Prea târziu te-am iubit…

Divide et impera
sau
Cine se bucură cel mai mult de lipsa de roade a ecumenismului

 

(Duminică, 23 ianuarie 2011 – Duminica a III-a din Timpul de Peste An,
Predică în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină – Iaşi, ora 11:00
in cadrul Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor)

„Vă îndemn în numele Domnului nostru Isus Cristos,
să fiţi toţi uniţi,
să nu fie dezbinări între voi,
să fiţi toţi o inimă şi un gând” (1Cor 1,10)

În urmă cu câteva săptămâni cineva se plângea într-o publicaţie că în preajma Crăciunului i-a fost luat un interviu de sezon. Totul a decurs bine până când a ajuns la una dintre întrebări, care suna aşa: „Când aţi aflat că nu există Moş Crăciun?”. „Am explodat de indignare. I-am cerut jurnalistei pe tonul cel mai ferm să înceteze să mai mintă oamenii, să oprească această campanie de dezinformare, să nu-i mai ducă în eroare pe cetăţeni. Moş Crăciun există. L-am văzut toţi, de-atâtea ori. Noi toţi ne-am bucurat de roadele alergăturii lui”. (Cf. Dilema Veche, nr. 359, pag. 5)

Existenţa lui Moş Crăciun este o bucurie a copiilor pe care cei mari nu au dreptul să le-o fure. E rândul lor, al celor ce sunt mici acum, să se bucure aşa cum ne-am bucurat şi noi.

Dar sezonul lui Moş Crăciun a trecut. Acum e alt „sezon”: al ecumenismului. Dacă un reporter ar veni şi ar dori să ia un interviu de sezon, ar putea întreba: „Când aţi aflat că ecumenismul nu există?”. Trecem, păstrând proporţiile, de la existenţa lui Moş Crăciun, la practica ecumenică. Care ar fi răspunsul nostru?! „Ce e acela ecumenism?” sau „Nici nu am ştiut că există ecumenism!” sau „Aaa, ecumenismul a încetat acum 3-4 ani”; sau explodăm şi noi de indignare şi am cere să nu mai fim minţiţi şi dezinformaţi, pentru că ecumenismul există şi noi luptăm pentru menţinerea lui?! Am striga că sunt şi astăzi oameni care luptă şi fac sacrificii ca „toţi să fie una”? Am vocifera şi noi ca ecumenismul să fie lăsat să existe pentru ca şi cei „mici” să poată vedea „ce bine e când fraţii în Domnul se unesc şi-n dragoste şi pace pe lume vieţuiesc”, aşa cum deseori cântăm?

Da, existenţa ecumenismului este o bucurie a copiilor lui Dumnezeu pe care cei „mari” nu au dreptul să le-o fure. E rândul lor, al celor ce sunt mici acum, să se bucure de unitate aşa cum ani de-a rândul s-au bucurat alţii.

Ştim cu toţii ce bine s-au clădit imperiile folosindu-se de dictonul: Divide et impera! – dezbină şi cucereşte, împarte şi domneşte! Aşa au făcut marile puteri: au inventat motive de discordie şi au reuşit să-şi supună şi să controleze mai uşor inamicii. Ei bine, astăzi, un alt imperiu – mai nociv decât orice altă forţă! – se construieşte pe acelaşi principiu, divide et impera. Este imperiul răului, al Diavolului! Cine are cel mai mult de câştigat de pe urma acestei dezbinări în care ne încăpăţânăm să trăim, dacă nu potrivnicul lui Cristos, Satana?! Cel rău, prin slujitorii săi, se luptă necontenit ca turma lui Cristos să nu fie una în credinţă. Şi este foarte motivat în această luptă. Nu renunţă la ea pentru că noi, creştinii, cei care am putea fi o forţă morală, o putere în slujba adevărului şi a valorilor, suntem dezbinaţi şi în felul acesta mai uşor de supus şi corupt. Dezbinaţi fiind, nu dăm o mărturie convingătoare despre Cristos şi despre Evanghelie. Putem să ne imaginăm cu uşurinţă că dacă toţi creştinii ar fi una în gândire, în limbaj, în comportament, am trăi într-o altfel de lume, într-o altfel de ţară. Şi el, principele întunericului, are atât de multe de câştigat de pe urma dezbinării noastre. Ce trist este că uneori, prin viaţa noastră, poate fără să ne dăm seama, facem servicii Diavolului şi-l ajutăm la realizarea planurilor sale malefice de a dezbina şi astfel de a cuceri. Trăim, din vina noastră, într-o lume dezbinată!

„Vina noastră? Nu se poate!” A cui este vina?! Să nu privim în stânga sau în dreapta – spre Mitropolie sau spre Biserica Trei ierarhi –, să nu căutăm spre cartierul Podul de piatră unde este casa regat a Martorilor lui Iehova, şi nici spre strada Sărărie unde sunt casele altor confesiuni. Ci să privim la noi! Vina noastră să o descoperim în primul rând. Să ne analizăm şi să vedem ce relaţie este între noi şi această dorinţă a lui Dumnezeu „ca toţi să fie una”? Este vreo legătură?!

Este vina noastră, pentru că, de exemplu, îngăduim să existe o asemenea realitate crudă şi tristă: aici în Iaşi, într-un bloc cu 30-40 de apartamente, există 3 apartamente locuite de catolici, iar în unul din cele trei se luptă pentru supravieţuire – aceasta este expresia care redă cu exactitate situaţia! – o bătrână de 80-90 de ani, plângând că nu are pe nimeni care să-i deschidă uşa şi să-i cumpere o bucăţică de pâine, ea neputându-se deplasa. Sfâşiată de dureri, plângea spunând că suferă de foame. Repet, în jurul ei, erau două apartamente locuite de catolici! Plus alte 20-30 locuite de diferiţi creştini! Dar nici unul nu era disponibil să o ajute. Este posibil?! Vrem unitatea creştinilor, dar noi nu suntem uniţi la niciun nivel: nu suntem uniţi nici în ceea ce priveşte dragostea faţă de aproapele, sau morala, sau bunul simţ, sau respectul faţă de viaţa celuilalt. Nimic. Zero!

Sau iată, astăzi suntem în a şasea zi de ecumenism din octava acestui an: ce am făcut până acum? Cum se concretizează în noi lupta pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi pentru refacerea unităţii? Am spus noi în aceste zile măcar o rugăciune în plus pentru ecumenism? Am încercat să facem o mică modificare în programul nostru astfel încât măcar într-o seară să ajungem şi noi la ceremoniile făcute în aceste zile mondiale de rugăciune pentru unitatea creştinilor?

Din cauza programului aglomerat pentru sfinţirea caselor, am reuşit doar într-o singură seară să ajung la aceste ceremonii şi am fost dezamăgit. Atât de puţină lume care participa.( Aceasta în Iaşi, pentru că am putut urmări pe internet ceremonii pline de frumos şi de speranţă, atât din ţară, cât şi din străinătate). Prea puţină lume pentru ceea ce înseamnă Iaşul la nivel de credinţă şi creştinism.

Iubiţi creştini, să fie clar pentru noi şi pentru toată lumea: indiferent de situaţie, dincolo de orice piedici, avem obligaţia să ne amintim: Biserica s-a angajat irevocabil pe acest drum al ecumenismului! Biserica Catolică s-a angajat pentru totdeauna să lupte pentru „ca toţi să fie una precum tu Tată eşti în mine şi eu în tine, pentru ca şi ei să fie una în noi, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis (In 17,21). Angajamentul irevocabil pentru ecumenism este afirmaţia păstorilor supremi şi totodată unul dintre scopurile esenţiale ale Conciliului al II-lea din Vatican. Această fermitate are la bază convingerea că dorinţa de unitate nu este voinţa Bisericii, ci a lui Dumnezeu.

Este bine ca în aceste zile să citim unul dintre documentele Conciliului şi anume decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio – refacerea unităţii. Are doar 15 pagini şi ar ocupa doar o oră din viaţa noastră. Parcurgerea acestuia ar înlesni înţelegerea semnificaţiei ecumenismului şi totodată a obligaţiile noastre. Aş vrea să schiţez doar câteva din aceste îndatoriri pe care părinţii conciliari le propun pentru noi:

– toţi creştinii să ia parte în mod activ la ecumenism;
– fiecare să elimine cuvintele, judecăţile şi actele care nu se potrivesc demnităţii şi numelui de creştin;
– să existe un dialogul fratern în care fiecare să-şi expună învăţătura;
– fiecare să-şi examineze fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos; etc.

Iată ce spune documentul special pentru creştinii catolici: „Credincioşii catolici trebuie să fie plini de grijă faţă de fraţii despărţiţi, rugându-se pentru ei, vorbind cu ei, făcând spre ei primii paşi… Să se cântărească cu sinceritate şi atenţie ceea ce trebuie făcut în însăşi Familia Catolică pentru ca viaţa ei să dea o mărturie mai fidelă şi mai clară…”. Apoi documentul continuă cu un adevăr dureros: „deşi Biserica Catolică e înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu şi cu toate mijloacele harului, membrii ei nu le trăiesc cu toată râvna cuvenită”. De aceea, pentru starea gravă şi rea a lucrurilor, pe noi trebuie să ne considerăm primii vinovaţi, întâi trebuie să arătăm spre noi cu degetul şi apoi spre ceilalţi.

Acelaşi document ne invită să ţinem cont de valorile care se află în celelalte confesiuni şi să învăţăm dragostea cu care orientalii celebrează oficiile liturgice, mai ales euharistia; să redefinim valoarea monahismului; să conştientizăm cât de necesar este studiul sfintei Scripturi, după modelul comunităţilor reformate (bineînţeles, nu este suficient să cunoşti Sfânta Scriptură, dar sunt mulţi dintre noi, laici sau preoţi, care nu cunosc nici măcar un sfert din cât cunoaşte un frate din altă confesiune! Cred că nu există o casă a unei familii reformate sau protestante în care să se aşeze praful pe Sfânta Scriptură. Nu există. O citesc zilnic! O ştiu atât de bine, încât oricând îţi pot da un verset despre orice! Pentru aceasta, cinste lor şi e bine şi necesar să învăţăm şi noi să reaprindem zelul pentru cuvântul lui Dumnezeu).

Am auzit cu toţii, în cea de-a doua lectură, mesajul sfântului Paul: „Cristos nici nu m-a trimis să botez, ci să vestesc Evanghelia, şi aceasta nu prin cuvântări înalte, ceea ce ar face fără sens crucea lui Cristos” (1Cor 1,17). Unitatea nu se atinge prin înţelepciunea vorbirii, prin cuvinte meşteşugite; ea este şi rămâne darul Duhului Sfânt. Iar menirea noastră este să avem privirea aţintită asupra semnului mântuirii, asupra crucii, dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu. Crucea şi pătimirile Domnului sunt parte integrantă a istoriei pentru că Dumnezeu a vrut ca rodul lor să fie o Biserică, una singură. Cristos răstignit continuă să sufere pentru noi din cauza dezbinărilor noastre! Iubiţi fraţi, să nu zădărnicim crucea lui Cristos! Mare atenţie la acest pericol!

Vremurile sunt întunecate, poate uneori descurajante, dar ni s-a amintit astăzi că există o speranţă: „Poporul care umbla în întuneric, a văzut o lumină mare” (Is 9,1), cum am aclamat în prima lectură. Vom vedea şi noi acea lumină! Domnul însuşi ne este această lumină şi izbăvire de dezbinare, mântuitorul care aduce unitatea, cum am cântat în psalmul responsorial: „Domnul este lumina şi mântuirea mea!”(Ps 26,1)

Când Cristos trece astăzi sau în aceste zile de rugăciune pentru unitatea creştinilor prin viaţa noastră şi ne spune, ca în Evanghelia acestei duminici, „veniţi după mine” (Mt 4,19), mergeţi şi luptaţi pentru ca toţi să fie una, să nu stăm pe gânduri. Să ne înălţăm inimile şi să păşim plini de curaj spre unitate. Atunci vom depăşi orice criză economică, morală, religioasă etc. Atunci unitatea va învinge, iar planurile diabolice divide et impera vor eşua!

Ut unum sint! Amin.

Aici găsiţi lecturile propuse pentru această duminică.