Prea târziu te-am iubit…

Prezenta lucrare vrea să fie o încercare de a surprinde în câteva rânduri una dintre cele mai citite opere ale literaturii: Confesiuni, opera sfântului Augustin.

Înainte de a intra în viaţa, opera şi doctrina sfântului Augustin şi înainte de a vorbi despre marea sa operă, Confesiuni, vom face o scurtă prezentare a Sfinţilor Părinţi în general. Astfel vom menţiona cine sunt ei şi ce condiţii trebuie să îndeplinească un om pentru a se bucura de acest mare nume; vom menţiona apoi importanţa Sfinţilor Părinţi pentru întreaga Biserică de-a lungul istoriei, arătând totodată şi actualitatea lor.

După această prezentare vom trece la marele Sfânt Părinte Augustin prezentând câteva date biografice şi o parte dintre operele sale. După ce vom sublinia şi câteva idei din bogata sa doctrină vom trece la analiza propriu-zisă a operei Confesiunii, centrul acestei lucrări. Vorbind despre această operă vom menţiona în primul rând câteva informaţii în cifre. Apoi vom sublinia spiritul în care a fost scrisă opera, trecând apoi imediat la prezentarea câtorva  teme majore care străbat opera: odihna, umilinţa, adevărul şi Dumnezeu.

Ultima parte a lucrării este dedicată unei încercări de a rezuma această operă, dorind să reliefăm câteva dintre ideile prezente în fiecare dintre cele 13 cărţi ale operei.

Este demonstrat faptul că nici un om nu a reuşit în acţiunile sale, în dezvoltarea sa umană, intelectuală şi spirituală, să facă abstracţie de timpul, spaţiu şi mediul în care i-a fost dat să se nască şi să trăiască. În această privinţă sfântul Augustin nu a fost o excepţie. Lucrul acesta îl reliefează foarte bine opera Confesiuni, operă care nu ne prezintă un om care a fost smuls din orice realitate, ci dimpotrivă ne prezintă un om mai mult decât implicat şi afectat de mediul în care a trăit. Este foarte important ca în citirea şi analizarea operei augustiniene să ţinem cont de acest lucru.

Pe scurt, se poate spune că în timpul vieţii lui Augustin situaţia politico-culturală se prezenta cam aşa: Imperiul Roman a fost divizat în Imperiul Roman de Apus şi în Imperiul Roman de Răsărit, ambele puternic zguduite de atacurile popoarelor barbare; Biserica se bucura de pace exterioară – era în bune relaţii cu Imperiul, dar era puternic lovită din interior de multiplele erezii; iar filozofia – păgână secole de-a rândul – luase o nouă direcţie sub călăuzirea directă a creştinismului, evidenţiindu‑se maeştrii formaţi la şcolile creştine, mai ales la cele din Alexandria şi Antiohia.

(februarie 2005)