la el. Şi eu, a cincea fiică, m-am născut în Grecia în 2001”.

„Aveam patru ani când m-am îmbolnăvit de variolă şi am fost internată în spital”, relatează Alia. „Am avut daune cerebrale care m-au constrâns la scaunul cu rotile cu probleme grave, şi în vorbire”. Şi atunci când Alia a putut să meargă la şcoală s-a adăugat o altă problemă: bullying-ul, excluderea.

Între moartea tatălui şi condiţiile economice precare, tocmai sportul i-a dat o posibilitate prin pasiunea lui Michalis Nikopoulos, profesor de educaţie fizică. Şi astfel Alia a devenit o aruncătoare: practică clubul throw, echivalent paralimpic al aruncării ciocanului. Cu un vis: să devină medic.

Anas Al Khalifa

Anas Al Khalifa s-a născut în 1993 la Hama, în Siria. Războiul, în 2001, a dispersat familia sa şi Anas a ajuns într-un lagăr de refugiaţi la graniţa cu Turcia. Călătoria aventuroasă spre Germania a durat un an. După aceea accidentul chiar când lucrurile păreau să meargă în direcţia corectă: la 7 decembrie 2018 monta panouri solare, însă a alunecat prăbuşindu-se la pământ. Diagnoză nemiloasă: leziune vertebrală care a însemnat operaţii, internări, reabilitări.

Visul său de o „viaţă mai bună” părea terminat, „însă a venit sportul pentru a mă salva”, relatează el. „Mi-au sugerat canoe şi iată că l-am întâlnit pe Ognyana Dusheva, medalie de bronz la Olimpiada de la Seoul din 1988 pentru Bulgaria. Nu ştiam ce era caiacul şi mai ales nu aveam încredere în mine însumi. Astăzi când vâslesc nu mai percep dizabilitatea mea şi forţa mea de voinţă faţă restul”.

Numai vestea morţii fratelui – ucis într-un conflict armat în Siria – a riscat să-l îndepărteze de sport. „Dar şi pentru fratele meu, pentru toţi cei care sunt disperaţi în lagărele de refugiaţi, voi continua cu canoe: dacă a reuşit un refugiat cu coloana paralizată… pot să reuşească toţi!”.

Shahrad Nasajpour

Shahrad Nasajpour a fost printre primii care au crezut că un Team de refugiaţi putea să participe la Jocurile Paralimpice. Aşa încât a reuşit să ia parte, chiar în ultimul moment, la Jocurile de la Rio de Janeiro 2016. „Am scris munţi de mail-uri tuturor, inflexibil, fără să mă las dărâmat de nu-uri!”, relatează el. „Şi am făcut asta neavând nimic în mână, prezentându-mă ca un om – născut cu o paralizie cerebrală – abia sosit, era în anul 2015, în Statele Unite din Iran în căutare de azil şi a unei vieţi mai bune”:

În Iran, spune el, începuse să practice unele sporturi, mai ales ping-pong. „Paralizia cerebrală dă multe limitări de mobilitate”, explică el. După aceea a trecut la aruncări în atletism. Părăsind Iranul în mijlocul miilor de probleme, a reluat să facă sport la Buffalo. „Când am intrat pe stadionul din Rio cu steagul Comitetului Paralimpic – relatează el – îmi treceau prin minte toate dificultăţile pe care le-am depăşit în viaţa mea şi era clar că nu eram acolo, la Rio, numai pentru mine însumi, ci pentru toate femeile şi bărbaţii cu dizabilităţi şi cu viaţă complicate”.

După Rio, Shahrad a completat studiile universitare cu licenţa în politică de gestionare publică la Universitatea din Arizona. Recent a fost admis la George Washington University: „Vreau să ajut persoanele cu dizabilităţi şi refugiate ca să găsească un drum în viaţă şi cu sportul, trebuie să restitui tot binele pe care l-am primit”.

(de Giampaolo Mattei,
după L’Osservatore Romano, 23 august 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe www.ercis.ro