„Împărăţia cerurilor este asemenea unei comori ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela” (Mt 12,44). Mutatis mutandis, învăţătura sfinţilor Părinţi este şi ea o astfel de comoară. Pentru a intra în posesia acestei comori, Biserica nu a trebuit să-şi „vândă” tot ce avea ca să o cumpere, căci tezaurul acesta a crescut în ogorul său. După ce, perioade de timp, această comoară a fost mai mult sau mai puţin ascunsă, insuficient valorificată, în cele din urmă, Biserica a pus-o în lumină şi o prezintă oamenilor tuturor timpurilor ca pe un tezaur preţios.
Asupra modului în care această comoară străluceşte astăzi în Biserică şi este valorificată de aceasta, vrem să ne oprim şi noi în aceste rânduri. Astfel, ne vom orienta spre evidenţierea perenităţii doctrinei sfinţilor Părinţi ai Bisericii, arătând autenticitatea învăţăturii lor şi valabilitatea doctrinei lor, valorificate de magisteriul recent. Un rol important în fructificarea învăţăturii patristice îl joacă asemănarea contextuală: multe dintre dificultăţile pe care le întâmpinau sfinţii Părinţi, sunt reale probleme, sub o altă înfăţişare, şi pentru omul postmodern. Iar soluţiile lor pertinente sunt răspunsuri care pot împlini şi căutările omului recent.
Perenitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi ai Bisericii
„Părinţi au fost şi Părinţi rămân pentru totdeauna.
Ei sunt o structură stabilă a Bisericii,
şi pentru Biserica din toate timpurile”[1].
Deşi titlul cu referire la sfinţii Părinţi ai Bisericii apare cu o tentă generalizatoare, atenţia noastră este focalizată spre sfântul Vasile cel Mare. Dar studiul asupra vieţii şi învăţăturii lui nu poate face abstracţie de contextul persoanelor şi situaţiilor în care el şi-a desfăşurat activitatea. Deşi trăim la sute de ani distanţă de prezenţa lor pe acest pământ, vedem că şi astăzi învăţătura lor poartă amprenta autenticităţii, fiind apreciată şi valorificată. Aceasta pentru că ei înşişi au fost autentici în elaborarea doctrinei expuse, fiind în permanenţă martori ai adevărului (cf. 3In 8; Lc 24,48; Fap 1,8), fiind profund înrădăcinaţi în învăţătura Sfintei Scripturi. Apoi apelăm la învăţătura lor pentru că trăim într-un context uman, religios, social etc. asemănător cu cel în care ei au prezentat semenilor lor soluţii pertinente. Magisteriul Bisericii a sesizat întotdeauna forţa edificatoare a cuvântului sfinţilor Părinţi şi l-a valorificat, propunându-ni-l spre învăţătură, meditare şi edificare.
Autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au ţinut cont de învăţătura Apostolului: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema. Aşa cum am mai spus, o spun acum din nou: dacă cineva vă predică o altă evanghelie în afară de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema” (Gal 1,8-9). Astfel, ei s-au angajat într-o urmare fermă şi fidelă a adevărului cuprins în unica Evanghelie. Aceasta au făcut-o urmând o metodă care cuprindea în primul rând Sfânta Scriptură ca fundament pentru orice tradiţie; apoi, alături de Biblie, au urmat tradiţia Bisericii şi învăţătura veritabilă a celor care i-au precedat în credinţă.
În acest sens avem mărturia sfântului Vasile cel Mare care ne învaţă: „Cuvintele Scripturii nu sunt doar uşor de înţeles, ci şi dulci şi plăcute. Ele sunt urmate de toţi cei care preferă adevărul în locul ipotezelor”[2]. Fascinat de cuvintele şi adevărul Scripturii a implorat în rugăciune ca, ajutat de Duhul Sfânt, să nu se îndepărteze niciodată de scopurile urmate de Scriptură şi să nu fie asemenea celor care „neînvăţându-şi mintea să urmeze Scriptura, strică sensul Scripturii după voia lor şi falsifică adevărul”[3].
Pentru sfântul Vasile cel Mare cărţile Sfintei Scripturi, fiind inspirate de Dumnezeu, constituie, pentru toţi cei care caută şi vor ajungă la adevăr, un punct sigur de sprijin: pentru el, Biblia a fost cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu care acţionează cu vitalitate şi este cu mult mai puternic şi autoritar decât orice cuvânt al oamenilor (1Tes 2,13)[4]. În toate învăţăturile şi mărturisirile sale de credinţă a luat drept fundament adevărul proclamat de autorii sacri. Primind putere şi autoritate prin acest cuvânt, s-a lăsat mereu iluminat de Duhul Sfânt, autenticul interpret al Scripturii şi a reuşit să pătrundă în intenţia şi gândul autorilor sacri. Din toate operele sale şi, mai ales, din viaţa sa, transpare că Biblia nu a fost scrisă numai pentru a fi citită şi interpretată, ci, mai ales, pentru a fi crezută şi trăită.
Dar împreună cu mărturiile Sfintei Scripturi, sfântul Vasile cel Mare şi-a consolidat învăţătura prin acceptarea şi mărturisirea credinţei prezentă în tradiţia Bisericii. Conştient de faptul că „ar fi o adevărată trădare dacă nu ne-am sili să punem la îndemâna tuturor celor care îl iubesc pe Dumnezeu răspunsurile teologice cele mai potrivite”[5], el a încercat – şi a reuşit – să prezinte lumii adevărata credinţă, întrucât în tot ceea ce a susţinut s-a arătat fidel învăţăturii primite de la sfinţii Părinţi. Episcopul Cezareei Capadociei a fost cu adevărat înrădăcinat în tradiţia Bisericii, norma de bază a credinţei lui fiind surprinsă în aceste rânduri: „Cât despre mărturisirea de credinţă, noi nu vrem să primim alta mai nouă, aşa cum au încercat să ne prezinte alţii, dar nici nu îndrăznim să compunem alta ieşită din mintea noastră, ci numai ceea ce ne-au învăţat sfinţii Părinţi, numai pe aceea o popularizăm”[6]. Această hotărâre fermă de a mărturisi numai ceea ce a fost crezut şi învăţat de cei care l-au precedat în dreapta credinţă, s-a consolidat pe certitudinea că sfinţii Părinţi şi-au formulat toate adevărurile şi şi-au trăit întreaga credinţă având drept ghid mărturiile Scripturii[7]. Fidelitatea sfântului Vasile cel Mare faţă de tradiţia Bisericii a fost consecinţa convingerii că aceasta îşi are unicul temei şi izvor incontestabil în Sfânta Scriptură.
Adesea, părintele capadocian, în expunerea învăţăturii sale, atunci când vrea să exprime credinţa autentică cu privire la un adevăr ce trebuie mărturisit, apelează în egală măsură la Sfânta Scriptură şi la tradiţia Părinţilor. De exemplu: „Să examină sensul denumirilor Sfântului Duh, denumiri pe care le-am cules din Scripturi sau le-am moştenit din tradiţia nescrisă a Părinţilor”[8]. Şi totodată, înţelegem de aici că el a considerat vrednice de crezare şi mărturiile nescrise ale tradiţiei. În privinţa aceasta avem şi mărturia sa directă: „Faptul de a stărui cineva în tradiţiile nescrise este apostolic”[9]. De fapt, aici sfântul Vasile cel Mare nu face altceva decât să dea crezare şi ascultare învăţăturii sfântului apostol Paul: „Vă laud pentru că vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am transmis” (1Cor 11,2). Iar în alt loc, acelaşi sfânt ne învaţă că trebuie să rămânem tari în credinţă şi să ţinem tradiţiile pe care le-am primit fie prin cuvânt, fie prin scrierile sfinte (cf. 2Tes 2,15).
Tradiţia, la care face apel sfântul Vasile cel Mare pentru a fi autentic în ceea ce învaţă, cuprinde atât tradiţia apostolică, scrisă sau nescrisă, cât şi tradiţia Părinţilor, pe care au transmis-o cei care au crezut mărturiei apostolilor. Acestea, neseparate niciodată de Sfânta Scriptură, constituie izvorul şi depozitul credinţei cu adevărat creştine[10]. Importanţa pe care el o dădea tradiţiei este reliefată şi de următoarea mărturisire:
„Dintre doctrinele şi proclamările păstrate de Biserică, le ţinem pe unele de la învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit, transmise în mod secret de tradiţia apostolică. Toate au aceeaşi putere în ceea ce priveşte pietatea, căci nimeni nu va tăgădui aceasta dacă are câtuşi de puţină experienţă despre instituţiile ecleziastice; căci dacă am încerca să îndepărtăm mărturiile nescrise ca neavând mare forţă, am aduce neajunsuri Evangheliei în punctele cele mai esenţiale; mai mult, am face din proclamarea cuvântului (din kerigmă) un cuvânt lipsit de sens”[11].
Înrădăcinat în tradiţia Bisericii, având ca temelie împreună cu aceasta adevărul şi numai adevărul Sfintei Scripturi, episcopul Vasile cel Mare prin tot ceea ce a învăţat s-a manifestat ca adevărat slujitor şi colaborator al Duhului Sfânt. Toate acestea l-au ajutat ca mai întâi el însuşi să trăiască ceea ce le propunea altora; iar ceea ce le propunea este cuprins şi în această scrisoare: „Deocamdată mă adresez inimii tale şi te rog, aşa cum te-am mai rugat şi altădată: să te dedici cu totul apărării adevărului creştin şi, cu avântul pe care Dumnezeu ţi l-a sădit în cuget, să ajuţi la consolidarea poziţiei corecte a învăţăturii ”[12].
Faptul că Vasile cel Mare a fost un continuator fidel al tradiţiei Bisericii este reliefat şi de unul dintre biografii săi: „criteriul exterior referitor la autenticitatea contribuţiei lui teologice, o constituie absoluta acceptare a tradiţiei Bisericii. Vasile nu discută, nu se îndoieşte niciodată de tradiţia existentă în Biserică. Şi-o însuşeşte, o trăieşte întreagă. Şi trăind în Biserică, este dăruit de Dumnezeu să spună câte ceva şi despre adevărul care nu-i limpede în Scriptură şi în tradiţie. Spre deosebire de el, oricine nu acceptă pe deplin şi nu trăieşte tradiţia Bisericii, orice ar zice, nu va fi decât o plăsmuire omenească, nu va fi rodul iluminării Sfântului Duh”[13].
Toate acestea ne întăresc în convingerea că mărturia sfântului Vasile cel Mare şi a tuturor sfinţilor Părinţi ai Bisericii, întrucât este clădită pe Sfânta Scriptură, este autentică şi vrednică de crezare. Aceasta fie şi numai pentru autoritatea de care se bucură Sfânta Scriptură, la care se adaugă puterea tradiţiei Bisericii. Despre autoritatea scrierilor sfinte ale Bibliei, Conciliul al II-lea din Vatican învaţă: „Sfânta Maică Biserică, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate Bisericii”[14].
Dar nu doar autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne motivează să ne îndreptăm adesea atenţia spre ei în căutările noastre teologice, ci şi faptul că şi ei, ca şi noi, au trăit într-un mediu, într-un context, zbuciumat şi controversat. Din operele sfântului Vasile cel Mare reiese o asemănare frapantă a timpurilor, iar noi ne oprim în continuare tocmai asupra acestei corespondenţe contextuale.
[1] Ioan Paul al II-lea, Patres Ecclesiae, I: EnchVat 7, 1.
[2] Vasile cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, III, 1: SCh 26 bis, 188-189; Omilii la Hexaemeron, 60.
[3] Vasile cel Mare, Homélies sur l’hexaéméron, II, 2: SCh 26 bis, 142-143; Omilii la Hexaemeron, 37.
[4] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 91.
[5] Vasile cel Mare, Epistola 7: Scrieri, 130.
[6] Vasile cel Mare, Epistola 140, II: Scrieri, 328.
[7] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, VII, 16: SCh 17bis, 299-301; Scrieri, 31.
[8] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XI, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.
[9] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 71: SCh 17bis, 501-502; Scrieri, 84.
[10] Cf. B. Pruche, „Introducere”; în Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, 139.
[11] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXVII, 66: SCh 17bis, 479-481; Scrieri, 79.
[12] Vasile cel Mare, Epistola 7: Scrieri, 130.
[13] S. Papadopoulus, Viaţa sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti 2003, 307.
[14] Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum (18 noiembrie 1965), 11: EnchVat 1, 889; cf. CBC, 105.
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu