Dragi cititori, pentru că în timpul Postului Mare şi al sărbătorilor pascale am stat departe de acest blog, încerc acum, încet încet, să revin cu unele texte pe care aş fi vrut să le postez atunci, în mod deosebit anumite predici din acel timp. Vă doresc lectură cu folos spiritual.
Predica din 6 martie 2011, duminica a IX-a din timpul de peste an:
„Toţi oamenii au păcătuit,
toţi sunt lipsiţi de strălucirea lui Dumnezeu” (Rom 3,23)
Răsfoind mass-media sesizăm cu uşurinţă lumea agitată în care trăim: se întâmplă prea multe – Libia şi Pakistan, vameşii şi guvernul, calamităţile naturale şi familia Columbeanu, spectacole de binefacere şi premiile Oscar etc. E greu ca din acest iureş să alegem o informaţie pe care să o dezbatem şi să o evaluăm trăgând din ea doza de adevăr necesară supravieţuirii morale. Informaţiile ajung repede la noi, dar trec mai departe fără să ne pătrundă inima, rămânând doar un contact epidermico-fonic.
Viteza care ne caracterizează astăzi a făcut din noi oameni care posedăm tehnologie multă şi creier puţin (gândire slabă), viteză mare şi moralitate mică (inimă împietrită).
Erau timpuri când oamenii nu se grăbeau. Le plăcea să stea să aprofundeze: literatură, filozofie, teologie, religie. Vremuri în care oamenii se aşezau şi stăteau să privească răsăritul, contemplau apusul sau se destindeau la susurul unui râu… Astăzi nu.
Oare nu ar trebui să fim noi, creştinii, primii care se întorc la o astfel de curgere lentă a lucrurilor (a nu se citi să fim împotriva progresului!)?Nu ar fi momentul să facem ca timpul să aibă din nou răbdare cu oamenii? Dar…
Noi nici în biserică nu mai avem stare: se citeşte deseori pe chipul sau în reacţiile noastre graba, neliniştea: cât mai durează?!, de ce nu se citeşte forma scurtă a evangheliei sau de ce nu face şi preotul acesta un rezumat la predica asta lungă de 15 minute?!
Cândva era altfel: slujbele ţineau toată noaptea. Credincioşii abia aşteptau să întâlnească un predicator care să le vorbească despre Isus. Este un fragment în Noul Testament, în Faptele apostolilor când e descrisă activitatea lui Paul la Troa (cf. cap.20 – http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=26&cap=20 ). Pasajul descris are o întâmplare oarecum hazlie, cu tentă ironică la adresa celor care şi astăzi mai dorm în timpul predicii. Citim în Scriptură că în mijlocul comunităţii din Troa, Paul – pentru că urma să plece mai departe a doua zi – a predicat până dimineaţa. Pe la miezul nopţii, un tânăr care stătea la fereastră a aţipit şi a căzut de la etajul 3. E adevărat că-l luase somnul, dar aceasta s-a întâmplat după câteva ore de predică şi norocul său este că predicatorii pe atunci făceau şi minuni… Sfântul Paul l-a redat pe acel tânăr comunităţii perfect vindecat… Ca o paranteză, aviz celor care stau la balcoane şi care în timpul predicilor (de doar câteva minute!) se luptă cu somnul şi sunt învinşi: să nu cadă. Nu mă pricep la minuni aşa bine ca sfântul Paul.
Revenind, iubiţi credincioşi, în doar câteva minute ne plictisim. Ce se întâmplă? Unde ne grăbim?
Cardinalul Carlo Maria Martini, fost arhiepiscop de Milano (1980-2002), spunea că atunci când era în anul trei de noviciat, pe când se pregătea să devină preot iezuit, a participat la o lună de exerciţii spirituale ignaţiene. În fiecare zi, la fiecare meditaţie, predicatorul acelor exerciţii spirituale le adresa aceste cuvinte: lăsaţi să vi se liniştească sufletele înaintea lui Dumnezeu. Şi abia după o pauză de liniştire începeau meditaţia.
Să lăsăm o clipă sufletul nostru să se liniştească aici, înaintea lui Dumnezeu, să iasă din iureşul zilelor. Să zăbovim o clipă, noi şi sufletul nostru. Încercăm?
Dar cum când avem atâtea pe cap?! Griji şi probleme?! Lipsuri şi suferinţă?! Cum?
Tot un iezuit spunea: atunci când te pregăteşti pentru rugăciune e important să conştientizezi locul în care te afli, pentru că în acel loc, se întâmplă o minune: tu şi Dumnezeu te întâlneşti pentru dialog. Deci înainte de a intra în biserică, opreşte-te la 20 de metri de ea, uită-te bine şi spune-ţi: „acolo este locul în care eu şi Dumnezeu ne vom întâlni şi ne vom vorbi”. Conştientizează acest lucru, simte entuziasmul şi emoţia întâlnirii şi abia apoi intră.
Poate data viitoare când venim la biserică vom face acest experiment. Dar acum iată-ne deja aici. Cu Dumnezeu. Acel Dumnezeu pe care-l numim Tată şi ne poartă de grijă. E un loc bun, cu o prezenţă ocrotitoare, şi ar trebui să ni se liniştească un pic sufletul, dar…
Cum să fii liniştit în faţa unui Dumnezeu care mă cunoaşte atât de bine: ştie cât de mult am păcătuit, cât rău am făcut. Nu am cum să fiu liniştit în faţa unei persoane faţă de care de atâtea şi atâtea ori am greşit! Şi în loc de linişte simţim o şi mai mare agitaţie… Şi unde mai pui că astăzi, prin lectura a II-a pe care am proclamat-o, toţi suntem acuzaţi ca păcătoşi. Toţi: „toţi au păcătuit” (Rom 3,23). Asta ne mai lipsea: în loc să ne liniştească, ne-a mai şi arătat cu degetul.
E o lovitură grea mai ales pentru cei care mergeam la spovadă şi spuneam că nu avem păcate şi totodată şi pentru cei care nu merg la spovadă, sigur pe ei că nu păcătuiesc.
Iată că şi aici, în casa Domnului, unde ar trebui să ne simţim în siguranţă şi liniştiţi, suntem puşi la zid. Şi atunci de unde să mai vină liniştea?! Unde să o mai găsim?!
Suntem fragmentari dacă ne oprim doar la această învinuire din tot cuvântul Domnului. Căci în aceeaşi lectură primim şi răspunsul frământărilor noastre: deşi toţi păcătuim, „Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte pe Cristos ca jertfă de ispăşire pentru ca în sângele lui să obţină iertarea celor care cred în el”(Rom 3,25). Mai înainte de a păcătui noi, Cristos a fost rânduit şi a şi plătit pentru păcatul nostru.
Dragi credincioşi, despre păcatul care ne tulbură pe noi şi nu ne lasă să fim liniştiţi în prezenţa Domnului, despre fărădelegile care ne sperie şi ne fac să ne teme de Dumnezeu, trebuie să ştim că nu au nicio putere asupra iubirii pe care Dumnezeu ne-o poartă: Dumnezeu nu se teme de păcat. Nu se teme de faptele noastre oricât de negre ar fi. Niciodată. Această realitate trebuie să ne dea curaj de a ne linişti în prezenţa Domnului, indiferent cât de păcătoşi suntem nu-l putem surprinde pe Dumnezeu prin păcatul nostru..
Duminica trecută, dacă vă amintiţi, am vorbit despre cum Dumnezeu ne poartă de grijă, despre providenţa divină. Apoi astăzi, la începutul sfintei Liturghii, ne-am rugat împreună cu aceste cuvinte: Dumnezeule, providenţa ta nu greşeşte nicicând în orânduirile sale. Şi aşa este: Dumnezeu care ne poartă de grijă zilnic nu a greşit când ne-a creat, când ne-a îngăduit existenţa deşi ştia deja cât de păcătoşi vom fi. Dumnezeu nu regretă niciodată că ne-a creat, ci şi-a asumat fiinţa noastră cu totul: trup şi suflet, virtute şi viciu, bunătate şi răutate; el şi-a asumat păcatul nostru, dar acum aşteaptă, aşteaptă cu o răbdare de neimaginat, să vadă încrederea noastră în el, să vadă că alergăm la el cu încredere, că în prezenţa lui ne simţim bine, ocrotiţi, liniştiţi. Răsună azi acest îndemn: „Lăsaţi să vi se liniştească sufletul în prezenţa Domnului!”.
Tot un iezuit (Francesco Rossi de Gasperis) spunea: „în gestul creator al lui Dumnezeu este loc pentru tot păcatul din lume, pentru că Dumnezeu ştie să provoace întoarcerea acasă”. Această frază explică foarte bine şi în mod sintetic ce este păcatul în planul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se teme câtuşi de puţin de păcat, nu există niciunul, oricât de grav ar fi, pe care să nu ştie cum să-l privească, de care să rămână surprins. Aceasta pentru că el ştie întotdeauna cum să provoace întoarcerea acasă şi pentru că Isus este omul-Dumnezeu care le aduce cu sine pe toate, din belşug, inclusiv iertarea de păcatele noastre. Dumnezeu ne cunoaşte prea bine ca să-l putem surprinde.
Îmi amintesc mereu cu drag strigătul papei Ioan Paul al II-lea: Non abbiate paura! Cristo sa ‘cosa è dentro l’uomo’… „Nu vă temeţi! Cristos ştie ce este înlăuntrul omului!” El ştie, Dumnezeu ştie!Nu, nu putem păcătui mai mult decât poate Dumnezeu să ne ierte!
Astăzi, ascultând cuvântul lui Dumnezeu în care ni se aminteşte că toţi au păcătuit, ni se atrage atenţia să nu fim dintre aceia care spun „Eu nu mă spovedesc pentru că nu am păcate”. Sfântul apostol Paul ne-a revelat două adevăruri: în primul rând păcatul face parte din viaţa tuturor oamenilor, dar este o parte trecătoare: toţi suntem lipsiţi de strălucirea lui Dumnezeu şi purtăm chipul trecător al păcatului. Nu vom sta veşnic pe acest pământ, nu vom purta veşnic acest chip.
Iar în al doilea rând ni se vorbeşte despre mărinimia lui Dumnezeu: Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte pe Cristos ca jertfă de ispăşire: Cristos a fost rânduit din veşnicie ca să ne elibereze de chipul trecător al păcatului. El este de partea noastră. El este cel care ne purifică. Nu avem de ce ne teme, nu avem de ce să fim neliniştiţi. El e cu noi, e aici:lăsaţi să fi se liniştească sufletul!
Dacă lectura a doua ne face conştienţi şi de păcatul nostru şi de mărinimia lui Dumnezeu, care este provocarea celorlalte lecturi de astăzi? Ceea ce Moise a spus poporului ne spune şi nouă acum după atâtea mii de ani: poruncile pe care Dumnezeu vi le dă, puneţi-le în inima voastră, în sufletul vostru, adică ele să facă parte din viaţa noastră. Pune-le în inimă… Să nu fie legi care rămân ca ştirile de la realitatea tv: trec pe lângă noi! Astăzi în faţa noastră se află binele şi răul, binecuvântarea şi blestemul. Provocarea este să alegem binele şi binecuvântarea. Dacă de multe ori până acum am ales răul şi blestemul, astăzi să fie momentul convertirii. Astăzi!
Şi dacă în prima lectură se vorbeşte despre astăzi, în sfânta evanghelie se vorbeşte despre ziua aceea, despre momentul în care vom da cont de alegerile pe care le-am făcut astăzi. De aceea să-i cerem Domnului ca astăzi să facem alegerile corecte, să alegem binecuvântarea. Fragmentul evanghelic de la această sfântă Liturghie este finalul predicii de pe munte. După ce timp de şase duminici Dumnezeu prin Isus Cristos ne-a învăţat despre trebuie să facem, astăzi ni se aminteşte: cuvântul lui Dumnezeu nu este un cuvânt care trebuie doar ascultat. Nu. El este un cuvânt care trebuie pus în practică. Iar predica de pe munte se termină cu acest avertisment: împliniţi cuvântul lui Dumnezeu căci numai aşa vă veţi construi casa pe stâncă. Altfel spus, trăiţi cuvântul, faceţi fapte, împliniţi voinţa Tatălui. Să ne fie clar: nu ajunge să fii carismatic, să spui Doamne, Doamne, să faci minuni etc., ci trebuie să faci voinţa Tatălui! Nimic nu poate înlocui practicarea voinţei Tatălui.
Ni s-au spus toate acestea ca să le punem în practică şi să ne consolidăm casa pe stâncă.
Aşadar, provocările zilei sunt: deşi păcătoşi, să nu uităm că Dumnezeu nu se teme de păcatul nostru; deşi păcătoşi, Dumnezeu şi astăzi pune în faţa noastră binele şi răul, binecuvântarea şi blestemul şi aşteaptă să alegem conform voinţei sale; deşi păcătoşi, el ne oferă o stâncă de nezdruncinat pe care să ne construim casa.
Dacă am început această predică într-un mod pesimist constatând realitatea păcatului în noi toţi, vă invit să o încheiem încurajator amintindu-ne cuvântul Domnului de la psalm: „Fiţi tari, prindeţi curaj, voi toţi cei care nădăjduiţi în Domnul” (Ps 30,25). Da, să fim tari şi să prindem curaj să înălţăm către Domnul rugăciunea noastră, jertfa sfintei Liturghii, prin care să-i cerem în mod deosebit să provoace în noi întoarcerea acasă, convertirea! Da, să avem încredere: Dumnezeu nu se teme de păcatul nostru!
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu