Prea târziu te-am iubit…

I. Sfinţii Părinţi.

I.1. Cine sunt sfinţii părinţi? 

 „Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”  (1Pt 3,15).

 Dacă noi astăzi avem bucuria înţelegerii şi mărturisirii multor adevăruri de credinţă, datorăm acest lucru acelor oameni care, lăsându‑se călăuziţi şi luminaţi de Dumnezeul Treime, s‑au străduit să-şi înţeleagă credinţa pe care o mărturiseau; datorăm acest lucru oamenilor care ajutaţi de harurile divine au trecut de la auditus fidei la intellectus fidei; datorăm acest lucru oamenilor care, simţind cu Biserica şi în Biserică şi colaborând cu darurile Duhului Sfânt, au pus în lumină adevărurile de credinţă. Printre aceşti oameni se regăsesc şi Sfinţii Părinţi.

Dar nu toţi cei care au trăit astfel de-a lungul timpului Bisericii bimilenare se bucură de acest titlu, ci doar cei care îndeplinesc anumite condiţii, iar acestea sunt în număr de patru. O primă condiţie este legată de timp: persoană trebuie să aparţină antichităţii. Ca delimitare temporală putem spune că perioada patristică începe cu primii Părinţi Apostolici (Clement Romanul, Ignaţiu din Antiohia, Policarp din Smirna) şi se termină în Occident cu sfântul Grigore cel Mare – mort în anul 604 –  şi sfântul Isidor – mort în anul 636, iar în Orient cu sfântul Ioan Damscenul – mort în 749. O a doua condiţie este ortodoxia în învăţătură. Cea de-a treia condiţie este aprobarea expresă ori implicită a Bisericii. Iar toate acestea trei trebuie să fie încoronate de sfinţenia vieţii” (Cf. E. Ferenţ, Teologie fundamentală, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000, 48.). Doar cei care îndeplinesc aceste condiţii se bucură de numele de Sfânt Părinte al Bisericii.

Cei care au primit acest nume au fost oameni ai timpului lor, dar care au slujit Biserica şi adevărul şi nu lumea. Prin ceea ce au făcut, prin felul în care şi-au trăit credinţa îi găsim printre cei pentru care s-a rugat Isus:

 Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume şi eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr (In 17,14-19).

 Ei au fost acei oameni care pentru credinţa lor şi pentru felul în care au mărturisit‑o prin cuvânt şi faptă au fost persecutaţi. Dar chiar şi în prigoană, care nu a venit doar din partea păgânilor şi a autorităţilor, ei au trăit îndemnul sfântului Petru: „Cinstiţi-i pe toţi, iubiţi-i pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, respectaţi-l pe împărat”(1Pt 2,17).

Ei au fost cei care au ştiut să valorifice tot ceea ce le-a dăruit Dumnezeu; care au ştiu să scoată la iveală adevăruri pline de farmec prezente în marele mister al credinţei.

Sfinţii Părinţi au fost oameni ai Scripturii, şi acest adevăr este confirmat de faptul că mulţi dintre ei o puteau reda din memorie. Erau atât de ataşaţi de scrierile Sfintei Scripturi încât afirmau: Ignoratio Scripturarum, ignoratio Christi est! – „Ignorarea Scripturilor este ignorarea lui Cristos” (Ieronim, Prologo commentarorum sancti Hieronymi presbyteri in Isaiam prophetam, în Officium divinum, Liturgia horarum, vol. IV, Typis Polyglottis Vaticanis, Vatican 1977, 1173.). Pentru ei era o condiţie sine qua non pentru a ajunge la cunoaşterea lui Cristos, a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

(februarie 2005)