Prea târziu te-am iubit…

Parcurgând drumurile întortocheate ale istoriei Bisericii, le găsim presărate cu oameni care ştiind să armonizeze opţiunile lor cu harul lui Dumnezeu, oameni care folosindu-se bine de liberul arbitru au adus dovezi temeinice în favoarea posibilităţii omului de a ajunge la sfinţenie. Omul, conlucrând cu harul lui Dumnezeu, poate îndeplini dorinţa Tatălui ceresc de a fi sfânt, de a fi desăvârşit asemenea lui. Un om care prin felul său de a fi, prin credinţa sa exteriorizată a împlinit această cerinţă a lui Dumnezeu, a fost şi episcopul martir Anton Durcovici.

Viaţa acestui mare păstor trebuie cunoscută nu numai pentru a admira martiriul său vrednic de preţuire, ci şi pentru a imita în trăirea noastră zilnică virtuţile practicate de el în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Din toate darurile cu care a fost binecuvântat de Dumnezeu, atât ca preot cât şi ca episcop, Anton Durcovici nu a oprit nimic pentru el, ci toate le-a dedicat în întregime slujirii Sfintei Treimi şi corpului mistic al lui Isus Cristos, Biserica.

Pornind de la primele evenimente din viaţa acestui atleta Christi, rândurile acestea vor să scoată în evidenţă, sub formă biografică, drumul parcurs de Anton Durkowitsch spre sfinţenie, un drum la capătul căruia nu a fost doar martiriul, ci însăşi identificarea cu Învăţătorul său şi mai ales întâlnirea cu el.

Structurată pe trei părţi, biografia va prezenta în prima parte câteva evenimente din copilăria lui Anton Durkowitsch, studiile primare, începutul studiilor gimnaziale şi seminariale, precum şi fructuoasa perioadă de studii în Cetatea Eternă, perioadă încheiată cu primirea titlurilor academice.

În partea a doua vom prezenta cronologic activitatea pastorală a preotului Anton Durcowitsch, (Durcovici după 1930), începând cu sfinţirea sa ca preot. Un accent deosebit vom pune în această a doua parte pe activitatea sa în cadrul Seminarului arhiepiscopal precum şi pe modul în care Anton Durcovici a practicat virtuţile creştine. Va fi de asemenea evidenţiat şi devotamentul cu care s-a dăruit în formarea şi consolidarea Uniunii Apostolice a Clerului din România precum şi primul contact al preotului Anton Durkowitsch cu regimul de detenţie.

Ultima parte a acestei biografii, partea a treia, va reliefa episcopatul lui Anton Durcovici, un episcopat care deşi a fost scurt a fost plin de roade. Începând cu numirea sa ca episcop, va continua cu consacrarea sa şi se va încheia cu o expunere sumară a chinurilor suferite în „căminele” comuniste, din dragoste faţă de cel pe care l-a urmat toată viaţa fără şovăire, din dragoste faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa. Această dragoste l-a condus nu atât la martiriu cât mai ales la o ştiinţă desăvârşită despre Dumnezeu, l-a condus la teologia fericirilor din cer, la theologia patriae.

În speranţa că va fi cât mai curând ridicat la cinstea altarelor, spre bucuria întregii Biserici şi spre binecuvântarea diecezei de Iaşi şi a poporului român, să stăruim în rugăciune şi zi de zi, imitându-l pe episcopul nostru, să spunem beatus populus cuius Deus Dominus – fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul (Ps 143,15).

I. Grija Domnului faţă de alesul său

„Iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20)

Ambianţa natală

„Înainte de a te fi urzit în pântecele maicii şi înainte ca să fi ieşit şi pântecele mamei tale,

te-am sfinţit şi te-am rânduit proroc al neamului” (Ier 1,5).

Totul a început în primăvara anului 1888 în localitatea Bad Deutsch – Altenburg. Familia Durkowitsch, Francisc şi Maria născută Mittermeier, aştepta un nou membru.

Ziua mult aşteptată a sosit în data de 17 mai 1888. În acea zi de primăvară în sânul familiei Durkowitsch s-a ivit un nou membru, acesta primind numele de Anton. Patru zile mai târziu, 21 mai 1888, Anton Durcowitsch a fost botezat în Biserica parohială locală, Adormirea Maicii Domnului. Anton mai avea un frate numit Francisc despre care însă nu ştim prea multe lucruri.

Datele despre familia lui Anton Durkowitsch sunt foarte puţine. Cercetările făcute de către istorici pentru a stabili originea familiei Durkowitsch şi modul în care strămoşii familiei s-au stabilit în Austria au dat naştere la mai multe supoziţii. Cei mai mulţi înclină spre a afirma că familia Durkowitsch făcea parte din comunitatea croată care exista de foarte mult timp în Austria. Anton Durkowitsch nu şi-a cunoscut decât bunicii de pe tată: George Durkowitsch şi Ana Greigeritsch. Bunicii de pe mamă erau morţi la data naşterii sale. Aceştia se numeau Anton Mittermeier şi Maria Hofneister1.

Despre tatăl lui Anton, Francisc, se ştie că s-a născut la 3 septembrie 1856. Era de origine croată, avea cetăţenie austriacă şi exercita profesia de lucrător la o carieră de piatră din Deutsch – Altenburg. De asemenea ştim despre tatăl său că a murit prematur la doar 36 de ani, în ziua de 5 februarie 18932. Întrucât mama lui Anton era casnică, tatăl său era cel care asigura întregul venit al familiei. Moartea acestuia va fi de altfel şi evenimentul central ce va determina familia Durkowitsch (mama Maria şi cei doi copii, Francisc şi Anton) să părăsească Deutsch – Altenburg-ul îndreptându-se spre Iaşi.

Părăsirea Altenburg-ului şi stabilirea la Iaşi.

Primele studii: Iaşi, Ploieşti şi Bucureşti

„Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui şi neînţelese căile sale” (Rom 11,33)

În acea perioadă rece de iarnă, februarie 1893, nimeni nu ştia marele plan al Domnului. Totuşi familia Durkowitsch îl parcurgea etapă cu etapă. Prima dintre ele a fost părăsirea Altenburg-ului.

Fiind într-o situaţie materială dificilă, având doi copii de întreţinut, Maria Durkowitsch s-a văzut nevoită să presteze anumite servicii. Printre altele s-au numărat şi muncile de croitoreasă şi spălătoreasă. Toate acestea până în momentul în care Maria s-a decis să emigreze în România împreună cu cei doi copii. Decizia a venit în urma invitaţiei unei mătuşi, proprietară a unui restaurant în Iaşi. Moartea soţului acestei mătuşi este cauza pentru care Maria este chemată la Iaşi pentru a ajuta la muncile de întreţinere a restaurantului. Astfel Maria, Francisc şi Anton au plecat spre Iaşi.

După o frumoasă călătorie cu vaporul pe Dunăre cei trei au ajuns la Galaţi. De acolo s-au bucurat de o călătorie cu căruţa până la Iaşi. Aici au fost primiţi cu multă căldură de către mătuşa lor. Iată cum în 1894, Anton Durkowitsch s-a stabilit împreună cu fratele său Farncisc şi cu mama sa Maria, la Iaşi în casa mătuşii sale, Otterreicher. În acea situaţie în care se aflau, cei trei au încercat să-şi însuşească limba română pe care nu o cunoşteau.

În 1895 tânărul Anton Durkowitsch a fost înscris în clasa întâi a şcolii primare a Parohiei Romano-Catolice din Iaşi. Deşi, cum menţionasem mai sus, Anton nu cunoştea limba română, el a făcut progrese rapide promovând clasa întâi, în anul 1896, cu rezultate bune. Zi de zi se făceau paşi mici spre împlinirea planului lui Dumnezeu.

În 1896 familia Durkowitsch a făcut un pas înainte. Din motive prea puţin clare pentru noi, familia Durkowitsch a părăsit Iaşul şi s-a mutat la Ploieşti. Aşadar Anton a părăsit şcoala parohială şi s-a mutat la Ploieşti.  Acolo a fost înscris la şcoala parohială locală şi a urmat cursurile clasei întâi în limba română şi cursurile clasei a doua în limba germană. Se pare că nici Ploieştiul nu a fost un oraş prielnic pentru mult timp. Astfel familia Durkowitsch a părăsit oraşul în 1898 stabilindu-se la Bucureşti, într-o casă de pe strada Izvor la numărul 8. În acelaşi an, 1898, Anton a fost înscris în clasa a patra a şcolii primare „Sfântul Andrei” din Bucureşti.

În perioada 1899 – 1901, Anton Durkowitsch a urmat cursurile claselor întâi şi a doua la şcoala arhiepiscopală situată pe calea Călăraşilor, numărul 10. Acestea au fost ultimele studii făcute de Anton Durkowitsch înainte  de a intra în Seminarul Arhiepiscopal „Sfântul Duh” din Bucureşti.

Seminaristul

„Iată-mă Doamne” (1Sam 3,10)

Încă de mic, Anton a simţit o mare atracţie pentru participarea evlavioasă la Sfânta Liturghie. În Bucureşti, Anton a frecventat Sfânta Litughie celebrată în capela călugăriţelor de pa strada Pitar Moş. Impresionate de evlavia micuţului, călugăriţele l-au primit ca ministrant. Anton venea nu numai duminica, ci zi de zi la Sfânta Liturghie. În timpul iernii, Anton mergea dimineaţa pe întuneric la Sfânta Liturghie, uneori fiind nevoit să îndure un frig de până la – 30°C. De cele mai multe ori ajungea în capelă îngheţat şi înfometat. Toate acestea până când una dintre călugăriţe a început să-l îndrăgească pe micuţul evlavios.

Sora Tecla, sacristana, a observat dragostea micuţului pentru Sfânta Liturghie. De asemenea a observat dificultăţile prin care trecea micuţul în perioada iernii şi făcându-i-se milă de Anton, a mijlocit pe lângă maica superioară ca micuţului să-i fie acordate cazare şi masă în mănăstire. Astfel, Anton a devenit oaspetele surorilor.

Evlavia lui părea într-o continuă creştere şi lucrul acesta le îmbucura pe surori. Anton Durkowitsch a început să fie îndrăgit de toţi. Printre cei care au observat evlavia micuţului s-a numărat şi spiritualul călugăriţelor, părintele Luciu Fetz, din Ordinul Benedictin. Acesta era secretarul arhiepiscopului Raimund Netzhammer şi rector al seminarului din Bucureşti. Observând atenţia ascendentă a părintelui Luciu faţă de Anton, surorile, mai ales sora Tecla, şi-au dat seama că-l vor pierde.

La recomandarea părintelui Luciu Fetz, la 1 septembrie 1901, Anton Durkowitsch a fost primit de către arhiepiscopul Netzhammer în Seminarul mic din Bucureşti. Aşadar, la vârsta de 13 ani Anton făcea primul pas concret spre nobilul ţel al preoţiei. A început studiile cu clasa a treia la liceul „Sfântul Iosif”, liceu condus de Fraţii Şcolilor Creştine. De la începutul studiilor şi până la sfârşitul vieţii sale, Anton Durkowitsch a îndrăgit foarte mult formarea intelectuală. O dovadă a acestui lucru este şi susţinerea cu succes a bacalaureatului.

La 6 octombrie 1906, Anton Durkowitsch obţinea diploma de bacalaureat. În diploma care i-a fost înmânată de directorul de studii al liceului „Sfântul Iosif” erau enumerate obiectele studiate de Anton Durkowitsch: română, germană, greacă, latină, maghiară, istorie, geografie, matematică, cosmografie, astronomie, zoologie, botanică, fizică, geologie, chimie, religie şi doi ani de filozofie scolastică3.

Comportamentul său exemplar pe parcursul celor cinci ani petrecuţi în seminar a atras atenţia arhiepiscopului Netzhammer. Arhiepiscopul impresionat de evlavia seminaristului, cât şi de capacitatea sa intelectuală, îl trimite pe Anton Durkowitsch să-şi continue studiile la Roma.

Studiul în Cetatea Eternă

„Înţelepciune de sus este… curată, paşnică, blândă, împăciuitoare,

plină de milostivire şi de roade bune, năpărtinitoare, năfăţarnică” (Iac 3,17)

La 30 octombrie 1906, Anton păşea pentru prima dată în Cetatea Eternă. Era însoţit de un alt coleg de studii, Cristofor Feisthammel. Anton trebuia să studieze teologia, iar Cristofor, filozofia. Anunţându-l printr-o scrisoare pe cardinalul Gotti de sosirea celor doi seminarişti, arhiepiscopul Netzhammer menţiona printre altele: „Aceşti doi seminarişti au fost deja admişi sub direcţia mea în seminarul din Bucureşti şi au fost cu adevărat întotdeauna buni tineri”4.

Pe parcursul celor cinci ani petrecuţi la Roma, Anton a locuit în Colegiul Urban. Lipsa de informaţii exacte cu privire la anii petrecuţi de Anton Durkowitsch la Roma, ne împiedică să facem o descriere exactă a activităţii sale din acea perioadă. Se ştie că a urmat cursurile Universităţii Pontificale Urbaniana, precum şi cursuri la Colegiul „Sfântul Toma” şi la Academia Filozofică „Toma d’Aquino” (astăzi „Angelicum”).

Comportamentul său a fost întotdeauna exemplar. Era acelaşi din seminarul arhiepiscopal: conştiincios, evlavios, harnic, punctual şi atent faţă de toţi. Pe lângă faptul că şi-a însuşit o bună formare intelectuală, şi-a însuşit şi spiritul Bisericii Romano – Catolice, spiritul Bisericii Universale. Acest spirit, alături de fidelitatea faţă de Tradiţia Apostolică, l-a marcat pentru toată viaţa. Ca preot şi mai târziu ca episcop, prin tot ceea ce a făcut şi prin tot ceea a spus, a practicat aceste calităţi pe care nu le-a negat nici în faţa morţii.

Faptul că pe parcursul anilor de studii a fost conştiincios, nu poate fi pus la îndoială. În favoarea conştiinciozităţii sale în a-şi îndeplini datoriile sale, avem argumentul grăitor al obţinerii celor trei grade academice.  La sfârşitul studiilor universitare, Anton a obţinut doctoratul în filozofie la faimoasa Universitate „Toma d’Aquino” (3 decembrie 1908). La puţin timp, pe 22 iunie 1910 a obţinut doctoratul în teologie la Universitatea Urbaniana. Al treilea grad academic, licenţa în drept canonic, a fost obţinut pe data de 3 iulie 1911, după ce a absolvit studiile de drept la Facultatea Seminarului Roman. Aşadar, tot efortul său a fost încununat. Strădania sa, mai ales cea spirituală, mai avea nevoie de o sigură cunună. Era cununa pe care cucernicul Anton Durkowitsch o aştepta plin de înflăcărare. Era cununa Sfintei Preoţii.

II. Un preot după inima lui Isus

„Adevăr vă spun că voi care m-aţi urmat, la reînnoire,

când Fiul omului va sta pe tronul măririi sale, veţi sta şi voi pe doisprezece tronuri

ca să judecaţi cele doisprezece triburi ale lui Israel” (Mt 19,28)

Sfinţirea. Prefect la Colegiul Urbanian

„Iată alesul meu întru care binevoieşte sufletul meu.

Am pus peste el Duhul meu şi el va predica popoarelor legea mea” (Is 42,1)

Deşi în luna iulie a anului 1910 Anton Durkowitsch termina studiile teologice nu a putut fi sfinţit preot deoarece era prea tânăr. Iniţial i-a fost amânată sfinţirea până la împlinirea vârstei canonice de 24 de ani. Asupra acestei decizii avea să revină papa Pius al X-lea care i-a acordat o dispensă canonică de 20 de luni.

La 24 septembrie 1910 Anton Durkowitsch a fost sfinţit preot în Basilica „Sfântul Ioan din Lateran” prin impunerea mâinilor de către episcopul Ceppeselli Gerent. Astfel, la doar 22 de ani, Anton Durkowitsch a devenit slujitorul Marelui Preot al Noului Testament şi al Bisericii Universale. În acea zi de toamnă, Anton a spus „Da”-ul definitiv în faţa nobilei, dar totodată, dificile misiuni.

Impresia bună pe care a creat-o superiorilor săi în cei patru ani petrecuţi la Colegiul Urbanian i-a făcut pe aceştia să-l numească pe Anton Durkowitsch în funcţia de prefect al Colegiului. Astfel, Anton accepta la începutul lunii septembrie a anului 1910 funcţia temporară de prefect pe durata anului scolastic 1910 – 1911.

Experienţa de prefect, deşi scurtă ca durată, a fost importantă pentru desăvârşirea calităţilor şi pentru consolidarea spiritului său de preot. Această experienţă îi va fi de un real folos treisprezece ani mai târziu când va fi numit în funcţia de rector al Seminarului Arhiepiscopal din Bucureşti. Deşi în calitate de prefect şi prin activităţile sale care aduceau servicii valoroase Colegiului5, se apropia momentul despărţirii de Roma şi de prietenii pe care îi avea acolo. În cei cinci ani petrecuţi la Colegiul Urbanian, atât ca student cât şi ca prefect, Anton şi-a făcut prieteni atât prin rândurile studenţilor cât şi ale superiorilor. Majoritatea persoanelor care l-au cunoscut au observat foarte uşor că în persoana sa se îmbinau perfect smerenia, stima şi încrederea. În ziua în care părintele Durkowitsch părăsea Roma, rectorul Colegiului Urbanian, părintele Giovanni Bergamo, îi scria cardinalului Gotti o scrisoare în care erau prezentate atât calităţile personale ale părintelui Durkowitsch cât şi activităţile pe care acesta le-a desfăşurat în cei cinci ani petrecuţi în Cetatea Eternă. Redăm în continuare conţinutul acestei scrisori:

Eminenţă

Preotul Anton Durcovici, din Arhidieceza de Bucureşti, de cinci ani student al colegiului, pleacă azi pentru a se întoarce în patria sa. A absolvit cursul teologic la sfârşitul lunii iulie, anul trecut, obţinând diploma de doctorat, dar n-a putut fi hirotonit din cauza vârstei. Şi-a exprimat dorinţa de a mai rămâne în colegiu un an şi am fost fericit să-l pot ajuta în această dorinţă. Cu recomandarea Eminenţei voastre voi scrie şi arhiepiscopului său despre tot binele pe care l-a făcut pentru colegiu. Hirotonit la 24 septembrie, cu dispensă de 20 de luni, a adus servicii valoroase colegiului în calitate de prefect al anului I; s-a ocupat şi de studiul dreptului canonic şi în iunie anul trecut a primit licenţa în dreptul bisericesc roman. În anii precedenţi a primit gradul doctoratului în filozofie la Academia „Sfântul Toma”. Acum ne părăseşte cu cele mai bune urări ale superiorilor şi colegilor pentru care a fost cinci ani exemplu prin purtare şi claritate, evlavie şi smerenie. Ţin să spun, că dacă va fi tot aşa ca preot cum a fost în colegiu, va fi o comoară în dieceza sa. De aceea rog Eminenţa voastră, să-l recomandaţi arhiepiscopului său.

Castel Gandolfo, 29 iulie

Preot Giovanni Bergamo

(Rector al Colegiului Urbanian)6

Preotul Anton Durkowitsch

„Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21)

La 29 iulie 1911, părintele Anton Durkowitsch părăsea Roma pentru a reveni la Bucureşti unde era aşteptat de mama sa şi de prietenii săi pe care nu-i mai văzuse de aproape cinci ani. În drum spre Bucureşti, a vizitat Sanctuarul din Loreto şi satul său natal Deutsch – Altenburg unde, în biserica în care a fost botezat, a celebrat prima Sfântă Liturghie.

La 23 august 1911, părintele Anton Durkowitsch ajunge la Bucureşti. Arhiepiscopul Netzhammer l-a primit cu mare bucurie. Cu siguranţă era informat despre binemeritata faimă pe care Anton o câştigase în anii petrecuţi la Roma. Era convins, şi timpul o va dovedi mai târziu, că părintele Anton este o comoară a diecezei sale. Având certitudinea că beneficiază de un preot nou, cu o pregătire multilaterală temeinică, arhiepiscopul îi încredinţează diferite funcţii.

Deşi plecat din mijlocul Romei, părintele Anton a fost într-un contact permanent cu prietenii şi foştii săi superiori. În acest sens, arhivele diecezei de Iaşi, precum şi cele ale Congregaţiei De Propaganda Fide, păstrează o impresionantă corespondenţă între el şi prefecţii congregaţiei mai înainte amintite. O explicaţie a acestei strânse legături ar fi tradiţia Colegiului. Devenise un obicei ca foştii membrii ai Colegiului De Propaganda Fide să facă relatări anuale.

Activitatea pastorală a început-o în luna august a anului 1911. Prima misiune pastorală a fost catedra de religie a Liceului „Sfântul Iosif” din Bucureşti. Tot în această lună a fost numit rector al Capelei „Notre Dame de Sion” din Bucureşti. Această funcţie o va ocupa până în 1920. În 1911 a fost numit administrator parohial pentru Târgovişte, Giurgiu, Buzău şi Tulcea.

În perioada 1911 – 1916 se deplasa o dată pe lună la Buzău pentru celebrarea Sfintei Liturghii şi pentru a se ocupa de construcţia bisericii.

Un alt eveniment care a marcat anul 1911 a fost numirea sa în funcţia de prefect al Seminarului „Sfântul Duh” din Bucureşti.

Toate aceste misiuni şi le-a îndeplinit cu multă sârguinţă până în ziua de 15 august 1916 când a fost arestat sub acuzaţia de inamic în calitate de supus austriac. A fost ţinut cu domiciliul obligatoriu până în luna decembrie a anului 1917 când a fost eliberat în urma unui schimb de prizonieri.

Din luna februarie până în luna decembrie a anului 1918 a fost paroh al bisericii italiene „Sfântul Mântuitor” din Bucureşti.

Anul 1919 a fost marcat de prima sa nominalizare ca episcop de Iaşi. Nominalizarea sa nu atrage după sine şi numirea deoarece la 22 aprilie 1920, va fi numit episcop Alexandru Cisar. În luna februarie 1919 a început să se îngrijească şi de capela „Sfânta Elena” din Bucureşti. De această capelă se va îngriji doar şapte luni. Tot în această perioadă a început să predice şi în capela „Damelor Engleze”.

Anul 1920 a fost marcat mai ales de îmbolnăvirea sa de febră tifoidă. În perioada 24 septembrie – 5 decembrie 1920 a stat internat în spitalul francez „Sfântul Vincenţiu de Paul” din Bucureşti. Diagnosticul era: febră tifoidă cu complicaţie peritoniană şi recidivă. Înainte de a fi internat, în luna mai, părintele Anton Durkowitsch devenea membru al Congregaţiei Mariane a Bărbaţilor şi Tinerilor.

La 21 august 1920 a fost numit director al Internatului „Sfântul Andrei Apostolul”, precum şi rector al capelelor şcolilor catolice. Tot în această zi a primit din partea arhiepiscopului Netzhammer şi oficiul de predicator la Biserica parohială cu hramul „Sfânta Maria a darurilor”.

Tot în acest an a devenit membru al comitetului Ordinului Terţiarilor „Sfântul Francisc”, secţia catedrala „Sfântul Iosif”, în calitate de director spiritual. În perioada 1920 – 1947 a fost duhovnic penitenţiar al Congregaţiei Mariane a Bărbaţilor şi Tinerilor.

Sărbătoarea Paştelui din anul 1921 a marcat începutul reluării activităţilor după întreruperea lor cauzată de febra tifoidă.

În luna mai a fost contactat de rectorul Colegiului Urbanian în legătură cu pregătirile pentru aniversarea a 300 de ani de la fondarea Congregaţiei De Propaganda Fide. Cu această ocazie părintele Anton a fost desemnat şef de grupă pentru foştii membrii de origine română ai şcolilor De Propaganda Fide. La 30 mai a fost ales membru în Pia Unione del Sufragio a Colegiului Pontifical Urbanian7.

La 26 mai 1922 Ministerul Instrucţiunii Publice l-a autorizat să predea limba germană şi filozofia la Liceul Arhiepiscopal Catolic „Tomis” din Bucureşti.

La 22 iulie 1922 părintele Anton Durkoitsch a adresat o cerere oficială de naturalizare. Cererea a fost adresată Comisiei de Naturalizare din cadrul Ministerului Justiţiei.

La 11 octombrie 1922 cardinalul Van Rossum i-a acordat facultăţile speciale privind binecuvântarea medaliilor şi a crucifixelor precum şi de a citi cărţile prohibite. Această din urmă facultate i-a fost acordată pentru a-şi îndeplini mai uşor munca de reorientare a credincioşilor mai ales a tinerilor care cădeau uşor victime erorilor întâlnite în literatura timpului. Tot în acest an a devenit preşedintele Asociaţiei Mariane de Bărbaţi şi Tineri din Bucureşti, precum şi membru în Consiliul Diecezan de Administraţie.

Un eveniment al anului 1923 a fost numirea sa în ziua de 19 martie în postul de canonic al Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureşti.

În luna februarie a revenit la parohia Târgovişte unde a fost administrator parohial până în luna august a anului 1924. În această parohie a mai lucrat şi în perioadele: iulie 1926 – decembrie 1927 şi martie – decembrie 1930.

În luna martie a anului 1923 a devenit profesor de religie la Liceul „Sfântul Andrei” din Bucureşti.

La 19 octombrie 1923 a fost ales membru al Asociaţiei Catolice Eparhiale, secţiunea Cultul. În afară de această secţiune mai existau alte trei secţiuni: Presa, Festivităţile şi Asistenţa Socială. Ulterior părintele Anton Durkowitsch a devenit preşedintele secţiunii a treia, Religioase.

Un alt eveniment al anului 1923 a fost şi aderarea părintelui Anton la Uniunea Apostolică a Clerului. După perioada aspirandatului, o perioadă de şase până la doisprezece luni, părintele Anton  a făcut „Promissio stabilitatis”, făgăduinţa de statornicie. Va activa şi se va interesa direct de buna dezvoltare a Uniunii pe tot parcursul vieţii. În perioada 1926 – 1947 a fost director al Uniunii Apostolice a Clerului pentru eparhiile de Bucureşti şi Iaşi.

Anul 1924 a desemnat începutul unei perioade în care părintele Anton se va dărui tot mai mult formării viitorilor preoţi. În acest an a fost numit în funcţia de rector al Seminarului „Sfântul Duh” din Bucureşti, funcţie pe care o va deţine până în 1947 când a fost numit episcop. Acceptând funcţia de rector al Seminarului a fost scutit la 27 decembrie 1924 de funcţia de director al internatului „Sfântul Andrei”, funcţie pe care o deţinea din 21 august 1920.

În vara anului 1924 a fost contactat de rectorul Colegiului Urbanian cu ocazia înfiinţării Asociaţiei Foştilor Membrii şi Profesori ai Colegiului.

În perioada 22 – 29 mai a anului 1927 canonicul Anton Durkowitsch a participat la Roma la sărbătoare tricentenarului Colegiului Pontifical Urbanian.

Sfârşitul celui de-al treilea deceniu a fost marcat de alte două evenimente. Primul a fost numirea sa în 1929 în funcţia de rector al Academiei Teologice a Arhiepiscopiei de Bucureşti, răspunzând astfel de formarea ştiinţifică şi teologică a seminariştilor. În cadrul Academiei a predat cursurile de teologie morală, drept canonic şi ascetică specială.

Al doilea eveniment a fost dobândirea cetăţeniei române. Astfel, la 25 iunie 1930 canonicului Anton Durkowitsch i s-a eliberat Diploma de Încetăţenire cu numărul 10678. De la această dată numele său devine din Durkowitsch – Durcovici.

Un alt eveniment în care s-a implicat părintele Anton Durcovici a fost înfiinţarea ziarului catolic arhidiecezan cu numele Farul nou. Ziarul a apărut la 1 ianuarie 1934. Părintele Anton a făcut parte din Comitetul de conducere al ziarului şi a fost un bun colaborator al acestuia publicând foarte multe articole. În articolele sale a expus atât teme din doctrina şi viaţa bisericii, cât şi subiecte care condamnau ateismul, comunismul, literatura imorală şi altele.

La 6 februarie 1934 arhiepiscopul Cisar i-a scris cardinalului Pacelli, (viitorul papă Pius al XII-lea), propunându-i să i se acorde lui Anton Durcovici titlul de „prelat domestic papal”.

În anul 1935 Anton Durcovici a devenit vicar general al arhiepiscopiei de Bucureşti.

Din data de 3 noiembrie 1936 canonicul Anton Durcovici a început să susţină în catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti, lecţii de teologie. Lecţiile inspirate din lucrările sfântului Toma de Aquino erau prezentate în fiecare seară de marţi fiind adresate intelectualilor bucureşteni.

În anul 1940 a fost numit de arhiepiscopul Cisar într-o comisie specială a Ministerului Cultelor, comisie ce se ocupa de evaluarea bunurilor care aparţinuseră unor parohii romano – catolice din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

La 15 septembrie 1942 semnalăm o importantă intervenţie a preotului Durcovici în favoarea evreilor. El a scris Ministerului Educaţii Naţionale solicitând ca în cazul unei eventuale evacuări a evreilor din România, să fie exceptaţi evreii convertiţi la catolicism, indiferent de data la care au primit botezul.

În anul 1943 a fost desemnat de arhiepiscopul Cisar să se ocupe de Regulamentul pe care guvernul Antonescu intenţiona să-l introducă în Seminariile şi Academiile catolice.

Mai sunt şi alte activităţi în care a fost implicat preotul Anton Durcovici în calitate de vicar general şi membru al Consiliului de Administraţie al Arhidiecezei de Bucureşti. O parte din activităţile sale sunt momentan neclare sau unele chiar necunoscute. O altă parte, nu sunt bine determinate cronologic. Mai trebuie amintită şi colaborarea în perioada interbelică cu diferite publicaţii. Dintre acestea amintim: Revista Catolică, Jungendfreund şi Crainicul. S-a implicat şi în rezolvarea multor probleme de ordin administrativ cum ar fi: veniturile arhidiecezei, proiecte pentru construcţii, reparaţiile, salariile, proprietăţile imobiliare, vânzări – cumpărări, împrumuturi, amenajare vilei de la Timişul de Jos. Timpul său a fost adesea ocupat şi de pregătirea cursurilor şcolare, fiind profesor în multe instituţii şi predând multe materii dintre care amintim: teologie morală, drept canonic, ascetica specială, filozofie, germană, istorie şi geografie universală, limba română, practică liturgică, religie şi altele. A primit şi misiunea de cenzor pentru cărţile bisericeşti, calitate în care trebuia să redacteze referate asupra unor manuscrise şi traduceri precum şi misiunea de asesor în capitlul arhidiecezan, iudex prosynodalis şi examinator prosynodalis9.

Pe lângă toate aceste activităţi, Anton Durcovici nu a omis niciodată datoriile ce le avea faţă de Biserică în calitate de preot. Succesul lui în activităţile desfăşurate a fost cu siguranţă datorat şi trăirii cu intensitate a vieţii spirituale. Zelul său apostolic a fost evidenţiat şi primind o caracterizare foarte bună din parte arhiepiscopului Cisar, plenul cardinalilor l-a propus pe părintele Anton Durcovici, devenit monsenior între timp, episcop de Iaşi.

Numirea sa a fost făcută la data de 30 octombrie 1947 de către papa Pius al XII-lea. Astfel acest preot: „foarte bun, pios, doct, prudent, de o moralitate şi o conduită mereu exemplară, predicator versat, profesor experimentat”10, lua pe umerii săi conducerea diecezei de Iaşi. Dificila situaţie în care se afla dieceza de Iaşi, şi nu numai aceasta, situaţie datorată conducerii comuniste, nu l-a făcut pe Anton Durcovici să dea înapoi în faţa greutăţilor, ci dimpotrivă a luptat cu multă îndârjire pentru drepturile Bisericii pe care o administra.

Să urmărim în amănunt câteva din evenimentele şi activităţile din viaţa părintelui Anton Durcovici.

Un prim contact cu starea de deţinut

„Duhul Domnului este peste mine, căci Domnul m-a uns să binevestesc săracilor,

m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiţi liberare şi celor în lanţuri mântuire”

(Is 61,1)

Anul 1914 marchează istoria prin declanşarea Primului Război Mondial. Rămasă neutră până în 1916, la 15 august, România intra în conflagraţia mondială alături de puterile Antantei. Aşadar a intrat în război împotriva Austriei. Astfel mulţi austrieci şi germani din România au fost arestaţi chiar în ziua de 15 august 1916. Printre cei arestaţi s-a numărat şi preotul Anton Durkowitsch. Într-o scrisoare adresată prefectului Congregaţiei De Propaganda Fide, expediată la 29 iulie 1918 părintele Anton a descris împrejurările în care a fost arestat. În timp ce se întorcea de la Giurgiu, unde celebrase Sfânta Liturghie, a fost reţinut. I-au fost confiscate puţinele bunuri ce le avea asupra sa: banii, ceasul, Ritualul şi Breviarul. A fost transportat împreună cu alţi 500 de străini în satul Frătileşti, judeţul Ialomiţa. De aici, după ce i s-au restituit efectele personale şi după ce a primit dreptul de a i se aduce haine de iarnă , a fost transferat într-un alt sat necunoscut unde a stat până la 27 noiembrie 1916, dată când a fost deportat în Moldova.

Deşi a fost arestat sub acuzaţia de inamic, întrucât era supus austriac, se pare că s-a bucurat de un regim de detenţie relativ uşor. Fiind internat cu domiciliu obligatoriu a avut libertatea de a oficia Sfânta Liturghie şi alte activităţi spirituale. A avut dreptul de a primi ajutoare, mai ales cele necesare pentru celebrarea Sfintei Liturghii. S-a bucurat de asemenea de posibilitatea de a coresponda. De o mai mare libertate s-a bucurat începând cu anul 1917. La începutul acestui an a fost transferat la Institutul „Notre Dame de Sion” din Galaţi. Aici a avut marea bucurie de a celebra la 8 ianuarie 1917 prima liturghie publică din timpul detenţiei, după o pauză de aproape cinci luni.

În urma intenselor intervenţii ale arhiepiscopului Netzhammer, părintele Anton Durkowitsch a fost eliberat la 24 decembrie 1917 în urma unui schimb de prizonieri. Deşi a fost eliberat, nu s-a putut întoarce imediat la Bucureşti, fiind nevoit să stea în carantină 42 de zile. După perioada de carantină, în februarie 1918, părintele Anton a fost primit la Bucureşti de arhiepiscopul Netzhammer.

Deşi cum menţionam mai sus, a avut parte de un regim relativ uşor, ca urmare a acestei perioade de detenţie, în anul 1920 a suferit foarte mult îmbolnăvindu-se de febră tifoidă, cu complicaţie peritoniană şi recidivă. Totuşi, Domnul a fost alături de el şi a făcut ca începând cu sărbătoarea Paştelui anului 1921 părintele Anton Durkowitsch să-şi reia treptat misiunile.

O dăruire totală pentru formarea unor preoţi desăvârşiţi

„Voi sunteţi sarea pământului. Voi sunteţi lumina lumii” (Cf. Mt 5,13-14)

Întors la Bucureşti, după ce a fost sfinţit preot, Anton Durkowitsch este numit prefect la Seminarul „Sfântul Duh” din Bucureşti. Prea multe informaţii despre  activitatea lui ca prefect nu avem, însă, s-ar putea trata în mod analogic, referitor la acest aspect, făcând corelaţie cu perioada când a îndeplinit aceeaşi funcţie la Roma, în Colegiul Urbanian. La Seminarul „Sfântul Duh” a fost prefect până în anul 1924 când noul arhiepiscop de Bucureşti, Alexandru Cisar, a văzut în el: „omul potrivit să reorganizeze Seminarul şi să-l umple de spirit apostolic”11 şi l-a numit rector al Seminarului. Această sarcină a îndeplinit-o cu maximă seriozitate pe toată perioada numirii: ianuarie 1924 – noiembrie 1947.

De la început s-a implicat direct în formarea viitorilor preoţi. Un prim lucru pe care l-a făcut a fost modificarea Regulamentului. Lucrând la revizuirea acestui s-a inspirat din Regulamentul Colegiului Urbanian. Felul său de a fi, sever şi exigent, totdeauna când era necesar, a făcut ca numai în doi ani de al numirea sa în funcţia de rector să fie depăşită perioada de decădere a Seminarului, decădere datorată mai ales Primului Război Mondial. Anton Durkowitsch a lucrat în Seminar, pentru seminar şi pentru seminarişti, astfel încât în anul 1942 arhiepiscopul Cisar afirma că seminarul din Bucureşti era cel mai bun din România şi că studiile făcute aici erau chiar mai complete, mai severe şi mai practice decât cele de la Colegiul Urbanian din Roma12.

Anton Durkowitsch s-a implicat în toate activităţile Seminarului: „Nu se întâmpla nimic fără să fi ştiut. De la cinci dimineaţa până seara la nouă eram sub supravegherea lui directă, îndemnaţi fiind la împlinirea conştiincioasă a programului prescris. Şi noaptea plutea ca un spirit prin sălile seminarului”13. Se ocupă şi de completarea zilnică a registrului Casa – cheltuielii şi de registrul Pâinea seminarului, ce cuprindea numele donatorilor.

Pe tot parcursul activităţii sale ca rector s-a interesat mai ales de pregătirea spirituală a seminariştilor. Era convins că datoria lui era de a îndrepta seminariştii pe calea desăvârşirii14. În acest scop a vegheat la primirea frecventă a Sfintei Împărtăşanii, pe cât mai mult posibil cotidiană. S-a mai îngrijit de: spovada săptămânală şi ocazii de spovadă în afară de aceasta; organizarea exerciţiilor spirituale şi a zilei de reculegere lunară; a instituit o Congregaţie Mariană a Seminariştilor, a avut grijă ca zilnic un preot, de foarte multe ori chiar el, să ţină meditaţii seminariştilor; s-a implicat în lectura seminariştilor, contribuind la achiziţionarea unor cărţi speciale pentru seminarişti. A vegheat ca şi ceilalţi superiori şi profesori să dea mărturie prin propriul exemplu, contribuind astfel cu toţii la edificarea seminariştilor. Ca profesor a avut grijă ca întotdeauna să se prezinte foarte bine pregătit astfel încât să fie convingător şi atractiv în expunerea materiilor.

„Metoda de educare etică şi spirituală a fost monahală: izolarea totală a seminariştilor în vederea pregătirii la preoţie în spiritul ignaţian”15. În acest scop a luat şi una dintre cele mai cunoscute decizii ale sale şi anume aceea ca seminariştii să nu-şi mai petreacă vacanţele în familie, ci în seminar. La baza acestei decizii a stat modelul Colegiului Urbanian care avea o casă de vacanţă, pe proprietatea de la Castel Gandolfo. Interesându-se pentru procurarea unui spaţiu în care ar putea amenaja o casă de vacanţe, a găsit soluţia achiziţionând un teren la Timişu de Jos. Situat la o altitudine de aproximativ 700 de metri, terenul avea o suprafaţă de 35.000 de metri pătraţi. După ce terenul a fost amenajat conform dorinţelor rectorului, locul a devenit pentru seminarişti un „adevărat paradis terestru”16.

A avut întotdeauna succes şi a fost apreciat de seminarişti, chiar dacă era foarte sever, datorită principiului său pedagogic foarte constructiv: „Oferă tu mai întâi, ca să poţi cere un rezultat corespunzător”17. A preferat totdeauna să facă el mai întâi, să cucerească şi să atragă spre desăvârşire prin metoda mărturiei. Exemplul său a fost consolidat mai ales de dragostea faţă de Isus Cristos euharisticul. „Totul în viaţa sa sacerdotală şi profesională decurgea din Euharistie şi conducea la ea”18.

Pe parcursul celor 23 de ani cât a fost rector al seminarului, s-a străduit şi a reuşit să fie un model exemplar pentru cei din jurul său, fie seminarişti, fie profesori. A reuşit numai prin zel şi muncă aşa cum cerea şi seminariştilor în cuvântarea de sfârşit de an şcolar 1933 – 1934 „Numai prin zel şi muncă (…), veţi învinge lumea şi-o veţi cuceri pentru Domnul”19. El a reuşit. S-a învins pe sine şi s-a dedicat cu totul datoriei sale astfel încât unul din elevii şi colaboratorii săi avea să spună despre el „Îşi ţinea trupul şi sufletul mereu în stăpânire. Fiecare minut era folosit pentru împlinirea datoriilor. La el nu a existat pierdere de timp, nici hobby, ci numai împlinirea datoriei”20.

Trăirea credinţei. Unio Apostolica Clerici

„Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt” (1Pt 1,16)

„Stătea ore întregi în genunchi în capelă, în faţa Sfântului Sacrament, cufundat în meditaţie şi rugăciune”21. Centrul vieţii sale şi punctul său de reper a fost întotdeauna Isus Cristos. Faptul că a ştiut pe cine să pună în centrul vieţii sale a făcut din el un om care trezeşte în noi o invidie sfântă.

Anton Durcovici a fost omul care a ştiut să îmbine perfect recomandarea sfântului Benedict „Ora et labora” (Roagă-te şi munceşte). Prin faptul că a unit rugăciunea cu faptele şi faptele cu rugăciunea, părintele Anton a reuşit să se roage fără încetare. În personalitatea lui şi-au găsit sălaş toate virtuţile începând cu cele teologale şi cele cardinale şi culminând cu multitudinea virtuţilor morale.

Credinţa, nădejdea şi dragostea lucrau în el zi de zi. Credea şi trăia cu adevărat tot ceea ce predica, tot ceea ce trăia şi credea. A trăit până în ultima clipă cu speranţa că se va întâlni faţă în faţă cu cel pe care l-a urmat toată viaţa. Era convins că împreună „cu Isus şi Maria voi învinge toate greutăţile spre slava lui Dumnezeu şi pentru veşnica mântuire a sufletelor”22. În fiecare persoană cu care a intrat în contact nu a văzut altceva decât prezenţa lui Dumnezeu. Atât de mult l-a iubit pe Dumnezeu încât pentru el a existat o singură dorinţă: să împlinească întotdeauna voinţa Tatălui.

Prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea l-au ajutat să-şi îndeplinească foarte bine toate datoriile. Orice decizie pe care o lua sau sfat pe care îl dădea erau precedate de momente serioase de examinare şi de chibzuire. Prudenţa a folosit-o oricând a fost necesar şi l-a ajutat să evite ocaziile periculoase. „Dreptatea era expresia iubirii sale neprefăcute”23. Tăria sa a fost alimentată zilnic de Sfânta Euharistie cu ajutorul căreia s-a împotrivit întotdeauna diavolului şi uneltirilor lui. Cumpătarea sa este bine reflectată de părintele Florian Müller prin fraza: „În mâncare şi băutură era rezervat şi stăpânit, luând numai atât cât era nevoie ca să aibă putere şi rezistenţă”24.

Toate aceste virtuţi le-a unit cu lanţul umilinţei şi a ascultării. O dovadă a practicării şi preţuirii acestor virtuţi este şi faptul că în momentul în care a fost numit episcop, cerându-i-se un răspuns a spus doar atât: „Roma locuta, causa finita” (Roma a vorbit, cazul este încheiat). A preţuit ascultarea convins fiind că în faţa lui Dumnezeu „ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor” (1Sam 15,22). De asemenea a fost convins de faptul că pentru o bună trăire a preoţiei este necesară sărăcia; pe aceasta a îmbinat-o foarte bine cu modestia.

Bineînţeles că din viaţa lui nu putea lipsi sfânta podoabă a curăţiei. Preţuia foarte mult acest dar al lui Dumnezeu şi a fost tot timpul conştient de slăbiciunea cărnii. De fiecare dată „când preda sau vorbea despre ea în cadrul orelor de Teologie morală, înainte de a începe ora îngenunchea pur şi simplu, implorând pentru el şi pentru studenţii săi acest dar”25.

Toate aceste virtuţi pe care le-a dobândit conlucrând cu harul lui Dumnezeu l-a făcut tot mai asemănător cu maestrul său. Trăirea zilnică şi conştientă a acestor virtuţi l-au făcut vrednic de a primi martiriul. S-a făcut asemănător cu maestrul său până la moartea dureroasă.

O dovadă a credinţei sale intense este şi activitatea sa în cadrul Uniunii Apostolice a Clerului. A aderat la Uniunea Apostolică în 1923 „fiind convins că munca preotului este lipsită de roade dacă nu lucrează la sfinţirea sa proprie (…). Sper, cu harul lui Dumnezeu, să pot corespunde în felul acesta mai bine vocaţiei mele sfinte”26. Aderând la Uniunea Apostolică şi făcând promissio stabilitatis şi-a luat obligaţia unui control riguros asupra vieţii sale spirituale. Studiind schedulele tip, specifice Uniunii, observăm că zilnic a trăit cele 13 obiective cuprinse în ele: meditaţie o jumătate de oră; studiu bisericesc; examen particular de conştiinţă; lectură spirituală; breviarul (matutinum et laudes) înainte de Sfânta Liturghie; rozariul (a treia parte); rugăciunea Domine Jesu specifică Uniunii Apostolice; vizita la Preasfântul Sacrament; notarea veniturilor şi a cheltuielilor; examenul general de conştiinţă; notarea schedulei; spovada o dată la două săptămâni; reculegerea lunară. De asemenea a trăit şi a reuşit să realizeze şi cele 7 obiective care nu erau obligatorii, ci doar indicate: scularea la ora stabilită (cel puţin o oră înainte de Sfânta Liturghie); pregătire la Sfânta Liturghie; mulţumirea după Sfânta Liturghie (un sfert de oră); pregătirea meditaţiei; citirea biblică (un capitol); Sfânta Liturghie în cinstea Inimii Preasfinte a lui Isus în prima vineri din lună cu un memento special pentru propăşirea Uniunii Apostolice.

Remarcându-se prin zelul său a fost numit Responsabil al Uniunii Apostolice a Clerului din România. În această calitate a avut grijă să dezvolte cât mai mult Uniunea. Astfel, dacă în 1926 Uniunea avea doar 2 membrii, în 1945 ea avea 57 de membrii români, atât preoţi romano – catolici, cât şi greco – catolici.

III. Episcopul martir Anton Durcovici

„Ca un păstor care paşte turma sa, va aduna mieii cu braţul său şi îi va purta la pieptul său

şi pe cele ce alăptează le va conduce la un staul de odihnă” (Is 40,11)

Numirea şi sfinţirea

„Iată, eu vă trimit ca pe oi în mijlocul lupilor” (Mt 10,16)

La 30 octombrie 1947 papa Pius al XII-lea l-a numit pe  monseniorul Anton Durcovici episcop de Iaşi. Fiind numit episcop într-un moment dificil pentru România, a trebuit să aştepte cinci luni până la consacrare. Deşi la doar câteva zile de la numirea sa ca episcop, regele Mihai I a semnat un decret al Ministerului Cultelor prin care-l recunoştea pe Anton Durcovici ca episcop al diecezei de Iaşi, la 18 noiembrie 1947, Ministrul Cultelor l-a anunţat pe Anton Durcovici că va fi recunoscut numai după depunerea jurământului de fidelitate faţă de suveran şi supunere  faţă de legile ţării. Invocând diverse motive Ministerul Cultelor a tot amânat ziua depunerii jurământului27. După multe insistenţe din partea episcopului numit, la 1 aprilie 1948, la preşedinţia Consiliului de Miniştri, Anton Durcovici a depus jurământul de fidelitate.

Achitându-se de această obligaţie, Anton Durcovici a fost consacrat episcop la 5 aprilie 1948 în catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti. Nunţiul apostolic în România, Gerald Patrik O’Hara a fost episcop consacrator fiind însoţit de arhiepiscopul Alexandru Cisar şi de episcopul Marcu Glaser. Începe astfel o perioadă dificilă pentru episcopul Durcovici dar şi rodnică în acelaşi timp.

Activitatea episcopului de Iaşi

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul” (Mt 10,28)

Convins fiind că i s-a încredinţat o misiune dificilă a avut grijă s-o împartă cu Dumnezeu şi cu Sfânta Fecioară Maria. Stema sa episcopală îi îndeamnă pe credincioşi la o încredere deplină în Mielul lui Dumnezeu, biruitorul iadului şi al morţii, iar motto-ul său episcopal: „Beatus populus cuius Dominus est Deus” (Ps 143,15), „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul”, chema poporul, dieceza la lepădarea de dumnezeii străini şi acceptarea unicului şi adevăratului Dumnezeu.

Având garanţia că orice fiu se lasă foarte uşor înduplecat de mama sa, de la bun început a colindat parohiile diecezei consacrându-le Inimii Neprihănite a Mariei. Ştia că încredinţându-i-se ei, i se încredinţa în acelaşi timp lui Isus Cristos.

De la început episcopul Anton Durcovici a atras atenţia autorităţilor comuniste, fapt ce i-a îngreunat activitatea. Înainte de a fi consacrat episcop, la 28 noiembrie 1947, a semnat un protest al Conferinţei Episcopale adresat lui Petru Groza. În acest protest erau incriminate acţiunile grave ale guvernului comunist.

Guvernul Groza, în luna august a anului 1948 l-a demis ilegal pe arhiepiscopul Cisar. În urma acestei demiteri, episcopul Anton Durcovici prelua şi activitatea arhidiecezei de Bucureşti. În aceeaşi lună, episcopul Anton Durcovici a semnat un memoriu în care a amintit toate actele normative comuniste în materie religioasă.

Cel mai mult l-a afectat pe episcopul Durcovici închiderea Seminariilor din Iaşi şi Bucureşti. În speranţa că-i vor fi restituite proprietăţile şi bunurile Seminariilor, la 2 septembrie 1948 a adresat o cerere Ministerului Cultelor. Nu a obţinut nimic. O nouă cerere a fost înaintată la 9 septembrie în speranţa că va reuşi să salveze proprietăţile fostelor institute sau şcoli catolice; nici această cerere nu a fost aprobată cum de altfel nu a fost aprobată nici cererea din 28 ianuarie 1949 în care solicita restituirea localurilor Fraţilor Şcolilor Creştine.

O altă problemă juridico – politică în care a fost implicat episcopul Anton Durcovici este întocmirea proiectului de Statut al Bisericii Romano – Catolice din România. Acest Statut a fost cerut episcopilor catolici de către guvernul român. La 28 noiembrie 1948 proiectul a fost înaintat guvernului comunist pentru a fi aprobat. Guvernul a respins proiectul deoarece „era în concordanţă cu organizarea, funcţionarea şi mărturisirea de credinţă a Bisericii Catolice”28.

Făcând parte din planul de lichidare a parohiilor Bisericii Catolice, arestarea preoţilor catolici a fost o nouă lovitură primită de episcopul Anton Durcovici. El s-a implicat în fiecare caz şi a disculpat preoţii. Nu s-a sfiit să condamne şi să deconspire  adevăratele intenţii ale Securităţii. Arestările au luat amploare în primăvara anului 1949. Intenţia Securităţii era să-l lase pe episcop fără nici un colaborator, să-l condamne la izolare.

Au fot importante, bineînţeles şi aceste acţiuni de protest dar mult mai importante au fost acţiunile sale pastorale. A depus un nou efort pentru a reorganiza viaţa bisericească a diecezei. Efortul depus pentru această nobilă cauză a fost foarte mare datorită greutăţilor ce le întâmpina din partea Securităţii, pornită să elimine Biserica Catolică.

În activitatea sa de episcop ca şi în Seminar s-a impus tuturor prin exemplul personal. Preoţilor le-a cerut să se limiteze doar la activitatea pastorală pentru a nu atrage asupra lor şi mai multe neplăceri şi persecuţii. Credincioşilor le-a cerut o împlinire cotidiană a îndatoririlor de cetăţeni, fiind mereu paşnici şi loiali. Prin toate activităţile sale a împlinit întocmai ceea ce spunea cu prilejul ceremoniei înscăunării la Iaşi „De aceea m-a trimis Dumnezeu pe mine, slujitor nevrednic, în dieceza de Iaşi, nu ca să fiu eu slujit ci ca să slujesc tuturor cu toate puterile până la ultima mea suflare”29. Slujirea sa a avut ca prioritate aflarea în mijlocul comunităţilor. A dorit să viziteze personal fiecare comunitate. În acest scop, episcopul Anton Durcovici a efectuat foarte multe vizite canonice pentru conferirea sacramentului Mirului atât în comunităţile din Moldova cât şi în comunităţile catolice din Oltenia, Dobrogea şi Muntenia. În perioada 6 iunie – 12 septembrie 1948 a vizitat şi a administrat sfântul Mir în comunităţile: Galaţi, Butea, Fărcăşeni, Răchiteni, Adjudeni, Bucureşti, Gherăieşti, Iugani, Săbăoani, Pildeşti, Cotnari, Bălţaţi, Răducăneni, Adămeşti şi Huşi. A mai efectuat vizite canonice şi în comunităţi ca Grigoreni, Lespezi, Valea Seacă, Nicolae Bălcescu, Cleja, Fărăoani, Târgu Trotuş, Oneşti, Slănic Moldova, Dărmăneşti şi Palanca. Fiind administrator apostolic al arhidiecezei de Bucureşti a efectuat, în anul 1949, mai multe vizite pentru conferirea sacramentului Mirului.

Acţiunile sale, atât cele pastorale cât mai ales lupta făţişă împotriva Securităţii, i-au alarmat pe cei direct implicaţi în bunul mers al politicii guvernului. Securitatea aştepta momentul potrivit pentru a-l aresta. Ar fi vrut să-l aresteze cât mai curând posibil, dar se temea de popor. Felul său de a fi i-a impresionat până şi pe insensibili securişti. După ce a refuzat să se prezinte la Securitate, unde fusese chemat, a doua zi a venit un ofiţer în locuinţa lui ca să-l aresteze. „Dar episcopul l-a impresionat atât de mult încât acesta a plecat fără să-i facă nimic”30. Dar nu s-au mulţumit cu atât. Au început sa-l urmărească pas cu pas. Momentul mult aşteptat de Securitate s-a ivit la 26 iunie 1949. A fost arestat în timp ce se deplasa spre Popeşti Leordeni împreună cu profesorul de teologie şi totodată secretarul său, părintele Rafael Friedrich. Se îndreptau spre Popeşti Leordeni unde 650 de tineri urmau să primească sacramentul Mirului.

Pe urmele Mântuitorului până la moarte. Sitio

„Mi-e sete!” (In 19,28)

După ce am urmărit viaţa ucenicului lui Isus pe drumul crucii să aruncăm o privire şi asupra punctului culminant al vieţii sale: suferinţa, agonia şi moartea.

Dispărut din mijlocul comunităţii la 26 iunie 1949, episcopul Anton Durcovici avea să fie purtat prin mai multe închisori din ţară, pentru ca în cele din urmă să ajungă la teribila închisoare de la Sighet. A fost acuzat că ar lupta împotriva bunei dezvoltări a ţării fiind spion al Vaticanului şi agent al americanilor31.

La fel ca şi majoritatea deţinuţilor politici şi religioşi şi episcopul de Iaşi, Anton Durcovici, a fost supus la torturi groaznice. Regimul comunist a excelat prin torturarea fizică şi mai ale psihică a deţinuţilor. Acest regim în timpul căruia „teroarea se absorbea prin şoapte şi-ţi astupa toţi porii ca o bacterie ucigătoare. Te cutremurai la auzul ei şi erai tot timpul în aşteptarea sfârşitului, îngrozit de iadul ce te putea cuprinde oricând în flăcări. Teroarea nu se striga precum lozincile de viaţă fericită, ea se insufla de la om la om astfel că toţi ştiau, dar nici unul nu putea vorbi. Spaima era atât de mare însă, încât îţi distrugea ultima fărâmă de curaj, copleşindu-te până şi cu neîncrederea în cei apropiaţi. Binele personal devenea ţelul fiecăruia în viaţă, chiar dacă era clădit pe minciuni, pe turnătorie şi în dauna unor persoane care până nu demult erau cei mai buni prieteni”32.

Dovadă a faptului că a fost torturat de Securitate este şi mărturia monseniorului Johannes Baltheiser. A avut şi el parte de 13 ani de detenţie. Eliberat în 1967 a spus: „Ca să mă facă disponibil, [securiştii] m-au dus într-o încăpere şi mi-au arătat fotografia unui condamnat. Semăna cu un om mort, numai piele şi oase, plin de răni şi de sânge. M-au întrebat: Îl cunoşti? Ăsta este episcopul vostru Durcovici. Aşa vei arăta şi tu dacă nu asculţi de noi”33.

În marea lor dorinţă de a-l dezonora, securiştii au vrut să-l lovească în podoaba vieţii sale sacerdotale, în sfânta curăţie. În acest scop a fost purtat gol-goluţ prin celulele închisorii. Un deţinut care a fost pentru câtva timp în celulă cu episcopul Durcovici spunea: „Într-o seară spre orele nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră. După scurt timp deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: « Poate să-mi dea cineva ceva să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius ». Un preot a sărit şi l-a acoperit cu pătura sa. Durcovici a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţă a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii”34. Aşa s-a şi întâmplat. A doua zi a fost luat şi mutat într-o celulă destinată morţii. A fost lăsat să moară de foame şi de sete. Într-una din zile, profesorul Friedrich aflând că episcopul Durcovici este în „celula morţii”, s-a oferit să măture culoarele închisorii. Ajungând în dreptul celulei unde era închis episcopul Durcovici a spus: „Ego sum Friedrich”. S-a folosit de limba latină pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interiorul celulei a primit un răspuns slab: „Antonius Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius muribundus!”35 (Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie!). În aceeaşi noapte, 10 spre 11 decembrie 1951, episcopul Anton Durcovici a murit. Cu siguranţă ultimul său gând a fost îndreptat spre Dumnezeu: „Tată în mâinile tale îmi încredinţez sufletul” (Ps 31,5).

Nu se cunoaşte locul exact al mormântului său. Comuniştii în încercarea lor de a şterge urmele crimelor pe care le-au săvârşit, îi îngropau în ascuns pe deţinuţii decedaţi, în cimitirul săracilor de la marginea Sighetului. Astfel şi-a săvârşit Liturghia episcopului Anton Durcovici, într-un gest de totală dăruire din iubire faţă de Cristos.

Concluzie

„Bine, servitor bun şi credincios! Intră în bucuria stăpânului tău” (Cf. Mt 25,23).

Astfel s-a consumat un om, un sfânt, o lumină. Un om ce zi de zi s-a străduit să fie o punte, un foc şi o scară spre Dumnezeu. A fost o punte spre Dumnezeu deoarece prin el mulţi au trecut de pe malul pierzării pe tărâmul fericit al adevăratei bucurii. În obscuritatea perioadei interbelice şi mai apoi comuniste, aprins fiind de iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, a luminat pământul ţării noastre. Oricine a putut primi lumină de la el pentru a găsi calea spre Dumnezeu. A luminat până când fii întunericului, deranjaţi de strălucirea credinţei sale, l-au stins. Orice creştin dornic să se mântuiască nu trebuie să facă altceva decât să urce treaptă cu treaptă scara spre sfinţenie aşa cum a făcut şi episcopul nostru Anton Durcovici. Fiecare clipă din viaţa sa nu a fost decât o treaptă urcată spre Dumnezeu.

Deşi s-a consumat, deşi nu mai este printre noi, nu avem motive să fim trişti. El nu este mort deoarece continuă să trăiască în amintirile noastre pe care ar trebui să le valorificăm. El trăieşte în acea împărăţie pentru care a luptat, în împărăţia Dumnezeului veşnic. Acesta a fost Anton Durcovici, episcop de Iaşi! A fost un sfânt!

(Iaşi, ITRC – 10 decembrie 2001)

---

1 Cf. D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici. Noi mărturii privind viaţa şi activitatea episcopului Anton Durcovici”, în Buletin istoric, 3 (2002), 13.

2 La Congresul de la Viena din 1878 s-a hotărât ca provinciile turceşti Bosnia şi Herţegovina, să fie anexate Austriei. Francisc Durkowitsch a participat la opera de anexare în calitate de rezervist. De acolo s-a întors bolnav şi a murit de tuberculoză acută la 5 februarie 1893; cf. F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi, Dr. Anton Durcovoici, martir, Presa Bună, Iaşi 1993, 9.

3 Cf. F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 13.

4 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 14.

5 Cf. D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 20.

6 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 20.

7 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 30.

8 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 35.

9 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 56.

10 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 51.

11 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 19.

12 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 50.

13 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 22.

14 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 52.

15 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi… , 22.

16 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 51.

17 E. Ferenţ, Martirul iubirii lui Cristos, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2000, 18.

18 E. Ferenţ, Martirul iubirii lui Cristos, 18.

19 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 52.

20 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 22.

21 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 21.

22 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 32.

23 E. Ferenţ, Martirul iubirii lui Cristos, 178.

24 Cf. F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 23.

25 E. Ferenţ, Martirul iubirii lui Cristos, 186.

26 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 72.

27 Părintele Florian Müller vedea în această amânare mâna guvernului comunist care încerca să împiedice sfinţirea episcopului; cf. F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 27.

28 D. Doboş, „În memoria episcopului Dr. Anton Durcovici…”, 62.

29 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 34.

30 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 36.

31 Cf. F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 39.

32 I. Laescu, „Lecţii despre teroare”, R. Rusan ed.,  în Exerciţii de memorie, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti 1999, 103.

33 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 39.

34 F. Müller, Viaţa episcopului de Iaşi…, 40.

35 E. Ferenţ, Martirul iubirii lui Cristos, 154.