Prea târziu te-am iubit…

„Căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui” (Mt 2,11)

Cei care sunt familiarizaţi cu Sfânta Scriptură sau cei care în rugăciunile lor se folosesc de Cartea Psalmilor cunosc Psalmul 63. Această creaţie poetică divino-umană se numeşte pe drept: Omul însetat de Dumnezeu!

„Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu,

pe tine te caut dis de dimineaţă.

Sufletul meu e însetat de tine,

Pe tine te doreşte trupul meu,

Ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă…” (Ps 63,2).

Sunt mulţi scriitori care au preluat fragmente Biblice şi le-au transpus în opere literare. Am găsit şi acest psalm transpus în formă poetică de scriitorul Benoni Catană:

Pe Tine, scump Prieten, izvor de bucurii
Pe Tine eu Te caut în fiecare zi
Şi inima-mi tânjeşte, de dorul Tău suspin,
Te caut, Doamne, însetat, ca floarea cea de spin!
Aşa Te-aştept Isuse, aici în Casa Ta,
Căci bunătatea Ta e mai de preţ ca viaţa mea,

De-aceea Doamne toată viaţa Te voi lauda!
Doar Tu îmi saturi inima mereu
Când noaptea mă trezesc şi Tu veghezi la capul meu
Căci Doamne, Tu îmi eşti Mântuitor
Cu dreapta Ta mă sprijineşti, îmi vii mereu în ajutor!
Doar Tu mă sprijineşti, Doar Tu mă mântuieşti,
Căci sunt al Tău şi mă iubeşti!

Pe Tine, scump Prieten, izvor de bucurii,
Pe Tine eu Te caut în fiecare zi!
Şi inima-mi tânjeşte, de dorul Tău suspin
Te caut, Doamne, însetat, ca floarea cea de spin!
Ca floarea cea de spin, de dorul Tău suspin,
Te-aştept Isuse, să mă iei acasă-n veci. Amin!

Cu siguranţă sunt mai multe variante versificate ale acestui psalm, dar m-am oprit la aceasta pentru că foloseşte verbul a tânji:
Inima-mi tânjeşte, de dorul Tău suspin,
Te caut, Doamne, însetat, ca floarea cea de spin!

A tânji e mai mult decât un simplu dor, e altceva: e o stare de slăbiciune fizică, e ca o boală. Dorul e doar emoţional, psihic, sentimental. Tânjirea (nu tânjală!!!) este şi fizică, te doare trupul de atât de mult dor. Când tânjeşti după cineva trupul suferă împreună cu inima şi sufletul tău. Aşa îi era dor psalmistului de Dumnezeu: tânjea după Domnul său.

Cu riscul de a cădea cu toţii într-o stare acută de melancolie vă invit să ne amintim un moment din viaţa noastră când ne-a fost dor de cineva: părinţi, fraţi, prieteni, iubită etc. Cel mai puternic eveniment de dor! Un moment în care am tânjit după cineva! Vă amintiţi câtă durere? Cât dor? Ca să ne alinăm suferinţa am fugit departe de locurile dragi, alţii au luat pastile, alţii au scris poezii. Cu disperare în momentele de tânjire se caută un remediu. Am suferit când am tânjit după cei dragi.

Iubiţi credincioşi, nu vom fi cu adevărat buni creştini până când lipsa lui Dumnezeu nu ne va durea – şi fizic – cel puţin la fel de mult ca lipsa celor dragi. În ziua în care vom tânji la fel de mult după „regele nou născut”, vom îndrăzni să plecăm şi noi să-l căutăm, să-l întâlnim, aşa cum au tânjit magii sărbătoriţi astăzi şi au plecat în căutarea lui. Şi găsindu-l să ne bucurăm!

Şi încă ceva: bucuria revederii cu cel după care suspina inima noastră şi tânjea viaţa noastră ne-o amintim? Câtă bucurie, câte lacrimi de fericire! Ei bine, aşa ar trebuie să fie şi aici, acum în biserică. Pentru magi simplu fapt că se apropiau de locul unde era Dumnezeu a fost prilej de exaltare, căci notează evanghelistul: „au fost cuprinşi de mare bucurie” (Mt 2,10). O traducere fidelă, literară a termenilor greceşti folosiţi este: s-au bucurat puternic cu mare bucurie! Sau, parafrazându-l pe profetul Isaia din prima lectură: când vei ajunge în preajma Domnului, când îl vei vedea, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte (cf. Is 60,5).

Suntem în biserică, în preajma Domnului, în faţa aceluia care a fost bucuria puternică a magilor: ne creşte inima şi ne bate mai cu putere? Simţim vreo înflăcărare deosebită? Vreo tânjire potolită? Cine tresaltă acum de bucurie că-l vede pe Dumnezeu prezent în Biserică? Nu-i aşa că nu ne-a fost chiar atât de dor de Dumnezeu?!

Nu ne-a fost! Sau ne-a fost prea puţin! Şi asta pentru că, trebuie să o recunoaştem, nu tânjim suficient de mult după Dumnezeu. Nu ne este dor de Dumnezeu: nu-l cunoaştem şi nu-l recunoaştem suficient de mult încât să fim înflăcăraţi şi entuziasmaţi în prezenţa lui.

Magii sunt oameni care au tânjit după „regele nou născut”, după Dumnezeu făcut om. Au stat cu ochii spre stele şi pentru că nu mai putea de dorul lui s-au dus la el. Au făcut eforturi. Drumuri. Şi când l-au găsit: căzând în genunchi s-au aplecat cu faţa la pământ înaintea lui. Închinarea orientală se făcea prin îngenunchere sau aruncare de-a lungul la pământ, astfel încât se atingea podeaua cu fruntea (în unele Biserici sau mănăstiri, mai ales orientale, se poate observa şi astăzi o astfel de închinare). Simbolistica acestui gest este: mă încredinţez cu totul în mâna ta. Sublim gest şi supremă încredere.

Haideţi să ne mai punem odată memoria la muncă. Reţinem cum i s-au închinat magii unui prunc – acelaşi care este şi acum în biserică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Şi acum să ne amintim intrarea noastră în biserică: cum am îngenuncheat?! În grabă, cu gândul aiurea şi cu ochii după un loc liber? Cu gândul la cine ştie ce lucruri sau probleme rămase nerezolvate?! Apoi, iubiţi credincioşi, momentul prefacerii din cadrul sfintei Liturghii e punctul culminant în care acelaşi Cristos – repet acelaşi Cristos adorat de magi –, ni se descoperă şi nouă. E în faţa noastră. Şi cum stăm?! Unii nici măcar nu îngenunchează! Au îngenuncheat în faţa Domnului nişte păgâni – Magii – iar noi ba stăm pe bancă, ba mestecăm gumă, ba cu gândul în zeci de părţi.

Să fie clar: dacă nu îngenunchem la prefacere, dacă nu ştim să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea Domnului, nu tânjim după el: nu-l recunoaştem ca Domnul şi mântuitorul nostru. Magii, aflaţi astăzi în atenţia tuturor, au trecut de la ştiinţă la credinţă, de la cititul în stele la adorarea celui care a făcut stelele. L-au adorat pe Domnul Dumnezeul nostru.

Azi este joi, iar mâine – în mod normal, dacă ne mai rabdă Dumnezeu, va fi vineri. Şi în fiecare vineri, aici în biserică, se face cel puţin jumătate de oră de adoraţie, de la 17:30 la 18:00. Jumătate de oră în care cei prezenţi, căzând în genunchi, îşi pun viaţa în mâinile Domnului. Ştiţi care e problema: nu vor fi aici nici jumătate din cei prezenţi acum. Iubiţi credincioşi, ce planuri ne-am făcut pentru mâine seară? Ce program avem de obicei vineri? Chiar nu e loc de Dumnezeu?! Ştiu, nu suntem toţi preoţi şi nu avem timp: unii au familie, serviciu, probleme etc. Vă asigur că şi magii au avut. S-au rupt de toate pentru o vreme, au venit, i s-au închinat şi s-au întors acasă. Nu s-au făcut apostoli. Nu s-au călugărit. Nu, nimic din toate astea. S-au întors acasă, la ale lor. Pe alt drum, transformaţi. Să venim şi noi să vedem, să îngenunchem şi să ne transformăm vieţile, plecând pe alt drum spre casele noastre!

Făcând un raport, vedem tânguirea Domnului pentru această zi:

1. Prefacerea o ratăm;
2. De adoraţie nu avem timp;
3. şi nu în ultimul rând: nu ne împărtăşim! Mai sunt trei zile şi cu sărbătoarea Botezul Domnului, care va fi Duminică, trece Timpul Crăciunului. Mai putem încă să ne spovedim şi să ne împărtăşim şi apoi să spunem că ne-am îndeplinit datoria în timpul crăciunului. Dar

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă aşezaţi la un rând greşit. De exemplu la poştă: voiaţi să cumpăraţi timbre şi v-aţi pus la rând la eliberat colete; sau la aeroport: să te pui la rând la alt check-in etc. Sărbătoarea Epifania Domnului îmi dă cel mai mult senzaţia că ne aşezăm la rândul care nu trebuie. A văzut la televizor şi vom vedea şi aici în biserică – deşi spre să nu!, oameni îmbulzindu-se pentru a ajunge la apa sfinţită, la aghiazmă. Nimic rău în dorinţa de a lua apă sfinţită pentru acasă. Foarte bine. Dar iubiţi credincioşi, mai important e rândul care se face aici la împărtăşanie şi acolo la spovadă.  Mult mai importante sunt acestea două. E bine că ducem aghiazmă acasă, dar şi mai bine e să-l ducem pe cel care sfinţeşte aghiazma, apele şi vieţile noastre: pe Cristos. Aghiazma ne apără de multe rele, Cristos e cel care ne apără de toate relele. Ahiazma nu vorbeşe, Cristos vorbeşte. Aghiazma nu iubeşte, Cristos ne iubeşte. Să învăţăm priorităţile. Vă aştept la rândul care trebuie. Apoi puteţi lua şi apă!

Aşadar, să-ţi fie dor de Dumnezeu, să tânjeşti după el înseamnă să ştii să îngenunchezi, să îţi faci timp să vii la adoraţie şi să te împărtăşeşti cât mai des.

Doar un lucru să mai spun: când Maria şi Iosif au aflat de la îngeri ce fel de copil va fi Isus şi ce fel de familie vor avea, probabil şi-au zis: „să vezi ce îmbulzeală va fi! Preoţii şi arhiereii şi cărturarii vor veni să i se închine. Vor dori să-l ia la templu etc.”! Nici pe departe. S-au trezit cu păstorii din împrejurimi şi cu magii veniţi din orient, de departe. Închinători neaşteptaţi. Îmi doresc ca în seara aceasta Dumnezeu să aibă parte de un închinător neaşteptat. Poate cineva vrea să-i facă o surpriză Domnului: chiar dacă nu a venit cu gândul să se spovedească, chiar dacă poate a venit doar pentru apa sfinţită, se va spovedi, se va împărtăşi.

Maria, buna noastră mamă şi ocrotitoare, e cu ochii după un închinător neaşteptat, unul care poate a venit doar să ia aghiazmă şi acum îl va lua acasă şi pe sfinţitorul ei.

Acesta să fie darul pe care i-l oferim Domnului la această sfântă jertfă: un închinător surpriză. Un om care să tânjească după Dumnezeu şi să vină să-l vadă cât mai des şi intrând în biserică, asemenea magilor, să cadă în genunchi adorându-l. Amin!

(Joi, 6 ianuarie 2011 – Epifania Domnului
Predică în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină – Iaşi)

 

Sunt trist…

de Benoni Catană

Sunt trist când nu văd soarele-ntr-o zi,
Dar şi mai trist când nu eşti lângă mine…
Ia-mi soarele şi voi trăi-n suspine,
Dar fără Tine, Doamne, aş pieri.

Sunt trist când nu văd florile-n câmpii,
Dar şi mai trist când nu Te văd pe Tine…
Ia-mi ochii şi-oi trăi închis în mine,
Dar fără Tine, Doamne, nici o zi!